Stenogramele şedinţelor de guvern din perioada guvernării Mareşalului Ion Antonescu consemnează o interesantă discuţie din primăvara anului 1944. Era clar că România va fi în curând ocupată de ruşi. Unul dintre miniştri, Mircea Cancicov mi se pare, ia cuvîntul şi se lamentează pe această temă: ruşii vor ocupa ţara, vor pune la guvernare partidul comunist, alcătuit numai din minoritari, evrei şi maghiari îndeosebi, astfel că românii vor intra sub un jug străin cumplit!… Câţiva dintre cei prezenţi i-au ţinut isonul, care mai de care căinând soarta poporului român. A intervenit şi Mareşalul, zicând cam aşa: „Domnilor, situaţia nu este chiar aşa de disperată. Comuniştii vor ajunge, într-adevăr, la putere. Dar câţi sunt aceşti comunişti? Abia câteva sute! Ca să se menţină la putere, vor fi nevoiţi să lărgească baza de masă, să deschidă porţile partidului şi vor intra astfel în Partidul Comunist a mulţime de români. Iar când românii vor fi majoritari în Partidul Comunist, nu mă îndoiesc că Partidul Comunist îşi va schimba politica, va înceta politica sa anti-românească!”…

Previziunea Mareşalului s-a dovedit perfectă. Gheorghe Gheorghiu-Dej a avut o politică discretă şi eficientă de infiltrare a românilor în structurile de conducere ale Partidului Muncitoresc Român, cum s-a numit partidul comunist pe vremea aceea. Nota bene: la înfiinţare, în 1921, s-a numit Partidul Comunist din România, fiind astfel localizat numai geografic, lăsând să se înţeleagă că nu era un partid românesc, al românilor, al intereselor româneşti, ci al comuniștilor din România. PC(d)R a susţinut încă de la înfiinţare că România este un stat multinaţional, imperialist, că just şi corect este ca România Mare să se dezmembreze şi să dea înapoi Basarabia ruşilor, Transilvania ungurilor şi Dobrogea bulgarilor… Pentru această poziţie, PC(d)R a fost interzis prin lege la scurtă vreme după înfiinţare. Şi-a continuat activitatea în ilegalitate, cu un sprijin quasi inexistent din partea românilor etnici.

Politica de românizare a partidului comunist a dat roade: mai întâi a fost îndepărtată gruparea cominternistei fanatice Ana Pauker, iar în 1958 conducerea românească a partidului comunist a obţinut retragerea trupelor sovietice de ocupaţie şi retragerea armatei de consilieri sovietici. În alte ţări socialiste aceste trupe sovietice au rămas până după 1990… Succesul cel mai spectaculos l-a constituit declaraţia de independenţă politică a comuniştilor români faţă de Moscova, din aprilie 1964. În mod semnificativ şi simbolic, deloc întâmplător, în acelaşi an 1964 deţinuţii politici din România sunt eliberaţi cu toţii şi, de bine, de rău, sunt reintegraţi în societate. Anul 1964 este socotit, pe bună dreptate, un an de cotitură în viaţa politică postbelică a României. Este anul când Partidul Comunist Român se angajează pe o direcţie a intereselor româneşti, aşa cum aceste interese puteau fi înţelese în condiţiile de atunci. Căci afirmarea acestor interese, subordonate teoretic respectului pentru specificul național, era posibilă numai prin angajamentul inechivoc al păstrării nealterate a doctrinei comuniste, pentru a nu oferi Moscovei pretext de intervenţie. Această cotitură a fost posibilă şi pe fondul apariţiei divergenţelor dintre URSS şi China, comuniştii români având inspiraţia şi diplomaţia de a stabili cu China relaţii speciale de susţinere reciprocă în cadrul comunităţii internaţionale a partidelor comuniste. Prietenia lui Ceauşescu cu China a întârziat reacţia pedepsitoare a Moscovei până în decembrie 1989…

Prin politica de românizare a PCR a fost diminuat procentul de minoritari, de evrei şi maghiari, din structurile de guvernare. Chiar şi aşa, în decembrie 1989 numărul evreilor și al maghiarilor cu funcţii de conducere în PCR era încă destul mare. Dar era departe de ceea ce fusese după 1945, până pe la mijlocul anilor ’60. Departe și de ceea ce va însemna prezența acestora în structurile de guvernare după 1990…

Lipsa de ruşine şi de măsură arătată atunci de evreii comunişti, ahtiaţi după putere, o pot ilustra prin următoarele două exemple: la un moment dat, după îndepărtarea lui G.Călinescu din învățămînt, la catedra de literatură română de la Universitatea Bucureşti erau numai evrei, parte din ei nici măcar cu studii filologice! Colegul meu Alec Hanţă îmi povestea că atunci când a fost oprit asistent, pe la mijlocul anilor ’50, a constatat că era singurul român din catedră… O catedră din care fuseseră alungați D.Caracostea, G.Călinescu, Al. Piru…

O situaţie similară în diplomaţie: când s-a redeschis după război ambasada României de la Atena, din tot personalul ambasadei, evrei veniţi din Rusia sau evrei unguri, nu ştia niciunul limba ţării pe care o reprezentau… A fost angajat ca portar un aromân, tatăl lui Nikita Vancea, ca să aibă cine le vorbi românește celor care apelau la serviciile ambasadei!…

Nu e de mirare că asemenea reprezentanţi de interese naţionale româneşti au fost de acord cu închiderea şcolilor româneşti din Grecia şi abandonarea imobilelor repective. La fel cum alţi diplomaţi evrei reprezentanţi ai statului român au înstrăinat Insula Şerpilor… URSS nici măcar nu o ceruse!

Ne punem o întrebare capitală: Ion Antonescu s-a limitat numai la previziunea exprimată în ședința guvernului sau a întreprins ceva din postura de șef al statului?  Pentru românii care a bănuit că vor pleca în exil odată cu venirea comuniștilor la putere, a avut prevederea să trimită în Elveția o sumă mare de bani care să fie la dispoziția unui viitor guvern în exil!

Dar pentru românii care rămâneau în Țară să rabde ocupația cominternistă nu s-o fi gândit cum să-i ajute? Cum să-i ajute pe românii care odată intrați în rândurile PCR vor declanșa fireasca și naturala reacție de apărare a ființei romțnești? Reacția de românizare a PCR! Căci asta este marea operă politică săvârșită de Gheorghiu Dej și de Nicolae Ceaușescu: românizarea partidului comunist!

Ne va rezerva viitorul vreo surpriză în acest sens? Vor apărea documente care să susțină această ipoteză de politic fiction?

Dă, Doamne!

(Fragment din volumul Excelența românească)