Text preluat din comentariile de pe site. Autor – DINU CIOBOTARU
Vitalie Pastuh-Cubolteanu face o analiză corectă a iudeo-imperialismului în spaţiul românesc. Mai lipsesc numele multor alţi evrei antironâni, cum ar fi cel al lui Cristian Racovski, care în fruntea unor divizii ale armatei roşii, vroia să instaleze în România, o republică sovietică românească, similară cu republica sovietică ungurească a lui Bela Khun, instalată în Ungaria.
În aprilie 1919 Bela Kun a sprijinit insurecția anarhistă de la Viena și, prin atacarea în aceași lună a Cehoslovaciei și României, a plănuit unirea Ungariei cu Rusia bolșevică. Pe teritoriul Transilvaniei nucleul armatei maghiare era reprezentat de divizia secuiască formată din 3 brigăzi la care se adăugau detașamentele de represiune formate din jandarmerie, oameni din administrația nobiliară și aventurieri dornici de căpătuială.
La 16 aprilie Bela Kun declară război României și declanșează ostilitățile pe tot frontul românesc. Fără să mai aștepte consimțământul aliaților, armata română declanșează contraofensiva cu două divizii de infanterie și două de vânători de munte și după o învăluire, obligă divizia secuiască să capituleze privând armata ungară de unitatea ei de elită. Armata română își continuă înaintarea spre nord despresurând trupele cehoslovace încercuite de ucrainieni și trupele lui Bela Kun și împiedicând joncțiunea acestora.
Pe 24 iulie 1919, armata română trece la ofensivă pe tot frontul la vest de Tisa.
Pe 3 august întreaga armată ungară este scoasă din luptă, iar pe 4 august 1919 este ocupată Budapesta. Bela Kun a evitat capturarea fugind în după-amiaza zilei de 2 august la Viena cu un tren blindat împreună cu colaboratorii săi. Au fost arestați și ținuți într-un lagăr până în iulie 1920 când a făcut obiectul unui schimb de prizonieri între Austria și Rusia.
Pe timpul acţiunii Armata Română a avut ca șef al Secției de Operații al Marelui Cartier General al Armatei, pe viitorul mareşal Ion Antonescu, faptă pe care iudeo-bolşevicii cominternişti veniţi pe tancurile armatei roşii după 23 august 1944, nu o vor ierta. (s.n.)
Iudeo-bolşevicii cominternişti au vizat continu dezmembrarea Statului Român, în trecut şi în prezent, aceştia s-au împotrivit şi se împotrivesc, unirii celor două state româneşti.
Personal am absolvit liceul în perioada 1953-1956 când istoria românilor era scrisă de evreul cominternist Roller.
Cele mai mari distrugeri ale economiei româneşti de după anul 1989, au fost făcute de către cetăţeni români de origine evrei, printre care: Dinu Patriciu, Ovidiu Tender şi alţii.
După defiinţarea industriei şi prăbuşirea economică a României, urmează înstrăinarea totală a rezervelor de minerale, de petrol şi de gaze ale ţării, pentru ca românii să ajungă, precum zicea poetul; “SCLAVI ÎN ŢARA LOR ŞI CERŞETORI LA EI ACASĂ”.
Este cazul şi necesitatea ca antiromânismul unora dintre cetăţenii ţării, să fie observat şi combătut cu fermitate de către societatea civilă.
Am avut un prieten evreu 100%. S-a casatorit cu o romanca si su avut un fiu care a devenit arhitect. Cand l-am intrebat despre fiul sau ce face, mi-a raspuns ca e stabilit in Israel si are multe comenzi, acolo construindu-se foarte mult, numai ca nu poate obtine cetatenia. Acolo, mi-a spus el, cetatenia se da dupa mama, care e sigura, si nu dupa tata, care e „incertus”. Or, copilul lui avea tata evreu si mama crestina, deci nu indeplinea conditia pentru a primi cetatenia.
M-am intrebat: in Romania sunt atat de multi cetateni care nu au nici un parinte roman. Intre acestia sunt si multi evrei. Ce ar spune acestia daca statul roman ar aplica aceasta regula ca au dreptul sa fie cetateni romani numai cei care au mama romanca? Nu ar fi etichetat statul roman ca sovin, xenofob, rasist, antisemit si inca intr-o mie de feluri infamante?
De ce la ei e voie, dar la noi nu?
Intrebarea e retorica, nu va grabiti sa raspundeti!
Vom discuta cât de curând „definiția evreului”! Cea din Israel nu corepunde cu cea dela Nurmberg, 1941, sau București, 2005!
De acord cu Gabriela si ma alatur ideii domniei sale.La multi ani,Gabriela!
Va multumesc, la fel!
Intre timp au aparut comentariile kilometrice ale lui narcis vasile…mi-a fost de-ajuns sa citesc titlurile si am cam trecut peste…Ma mir ca d-nul Coja a avut rabdare sa le citeasca, a dat si cateva replici. Oricum…la un articol despre Maresalul Antonescu, un personaj cam ciudat face procesul comunismului. Mi se pare deplasat!
Textul ultimei scrisori a Mareşalului Antonescu către soţia sa:
Am stat cu capul sus si fara teama in fata judecatii, dupa cum stau si’n fata Justitiei Supreme. Asa sa stai si tu!
Nimeni in aceasta tara nu a servit poporul de jos cu atata dragoste, pasiune, dezinteres, cum am servit eu.
I-am dat totul, de la munca pana la banul nostru, de la suflet la viata noastra, fara a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lui patimasa de azi nu ne injoseste si nu ne atinge. Judecata lui de maine va fi dreapta si ne va inalta.
Sunt pregatit sa mor, dupa cum am fost pregatit sa sufar. Dupa cum si viata mea, toata viata mea, mai ales in cei patru ani de guvernare, a fost un calvar.
A ta, de asemenea, a fost inaltatoare. Imprejurarile si oamenii nu ne-au ingaduit sa facem binele pe care impreuna am dorit cu atata pasiune sa-l facem tarii noastre. Suprema vointa a decis altfel. , au fost si altii., multi altii.
Dupa dreapta judecata, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune si pe noi. Popoarele in toate timpurile si peste tot au fost ingrate. Nu regret nimic si nu regreta nimic. Sa raspundem la ura cu iubire, la bine cu mangaiere, la nedreptate cu iertare.
Ultima mea dorinta e sa traiesti. Retrage-te intr’o manastire. Acolo vei gasi linistea necesara sufletului si bucata de paine care azi nu o mai poti plati. Am sa rog sa fiu ingropat langa ai mei, care mi-au fost strabuni si calauzitori, acolo la Iancu Nou.
Voi fi intre cei cu care am copilarit si am cunoscut si durerile si lipsurile. Imprejurarile vietii ne-au indepartat de ei, dar sufletul meu nu-i va uita niciodata.
Poate vei gandi ca tot acolo langa mine trebuie sa fie si ultimul tau locas.
Scoborand in mormant eu azi, tu maine, ne vom inalta, sunt sigur, acolo unde va fi singura si dreapta rasplata.
Te strang in bratele mele cu caldura. Te imbratisez cu dragoste. Nici o lacrima !
Ion >
Procesul comunismului – călăii
Vadim Pirogan
Către oamenii de buna credinţă, cu adevărat suflet românesc.
In timpul regimului comunist, sute de mii de români au trecut prin inchisori şi deportări, au suferit crunt, fiind bătuţi, torturaţi, umiliţi, injosiţi. Dar nu numai atât. Chiar şi dupa eliberare erau desconsideraţi, urmariţi, neavând posibilitatea de a-şi reface viaţa şi familia. Familiile lor erau şi ele asuprite şi umilite.
Acei călăi care şi-au bătut joc de neamul său românesc nu au dreptul la uitare. Ei trebuie să fie cunoscuţi şi pomeniţi de toţi oamenii in sufletele cărora au mai ramas noţiuni de cinste, onoare, adevar şi dreptate Au fost mulţi acei criminali şi datoria noastră este de a-i scoate la iveală. Comuniştii ascund adevărul, dosarele oamenilor sunt ţinute in arhive fără acces la ele. Dar din marturiile şi cărţile de amintiri scrise de acei martiri trecuţi prin acele aprige suferinţe ei au rămas şi vor rămâne in istorie ca pleava neamului nostru. Datoria noastră este sa-i facem cunoscuţi poporului, ca aceste tragedii să nu se repete niciodată, şi pentru ca neamurile acelor călăi, copiii, nepoţii să ştie adevărul despre ei.
Ei sunt :
1. colonelul Alban
2. maiorul Gheorghiu
3. Branzaru-batausul, sofer la MAI
4. colonelul Nedelcu
6. plutonierul Iamandi
7. ministrul Alexandru Draghici
8. Gheorghe Dumitrescu-Pitesti
9. Bulz Gheorghe
10. Sepeanu Teodor
11. Constantin Niculescu-Turli
12. Stefan Niculescu
13. Carol Deleanu
14. Ion Bogdan
15. Mihai Dulgheru
16. Radescu
17. Pompilian
18. Gheorghe Sfetcovici
19. Mircea Lepadatescu
20. Bogdanescu
21. Iargau
22. Chirion
23. Visinescu-Jilava
24. Ofiterul Ivanica-Jilava
25. Vladescu-tiganul turnator
26. Iosif Chisinevschi
27. colonelul Zeller-Gherla
28. Suceganu- Gherla
29. Gabor
30. maiorul Gruia-Grinberg-Cluj
31. Colonelul Coliban-Aiud
32. lt-major Constantin Voicu
33. Marina
34. Dumitru Filip-medic denuntator
35. generalul Liviu Pruna
36. caporalul Tugui
37. capitan Malangeanu
38. sergent-major Negoita
39. plut-major Ghiban
40. capitan Enoiu
41. Ion Pavel
42. Marin Jianu-ministru
43. sergent Androne-Salcia
44. plutonier Lungu-Salcia
45. brigadierul Andreica
46. plut. Prisecaru-Braila
47. caporal Malanga
48. doctorul Ionescu
49. maiorul Ionitescu
50. comandantul Goiciu-Gherla
51. comandantul Magomet
52. generalul Nicolschi-Boris Grunberg, evreu
53. Ana Pauker-ministru
54. capitan Virgil Ionescu
55. Burada-Ploiesti
56. capitan Baldea
56. capitan Troaca
57. locot.SAtanescu
58. colonelul Patriciu Weiss
59. Guliman din Gavana
60. Constantin Avadanei -Gherla
61. Ciobanu
62. Mandruta
63. Gheorghe Sucigan-Ploiesti
64. Viorel Barbosu-medic Gherla
65. capitan Tiberiu Lazar
66. segent. Olaru-Basica-Jilava
67. fratii Somlea
68. generalul Constantin Doncea
69. Diamandi-Jilava
70. generalul Alexandru Petrescu, judecator-rusinea justitiei romane,
71. Doru Muhut-Craiova
72. Stanciugel-Poarta Alba,
73. Lazar Tiberiu
74. Bogdanescu-Pitesti
75. colonelul Micandru
76. Linca- fost campion de box
77. maior Ceaki
78. lt-major Silisteanu
79. Buia
80. locot. Manta
81. locot. Zurbagiu
82. plut. Rosu-Jilava
83. lt-major Stefan-Jilava
84. colonel Coller-Aiud
85. capitan Chirila
86. lt. major Vomir
87. loc. Istrati
88. Vulcu Constantin-Breaza Informator
89. capit. Malangeanu-Salcia
90. sergent major Grecu-Tecuci
91. maior Sin- Gherla
92. capitan Carnul
93. Zagan-Fagaras
94. Loti-Fagaras
95. tiganul Stoica
96. ofiterul Stoica – Fagaras
97. Pandrea
98. Alexandrescu-Fagaras
99. Manzatu-Sibiu
100. Urzica-Sibiu
101. Iova-temnicerul Stefan
102. colonel Mois
103. capitanul Ernest Deitler
104. Nicolae Dumitrescu-„Nelu”-comandantul de la Ploieşti….
Basarabia
Tot poporul, mai cu seama tineretul, trebuie să ştie cine au fost şi cine sunt duşmanii seculari ai poporului nostru şi ce rău ne-au facut. In timpul ocupaţiei sovietice a Basarabiei 1940-1990, conform datelor oficiale, au fost nenorociţi de organele NKVD-KGB:
1 condamnati pe motive politice: 32.433 de personae dintre care
– a. privatiuni de libertate: 26.993
– b. pedepse capitale: 5.500
– c. exterminate, decedati in lagare si inchisori: 2.860
2. deportaţi in Siberia: 91.000
3. morţi in timpul foametei organizate de ocupanţi 1946-47: 200.000
4. inselati si trimisi pe baza de contract la munca la nord: 156.000
5. internaţi fortat pe motive politice in spitale de boli mintale ????
6. represati pentru neachitarea cotelor de aliimente ????
7. trimişi pe linia intai a razboiului al doilea mondial neinstruiţi, carne de tun şi căzuţi pe front in jumatate de an 1944-45: 220.000
8. trimişi la război in Afganistan ??? Adusi in sicrie de zinc: 300-3.509
9. ucişi, schiloditi in razboiul provocat de rusi in Transnistria: peste 1.000
In total vreo 750.000 de oameni. Dar nu sunt aici cei represaţi din primele zile de ocupaţie
Din 1940 si 1945…In realitate cifrele sunt mult mai mari, dar ascunse de comunisti…
Dar in afară de aceasta, pretinşii eliberatori ne-au cauzat mai mult rau.
Trebuie să ştim că duşmanii nostri, pentru a ne dezbina şi a ne ţine sub ocupaţie, au propagat o acerbă românofobie la nivel de stat.
Ne-au semănat ura, pizma, bârfa, invidia, ambitiile, minciuna, neincrederea, suspiciunea.
Ne-au dărâmat bisericile şi mănăstirile, distrugându-ne credinţa ortodoxă, ponegrind tot ce a fost sfânt candva: sărbătorile, tradiţiile, obiceiurile, datinile… Ne-au lipsit de demnitate, de respectul reciproc, i-au facut pe unii sa devina trădători, turnatori, lingusitori, vânzători de neam şi ţară.
Ne-au mankurtizat, promovând slugărnicia, supunerea, umilirea, făţărnicia, trândăvia şi indiferenţa.
Am ajuns la crime oribile, violuri, hoţii, avorturi, divorţuri nesfârşite; ne-au distrus ţărănimea, familiile.
Călăi din Basarabia:
1. generalul Mordovet
2. generalul Lavranciuc
3. maiorul Solntev
4. Levcenco
5. Lecari
6. loc. Sidorov
7. Zagora
8. I. Popov
9. Zvigun Gh.
10. Suholazov
11. Ghetman
12. Sidelnicov
13. capitanul Ciudnai
14. Bondarenko
Am fost anchetat de colonelul Weiss în 1971(?) în clădirea din spatele magazinului Victoria. Îi port o amintire – cum să-i zic? Pozitivă? Subiectul anchetei: tentativa mea de a scoate în Occident o piesă de teatru inspirată din moartea lui Jan Pallak! Am aflat numele său în timpul anchetei și am fost convins că este evreu. După 1990 am vrut să-l întâlnesc, vroiam eu să-i pun câteva întrbări. L-am rugat pe Cornel Dinu să-l caute, am aflat că este bolnav. Sper să mai trăiască. În chema și Patriciu?
Mai de curând am aflat că ar fi sas, nu evreu. Nu am ce-i reproșa! Dimpotrivă! Mai ales dacă am înțeles corect jocul din priviri, dincolo de cuvintele rostite și care, probabil au fost înregistrate. Le-aș revedea (reauzi) cu plăcere!
Gheorghe Andreica
MĂRTURII…MĂRTURII…
din iadul temniţelor comuniste
http://comunitate.ziare.com/blogs/35061/19012/m-rturii-m-rturii-din-iadul-t
Genocidul comunist in Romania
Romania Libera, 20 mai 2006
Spre deosebire de alte tari foste comuniste din Europa de Est unde in ultimii 10-15 ani s-au intreprins actiuni institutionale pentru condamnarea comunismului, in tara noastra nu s-a facut aproape nimic in acest sens.
In prezent, se lucreaza la o sinteza urmand sa reprezinte materialul pe baza caruia sa se declare oficial, la cel mai inalt nivel al conducerii statului, caracterul criminal al comunismului in Romania, cerandu-se totodata scuze cetatenilor tarii pentru suferintele indurate in perioada 1945-1989.
Textul care urmeaza reprezinta un rezumat al celor patru volume din lucrarea „Genocidul comunist in Romania”, pe care am elaborat-o si publicat-o in perioada 1992-2004 si care, sper, va folosi autorilor sintezei la care m-am referit mai sus.
Conceptul de genocid
Cateva cuvinte despre conceptul de genocid, care este astfel definit de Conventia pentru reprimarea crimei de genocid, aprobata de Adunarea Generala ONU din 9 decembrie 1948:
„… Genocidul se refera la oricare din actele de mai jos, comis cu intentia de a distruge, in totalitate sau numai in parte, un grup national, etnic sau religios, cum ar fi;
omorarea membrilor unui grup;
atingerea grava a integritatii fizice sau mentale a membrilor unui grup;
supunerea intentionata a grupului la conditii de existenta care antreneaza distrugerea fizica totala sau partiala …”
O fapta intentionata cu caracter de genocid o reprezinta torturarea si intemnitarea in conditii de exterminare a detinutilor politici, in inchisori si lagare de munca. Despre privarea populatiei de caldura, in timpul iernii, de hrana si apa in cantitati normale, de asistenta medicala corespunzatoare, de protectie ecologica etc., s-ar putea eventual considera ca fiind lipsite de intentia distrugerii fizice totale sau partiale a unor categorii de cetateni ai tarii. In ceea ce ne priveste, consideram ca grupul de capetenii comuniste care au gandit si aplicat aceste masuri era perfect constient de efectele lor catastrofale, dar le disimula machiavelic, sub paravanul unor „obiective socio-economice importante pentru tara”.
Pregatirea genocidului
La inceputul anului 1939, Romania incheia o perioada relativ fericita a istoriei sale, perioada care a durat numai 20 de ani. Evenimentele dramatice din Europa anilor 1938 si 1939, culminand cu Pactul Molotov-Ribbentrop care avea sa duca la invadarea Poloniei de catre Germania si URSS si inceperea, la 1 septembrie 1939, a celui de-al doilea razboi mondial au marcat profund situatia Romaniei pe plan politic si economic intern si international. In contextul abandonarii de facto a tarii noastre de catre aliatii sai traditionali, Franta si Anglia, Romania, practic inconjurata de neprieteni, a fost silita, dupa cum se stie, sa cedeze Rusiei Sovietice Basarabia si Bucovina de Nord, Ungariei – Ardealul de Nord, iar Bulgariei – Cadrilaterul. A urmat abdicarea Regelui Carol al II-lea si, in conditiile dictaturii maresalului Ion Antonescu, subordonarea politica, economica si militara a tarii catre Germania nazista. Angajandu-se intr-un razboi care la inceput parea menit sa redea patriei Basarabia si Bucovina rapite de sovietici, tara noastra a fost treptat antrenata intr-o aventura militara fara nici o sansa, impotriva colosalelor forte militare ale coalitiei antihitleriste, totul soldandu-se, dupa imense sacrificii umane si materiale, cu actul de la 23 august 1944, care a marcat inceputul celei mai intunecate epoci din istoria moderna a tarii.
Primele zile dupa 23 august 1944 au marcat si primele fapte de genocid: capturarea unui numar important de prizonieri (aproximativ 100.000 de militari si civili) pe frontul de la Iasi, desi ostilitatile dintre romani si sovietici se oprisera, iar armata noastra nu numai ca incetase sa opuna rezistenta rusilor, ci, la ordinul regelui, trecuse de partea lor, impotriva nemtilor. S-ar putea obiecta ca luarea acestor prizonieri de catre sovietici a fost un act de razboi, efectuat de o putere straina, deci nu s-ar incadra in genocidul din Romania. In ceea ce ne priveste, apreciem ca a fost o represiune, in masa, petrecuta pe teritoriul tarii noastre, impotriva unei armate care nu numai ca nu mai opunea rezistenta, ci practic devenise aliata.
Eliberarea prizonierilor romani s-a facut cu o intarziere nemaiintalnita in istoria conflictelor miitare, multi dintre ei putrezind 10-15 ani in lagare de munca sau inchisori, fara ca guvernele noastre sa fi facut proteste energice pentru eliberarea lor. In iarna 1944-1945, armata noastra a luptat din greu, dand noi sacrificii de sange pe frontul de vest, iar in tara, comunisti sprijiniti de ocupantii sovietici se organizau pentru a pune mana pe putere, desi numarul membrilor de partid era doar de cateva mii. Cei care-i sprijineau din teama, oportunism sau pur si simplu din pasivitate erau insa mult mai multi. La 6 martie 1945, Visinski, trimis de Stalin, impune formarea guvernului Groza, dominat de comunisti. Nu incape indoiala ca la aceasta capitulare a conducerii tarii in fata presiunilor sovieto-comuniste a contribuit decisiv si atitudinea de dezinteresare a puterilor aliate occidentale. Romania era pur si simplu vanduta rusilor pentru mai multe decenii!
In acest context politic, avea sa se desfasoare deportarea in URSS a sute de mii de sasi si svabi, din ordinul Moscovei si cu complicitatea capeteniilor comuniste din tara.
La 8 noiembrie 1945, agentii lui Teohari Georgescu, ministrul de Interne comunist, au inabusit in violenta si sange o grandioasa manifestare anticomunista in Bucuresti Đ ultima de acest fel pana la 15 noiembrie 1987 (Brasov).
Masluirea grosolana a alegerilor din noiembrie 1946 a oficializat instalarea regimului comunist. Spre cinstea lor, partidele istorice, National-Taranistii, Liberalii si Social-Democratii condusi de Titel Petrescu, s-au luptat cu curaj inainte, in timpul si dupa alegeri, infruntand teroarea. Sansele lor erau insa practic nule. La Yalta, Romania fusese abandonata cu cinism in ghearele sovieticilor.
Cele mai dramatice evenimente ale anului 1947 au fost inceperea proceselor politice impotriva opozitiei, culminand cu judecarea si aruncarea in temnita a celor mai populari oameni politici romani, Iuliu Maniu si Ion Mihalache Đ liderii PNT, precum si abdicarea impusa regelui.
Totul era pregatit pentru ca, incepand cu anul 1948, Romania sa devina o „republica populara”, in realitate un satelit al Moscovei.
Teroarea dezlantuita
Infiintata la mijlocul anului 1948, Securitatea a reprezentat principalul instrument al represiunii comuniste impotriva poporului roman. Modalitatile de a exercita teroarea au fost multiple, incepand cu represiunea violenta: arestari, anchete, torturi, stabilirea condamnarilor (justitia, in special cea militara, era practic aservita Securitatii), continuand cu teroarea psihologica: organizarea unei formidabile retele de informatori, punerea la punct a unui diabolic sistem de diversiune si dezinformare a maselor, amenintari, santaj si incheind cu presiunile facute asupra intregului aparat de stat, economic si administrativ.
Declansarea pe scara mare a terorii politice s-a produs in primavara anului 1948. Data de 15 mai a acestui an, un adevarat „Sfant Bartolomeu” al Romaniei, a marcat lansarea arestarilor politice in masa. „Campania” de arestari a inceput cu membrii Miscarii Legionare, cu care Teohari Georgescu incheiase in anul 1945 un „pact de neagresiune”. Multe mii de legionari si simpatizanti ai acestora au cazut victime arestarilor si proceselor politice.
Curand „ascutisul” Securitatii avea sa se abata asupra national-taranistilor, liberalilor si social-democratilor ramasi fideli lui C. Titel Petrescu, precum si asupra numarului impresionant de organizatii anticomuniste aparute spontan, ca urmare a unui reflex national de respingere a comunismului, in special in randurile tineretului.
Este locul sa aratam ca, abandonata de Occident, ocupata de trupele sovietice si cu un odios regim represor la putere, Romania a gasit forta de a organiza cea mai numeroasa si mai activa rezistenta anticomunista din toate tarile din Estul Europei.
O categorie speciala o reprezinta rezistenta din muntii Romaniei unde, intre anii 1945-1965, au luptat cu arma in mana mii de patrioti, cei mai multi dintre ei cazand in timpul luptelor.
Crima impotriva fondului biologic al natiunii
In Romania, la fel ca in toate tarile unde au guvernat timp de decenii, comunistii au manifestat un profund dispret pentru viata cetatenilor tarii.
„Moartea unui om este o tragedie, dar moartea unui milion de oameni este o cifra statistica”. Acest sinistru sofism, atribuit lui Stalin, rezuma „filozofia” puterii comuniste privind „grija fata de om”.
Enumeram succint, in cele ce urmeaza, tragicele efecte pe care le-a avut, pentru viata poporului nostru, politica partidului comunist roman, inspirate din demagogicele si mincinoasele lozinci staliniste:
Intemnitarea si, in multe cazuri, asasinarea in inchisori si lagare de munca a sute de mii de detinuti politici, oameni de toate varstele si din toate categoriile sociale si profesionale (estimarea numarului acestora se va face intr-un alt paragraf);
O rata a mortalitatii, in special a mortalitatii infantile, dintre cele mai ridicate din Europa, ca rezultat al conditiilor economice mizere, al dezastruoasei asistente medicale, precum si a unei politici demografice criminale;
Morbiditatea in Romania a fost extrem de ridicata in comparatie cu tarile dezvoltate. Subalimentarea la nivel de masa, conditiile mizerabile de locuit, lipsa de igiena si de educatie sanitara, asistenta medicala precara si, in ultimii zece ani, frigul din locuinte, fabrici, scoli, birouri si spitale au determinat o crestere dramatica a morbiditatii.
Locul intai in Europa in ceea ce priveste numarul de handicapati la mia de locuitori;
Capacitatea de efort fizic si intelectual a fost in permanenta scadere in cei aproape 50 de ani de comunism;
Irosirea timpului din cauza penuriei generalizate de produse, care a generat fenomenul „cozilor” necunoscut in Romania antebelica;
Subrezirea psihica si demoralizarea la nivel de masa, ca urmare a terorii, propagandei si subminarii valorilor traditionale ale natiunii; scaderea rezistentei psihice a avut urmari nefaste asupra vigorii biologice a natiunii.
Cifre acuzatoare
Doua probleme sunt esentiale pentru cunoasterea adevarului despre fenomenul concentrationar din perioada comunista:
Cati detinuti politici au fost in tara noastra in perioada 23 august 1944-22 decembrie 1989?
Cati detinuti politici au murit in conditii de detentie sau din cauza detentiei?
Cateva precizari preliminare. Prin detinutii politici intelegem pe toti cei care au fost privati de libertate din motive politice, fiind inchisi in penitenciare, aresturi ale Securitatii, locuinte conspirative, lagare de munca, zone de deportare sau spitale psihiatrice. Din ratiuni care tin de posibilitatea de a estima numarul detinutilor politici, i-am considerat numai pe cei care au fost privati de libertate minimum doua luni. Este o conventie evident arbitrara, dar absolut necesara pentru procesul de cuantificare.
Perioada in care numarul detinutilor politici a fost foarte mare in tara noastra se intinde din primavara anului 1948 pana in vara anului 1964; si inainte de 1948, precum si dupa 1964, au existat detinuti politici, iar numarul lor era ceva mai mic si il vom estima separat.
Numarul inchisorilor si al altor locuri de detentie cu relativ multi ocupanti a fost de peste 120 (a se vedea „Harta gulagului romanesc”, intocmita de Gheorghe Mazilu, fost detinut politic, in Revista „Memoria” nr. 1 din 1990). Intrucat au existat inchisori sau lagare de munca cu cel putin 5 mii de detinuti in anumite perioade (Gherla, Aiud, Poarta Alba etc.), dar existau destule cu 1000-3000 de detinuti, precum si penitenciare cu 400-500 „locuri”, vom estima capacitatea medie a unui penitenciar la 800 de locuri. Asadar, capacitatea totala a gulagului din Romania a fost de 120 x 80 = 96.000 locuri. Daca admitem ca nu toate erau in permanenta „pline”, in perioada de „varf” (1948-1964) numarul mediu de detinuti inchisi, la un moment dat, intr-un penitenciar a fost de aproximativ 75 de mii.
Durata medie de detentie politica trebuie estimata tinand seama ca multi dintre cei condamnati primeau pedepse mari (3-8 ani) sau foarte mari (9-25 ani), dar, pe de alta parte, foarte multi erau cei retinuti pentru ancheta sau condamnati „administrativ” pe perioade de cateva luni pana la 2-3 ani. Am considerat deci durata medie de detentie politica, in perioada 1948-1964, de 2 ani.
Din datele de mai sus, se poate deduce numarul detinutilor politici din perioada amintita: . La acest numar trebuie adaugati:
„prizonierii” capturati la Iasi de sovietici: aproximativ 100 de mii (informatia provine de la tatal meu colonelul Ion Boldur Latescu, veteran al celor doua razboaie mondiale, care a lucrat la Comisia Romana de Armistitiu in anii 1944-1945);
etnicii germani deportati de sovietici (aceeasi sursa de informatie): 150.000;
deportatii din Baragan si Dobrogea in perioada 1949-1960, in timpul colectivizarii si al razboiului ideologic cu Iugoslavia lui Tito: alti 200 de mii;
In privinta detinutilor politici din intervalele 1945-1948 si 1965-1989, deci intr-un rastimp de 27 de ani, estimam un numar mediu anual de 3 mii de detinuti, cu o durata de detentie de un an.
Asadar, pe baza estimarilor prudente de mai sus, rezulta totalul detinutilor din perioada 1948-1989:
600.000 + 100.000 + 150.000 + 200.000 + 81.000 = 1.131.000 oameni!
Estimarea numarului celor care au decedat in conditii de detentie politica sau din cauza detentiei este foarte dificila.
Daca din tabelele de mortalitate elaborate de Directia Centrala de Statistica consideram grupa de varsta 40-44 de ani (reprezentativa pentru detinutii politici), pentru care rata normala a mortalitatii este de aproximativ 3 la mie, estimam ca in conditii de detentie rata mortalitatii a fost de 10 ori mai mare deci 3 x 10 = 30 la mie; operand cu acest procent asupra numarului de detinuti din perioada 1948-1964 gasim: 1.050.000 x 0,03 x 16 ani = 500 mii de oameni morti in inchisori sau din motive legate direct de conditiile din inchisori. Daca ii adaugam pe cei decedati in perioada 1945-1948 si 1965-1989, rezulta ca numarul total al cetatenilor romani asasinati in inchisori depaseste cifra de 500.000.
In calculele noastre nu am tinut seama de cetatenii asasinati in luptele din munti, fara judecata sau fara a trece prin inchisori. Ca au existat asemenea crime o atesta gropile comune gasite in diferite locuri din tara; numai la Caciulati au fost numarate intr-o groapa comuna peste 300 schelete. Un adevarat Katyn romanesc!
Reeducarea prin tortura
In vara anului 1948, la penitenciarul Suceava, Securitatea si conducerea inchisorii organizeaza o actiune de „reeducare pasnica” a detinutilor politici, majoritatea acestora fiind studenti cu condamnari pentru „activitate legionara” desfasurata in perioada 1940-1948. Acestia infiinteaza in penitenciar o organizatie cu scop de „reeducare” denumita „Organizatia detinutilor cu convingeri comuniste – ODCC”. In partea a doua a anului 1948, Eugen Turcanu, si el student condamnat pentru activitate legionara si participant la „reeducarea” condusa de studentul Alexandru Bogdanovici, se declara nemultumit de modul „nesincer” in care isi desfasoara acesta din urma activitatea si propune radicalizarea actiunii.
In primavara anului 1949, sunt transferati de la Suceava la penitenciarul Pitesti 80 de detinuti printre care si majoritatea celor care participasera la „reeducare”. Ajuns la Pitesti, Turcanu ia imediat legatura cu Securitatea si cu directorul inchisorii, Alexandru Dumitrescu, in vederea continuarii reeducarii. Conform instructiunilor primite de la generalul Alexandru Nikolski, adjunct al ministrului de Interne, actiunea intra intr-o faza violenta.
Momentul care marcheaza inceperea torturilor bestiale si generalizate coincide cu noaptea de Craciun a anului 1949 si are loc in incaperea „4 spital”, o celula mare cu aproximativ 100 de locuri, unde vreo 50 de „reeducati”, dupa o invitatie la „reeducare” adresata celor din tabara rezistentilor si refuzata de acestia din urma, trec la atac inarmati cu bate si scanduri desprinse din priciuri. Are loc o confruntare disperata, la care, la un moment dat, balanta inclina de partea „rezistentilor”. Atunci, au intervenit gardienii penitenciarului care, timp de cateva ore i-au masacrat literalmente pe cei care se opuneau „reeducarii”, transformandu-i pe toti intr-o masa de carne sangeranda, avand insa grija sa nu omoare pe nici unul dintre ei.
„Operatiunea 4 Spital” Đ seria I (vor urma si alte serii) a reprezentat inceputul unui cosmar care a durat trei ani. Devine clar pentru victime ca nu mai poate fi vorba de rezistenta fatisa impotriva tortionarilor, ci doar de incercarea de a supravietui in fata tavalugului distrugator declansat de Securitate cu ajutorul uneltelor acesteia Đ studentii „reeducati”. Supravietuire, insa cu ce pret? Cu pretul denuntarii in scris a unor fapte nedeclarate la Securitate („demascarea exterioara”) si a dezvinuirii de catre fiecare victima a gandurilor celor mai intime privind valorile supreme (credinta in Dumnezeu, Patria, Familia, Prietenia ) in scopul terfelirii acestora („demascarea interioara”).
La 25 ianuarie 1950 urmeaza seria a II-a la camera 4 spital, in care a fost torturat si subsemnatul, ce port si acum, dupa 56 de ani, amintirile loviturilor lui Turcanu (fractura de stern cu dureri iradiind in tot toracele). Au urmat apoi alte si alte serii, in mai toate celulele inchisorii Pitesti.
Pe parcursul tragic al „reeducarii” prin tortura, careia i-au fost supusi mii de tineri patrioti, zeci dintre ei au fost ucisi, iar mai multe sute au fost schiloditi. Sinistra ironie a sortii, unul dintre primii ucisi a fost Alexandru Bogdanovici, primul conducator al „reeducarii” la Suceava.
„Reeducarea” de la Pitesti, sub conducerea lui Turcanu, a durat pana la transferarea acestuia la penitenciarul Gherla, in septembrie 1951. Intre timp, primele metastaze ale fenomenului Pitesti aveau sa apara la Canal, odata cu trimiterea la munca silnica a unui grup de studenti trecuti prin „reeducare”, in anul 1950. Apoi la penitenciarul Gherla, tot in anul 1950, unde, pana la venirea lui Turcanu, „operatiunile” de reeducare erau conduse de adjunctul acestuia Đ Tanu Popa.
La Gherla, reeducarea a luat forme dementiale. Pe langa bataile salbatice aplicate in timpul demascarilor, extinse si la detinutii netrecuti prin Pitesti, s-au organizat veritabile ritualuri sataniste pentru distrugerea morala a victimelor. In aceasta perioada, multi tineri s-au prabusit moralmente si au trecut in tabara tortionarilor.
Fenomenul Pitesti s-a extins, in forme specifice, si in alte inchisori, cum ar fi Targu Ocna, Ocnele Mari, Targsor, Baia Sprie, Aiud, dar, datorita numarului mai mic de „reeducati” trimisi sa aplice tehnicile de tortura, precum si curajului detinutilor, care, in unele inchisori (Targu Ocna) au reusit sa se opuna, „reeducarea” nu a luat formele apocaliptice de la Pitesti si Gherla.
E greu de stabilit cu exactitate cand si de ce conducerea partidului comunist care a organizat si supervizat „experimentul” Pitesti a luat hotararea de a-l opri. Cert este faptul ca, in primavara anului 1952, Securitatea declanseaza primele anchete privind ororile petrecute in penitenciarele si lagarele de munca amintite mai sus.
Anchetele la care au fost supusi tortionarii au fost, in unele cazuri, extrem de dure, fara a atinge insa nivelul de maxima bestialitate al tortionarilor in timpul „reeducarii”.
La data de 20 septembrie 1954, la Tribunalul Militar Bucuresti incepe procesul lotului Turcanu care cuprinde 22 de acuzati, impotriva carora se retin, in principal, invinuirile de „acte de teroare in grup”, „crima impotriva securitatii interne”, precum si „inalta tradare”. Sedintele Tribunalului Militar, prezidat de faimosul general Alexandru Petrescu, sunt secrete, iar sedinta din 10 noiembrie 1954 ii condamna pe toti la moarte.
La data de 17 decembrie 1954 sunt executati, la Jilava, prin impuscare, Eugen Turcanu si alti 15 condamnati din acelasi lot.
In data de 22 iunie 1955 este executat, tot la Jilava, Puscasu Vasile din acelasi lot, in timp ce sentintele lui Tanu Popa si ale altor condamnati sunt comutate in „munca silnica pe viata”.
In anul 1957 Securitatea organizeaza al doilea proces al „reeducarii” (procesul Vica Negulescu) cu scopul de a arunca vina ororilor petrecute in inchisorile romanesti asupra miscarii legionare care ar fi organizat intreaga actiune spre a sabota „opera de reeducare a detinutilor”. Inscenarea esueaza datorita curajului si inteligentei celor acuzati pe nedrept, ei aratand in cursul procesului ca totul a fost organizat din ordinul Securitatii. Intregul lot de 8 acuzati a fost condamnat la pedepse intre 15 si 25 ani munca silnica. Cei condamnati, impreuna cu 6 alti detinuti politici considerati foarte periculosi, sunt transferati la Jilava unde sunt literalmente ziditi in celule de exterminare special amenajate. Aici isi vor gasi moartea 8 dintre ei, datorita tuberculozei si diareei deshidratante.
Colectivizarea agriculturii
Caracterul criminal si efectele tragice ale colectivizarii agriculturii sunt bine cunoscute de toti romanii.
Consecinta cea mai tragica si cu efecte pe termen lung a colectivizarii a fost desfiintarea clasei taranesti ca principala producatoare a avutiei nationale. Taranii mijlocasi si asa-zisii „chiaburi” reprezentau cea mai apta categorie sociala pentru adaptarea la exigentele unei agriculturi moderne, potential competitiva pe plan international. Aceasta categorie sociala nu mai exista fie din cauza represiunilor din perioada colectivizarii si de dupa aceea, fie in urma migratiei la oras unde s-a constituit o categorie sociala nedefinita, nici tarani, nici oraseni, un fel de lumpenproletariat fara nici o perspectiva sociala.
Au ramas la tara batranii, handicapatii, lenesii si betivii, care nu stiu si nici nu-i intereseaza sa faca agricultura moderna. Desigur, exista multe exceptii, dar ele confirma regula.
Demografie tragica
Conform unei analize efectuate de regretatul academician Vladimir Trebici in anul 1991 („Genocid si demografie”, Editura Humanitas, 1991), indicatorul demografic cel mai reprezentativ – durata medie a vietii in Romania – a evoluat de la 42 ani in 1932 la 63 ani in 1956, ajungand la aproximativ 68 ani in 1989.
Trebuie aratat ca analiza efectuata de Vladimir Trebici se sprijina pe elemente provenite din reteaua statistica oficiala. Autorul nu pune nici un moment la indoiala exactitatea datelor demografice primare, care coincid cu cele publicate in anuarele statistice. Avand insa in vedere ca acum cunoastem falsul grosolan pe care l-au reprezentat statisticile comuniste, nu este firesc sa consideram cu prudenta, daca nu cu indoiala si datele demografice?
Ca nespecialist in demografie, dar ca analist al genocidului comunist, am incercat sa aprofundez semnificatia indicativului „durata medie a vietii in Romania”. Evolutia duratei medii, de la 42 de ani in 1932 la 63 ani in 1956 si la 68 ani in 1988, ar parea sa ne sugereze un progres postbelic spectaculos care ar aduce Romania aproape de nivelul tarilor europene dezvoltate. Aceasta evolutie pare a nu confirma teza genocidului, ci dimpotriva. Dar ce am simtit pe pielea noastra, am vazut si am auzit in anii comunismului nu e oare in total dezacord cu concluzia conform careia durata medie a vietii s-ar fi marit cu 60 la suta in 45 de ani de dictatura aberanta? Pornind de la aceasta intrebare, am refacut, conform anuarului statistic din 1986, calculul duratei medii de viata pe anul 1985 si am constatat ca datele statistice, care stau la baza calculului, indica aproximativ 71.000 decedati cu varsta sub 60 de ani si 175.000 decedati cu varste peste 60 de ani. Aprofundand in continuare datele, am constatat ca procentul celor decedati sub 70 de ani este de 45%, iar al decedatilor peste 70 de ani este de 55%. Cunoscand cat de mare era mortalitatea infantila in special in anul 1985 – an de frig si foamete -, precum si numarul impresionant de decese in randurile oamenilor foarte tineri, tineri si maturi, am decis sa verific prin metoda sondajelor veridicitatea datelor oficiale. Am alcatuit un esantion de 1018 anunturi mortuare cuprinzand decedati sub 60 de ani si, separat, peste aceasta varsta (esantionul a cuprins anunturile mortuare din 52 de zile luate la intamplare in cursul anului 1985 in ziarul „Romania libera”, dar numai acele anunturi pentru care se putea stabili cu certitudine daca decedatul era mai tanar sau trecut de 60 de ani). Am constatat ca in prima grupa intrau 471 decedati, pe cand in a doua numarul lor era de 567, ceea ce procentual insemna cam 46% fata de 54%. Comparand cu repartitia pe aceleasi doua mari grupe de varsta din Anuarul Statistic 1986, constatam o deosebire flagranta: datele statistice indica o pondere mult mai mare a deceselor varstnicilor peste 60 de ani, cu 32% mai mult decat in esantionul cules de subsemnatul. Daca tinem seama si de faptul ca anunturi mortuare dau, in genere, familiile cu o stare materiala relativ mai buna unde longevitatea este mai mare, rezulta, cu o probabilitate mare, ca datele statistice sunt falsificate: esantioanele reprezentative nu mint, dar rapoartele statistice oficiale o fac, cu siguranta, in sistemul comunist. Concluzia care se degaja este urmatoarea: cresterea spectaculoasa a duratei vietii intre 1945 si 1989 este o minciuna tot atat de nerusinata ca celelalte minciuni comuniste. Apreciez ca durata medie a vietii in Romania nu a depasit in perioada comunista 60 de ani, adica ceva mai mult decat in tarile din lumea a treia
Vă declarați „analist al genocidului comunist”! Ce rezultate, ce studii publicate în reviste de specialitate vă atestă calitate. Dacă faceți analizele pe datele din Mica Publicitate m-am lămurit. Cu asta terbuia săîncepeți ca să nu ne mai pierdem vremea ciind „analiza”. E atât de ușor să fiți contrazis!… Să fiți dovedit ca incompetent! Nu fie cu supărare, dar încercăm să discutăm cu seriozitate anumite subiecte, iat comentariil dvs (și ale altora) coboară prea mult nivelul discuție!
Interesant!
Desigur despre statistică nimeni n-a zis-o mai bine decît Mark Twain: „minciuni sfruntate, minciuni mari și statistici”. Că ale noastre pot fi falsificate…ce vă face să credeți că cele de din afară sînt bune?
De pildă orașul cu cei mai mulți bătrîni peste 100 de ani ieste Havana. Cuba are printre cele mai mici mortalități infantile; mai mică decît SUA. Oficial desigur.
Dacă datele d-voastră sînt bune asta îmi dă apă la moară pentru bănuiala că datele cu trăitul mai mult odată cu revoluția industrială și medicina modernă (mai ales vaccin) sînt umflate sau cele vechi micite; natura nu face salturi!
Dezastrul economic
Datele oficiale privind evolutia economica din perioada 1938-1989 il dezorienteaza pe cel care le analizeaza. Astfel, datele publicate la finele anului 1988 indica o crestere a venitului national de 24 de ori fata de anul 1938, ceea ce, tinand seama de marimea numarului de locuitori, inseamna o crestere de aproximativ 16 ori a venitului national pe cap de locuitor. Acesta este estimat la 2500 de dolari pentru 1938, deci in 1938 venitul pe locuitor ar fi fost de 155 dolari, cifra aberant de mica, daca facem comparatie cu alte tari, de exemplu Grecia. Insistand putin in comparatia cu aceasta tara, pentru care statisticile internationale indica un venit national pe locuitor de 500 de dolari in 1938 si 3000 de dolari in 1988, deci o crestere de 6 ori in 50 de ani, reiese clar falsitatea datelor statistice publicate de regimul comunist din tara noastra. Intr-adevar, valoarea de 155 de dolari este mult prea mica pentru Romania tinand seama de raportul real intre economia celor doua tari in 1938, iar valoarea de 2500 de dolari este mult prea mare daca avem in vedere ca economia Greciei era relativ prospera in 1988, iar situatia Romaniei dezastruoasa. Rezulta ca nici nu poate fi vorba de o crestere de 16 ori a venitului nostru national pe cap de locuitor. Care a fost cresterea lui reala in cei 50 de ani la care ne referim? Dupa parerea noastra, mai mica decat cea a Greciei care am aratat ca a fost de 6 ori, deci, pentru Romania, o crestere de 3-4 ori. Rezulta dimensiunea minciunii oficiale: de la 3-4 la 16, deci o deformare a realitatii prin umflarea de 4 ori a raportarilor.
Industrializarea aberanta, efectuata de regimul comunist in cei 40 de ani cat a detinut puterea, reprezinta una din principalele componente ale dezastrului economic national.
Ideea industrializarii, corecta in principiu, a fost compromisa datorita modului cum a fost gandita si pusa in practica de comunisti. Pe de alta parte, nu tot ce s-a intreprins pe linia industrializarii a fost gresit, exista incontestabil si unele realizari. Tragic este insa faptul ca efortul supraomenesc impus poporului roman in cei 45 de ani de comunism s-a risipit, in cea mai mare parte, in constructia unor investitii aberante, neproductive si nefunctionale, in crearea unor ramuri parazitare, si deci a unor produse de regula de proasta calitate, nevandabile pe piata internationala sau vandabile in pierdere, toate acestea amplificate de uriasele pierderi datorate imbecilitatii planificarii si conducerii hipercentralizate a economiei.
Lista erorilor criminale comise de comunisti in conducerea economiei cuprinde si alte puncte dintre care aminitm: colectivizarea agriculturii (vezi paragraful precedent), cheltuirea unor sume uriase pentru „ajutorarea” regimurilor teroriste, cheltuielile imense pentru organizarea aparatului represiv, a propagandei de partid, precum si pentru viata ultraluxoasa a nomenclaturii si familiei Ceausescu.
Degradarea invatamantului, stiintei si culturii
Reforma invatamantului din anul 1948 a reprezentat o prima lovitura grea data culturii romane. Obiectivul declarat al reformei a fost „democratizarea” invatamantului, trecerea la un invatamant de masa dupa modelul sovietic, al carui sistem a fost copiat fara nici un discernamant. Consecintele au fost catastrofale: in cativa ani, invatamantul romanesc creat in decenii de truda a fost pur si simplu dat peste cap. Sacrificand cu brutalitate calitatea de dragul cantitatii, conducerea comunista se lauda la mijlocul deceniului al saselea ca a „eradicat” analfabetismul in tara noastra. In realitate, aceasta actiune a avut efecte de suprafata atat pe termen scurt, cat si pe termen lung. Dupa cateva decenii de la prima reforma, de tip comunist a invatamantului (din nefericire au mai urmat si altele) s-a putut constata ca alfabetizarea a fost, la nivelul maselor, o farsa: din zece oameni care, la prima vedere, toti stiu sa scrie si sa citeasca, sapte n-au citit in viata lor nici o carte si nici un ziar, nu stiu sa scrie corect o cerere sau o scrisoare, folosul alfabetizarii reducandu-se pentru acestia la „stiinta” de a-si semna numele si la eventuala descifrare a denumirii unor firme.
Invatamantul superior a suferit, si el, nefasta influenta sovietica. Erau trimisi, la studii sau la „specializari”, in URSS, tineri cu „origine sanatoasa” carora in mod deliberat li se dadeau diplome pe banda rulanda pentru ca apoi, reintorsi in tara (de multe ori casatoriti cu rusoaice), sa fie promovati in cele mai inalte functii din economie, invatamint, stiinta si cultura.
Cercetarea stiintifica a avut, in primii ani de guvernare comunista, o soarta ceva mai buna. S-au infiintat mai multe institute de cercetare, in fruntea carora au fost numiti savanti formati inainte de 1944 (de exemplu Institutul de matematica creat de Simion Stoilov, Institutul de Fizica Atomica avandu-l ca director pe Horia Hulubei, Institutul de Inframicrobiologie condus de Stefan Nicolau etc.).
Dupa 1968, fenomenul consolidarii stiintei si, implicit, a pozitiei cercetatorilor, i-a displacut Elenei Ceausescu care, devenita „academician doctor inginer de renume mondial” (in realitate o cvasianalfabeta), a trecut la „reorganizarea” stiintei romanesti. Ultimele doua decenii de regim comunist au reprezentat o adevarata tragedie pentru cercetare si cercetatori. Din ordinul „savantei”, s-au desfiintat institute care obtinusera rezultate remarcabile (de exemplu Institutul de Matematica, desfiintat in 1972) sau au fost create institute-fantoma la conducerea carora au fost numite rude ale familiei Ceausescu sau ilustre nulitati. Dupa desfiintarea Institutului de Matematica, pentru Zoia Ceausescu, fosta stagiara la acest institut, s-a creat o sectie speciala de creatie stiintifica „condusa” de Zoia). Rezultatele „organizarii” au insemnat efectiv bulversarea cercetarii stiintifice din Romania, in consecinta foarte multi cercetatori valorosi emigrand.
In domeniul literaturii si artei, imediat dupa preluarea abuziva a puterii, partidul comunist a impus un control draconic, urmarind subordonarea acestora pentru a le utiliza in scop de propaganda.
Lista marilor personalitati culturale sau stiintifice, lovite de persecutii sau chiar de represiune in anii comunismului, este din pacate foarte lunga: filozofii Lucian Blaga, Constantin Noica, Ion Petrovici si Vasile Bancila, istoricii George Bratianu si P.P. Panaitescu, poetii Nichifor Crainic, Radu Gyr si Vasile Voiculescu, matematicianul si poetul Dan Barbilian, profesorul si psihologul Onisifor Ghibu, geograful Simion Mehedinti, sociologul Dimitrie Gusti, jurnalistii Istrate Micescu, V. Gruia si Gh. Strat, medicii I. Simionescu si I. Trifu, profesorul inginer Aurel Beles, economistii Victor Slavescu si M. Manoilescu, calugarul teolog N. Steinhardt, logicianul Anton Dimitriu, sculptorul Gh. Anghel, scriitorii Al. Paleologu, Dinu Pilat si Pastorel Teodorescu, actorul Constantin Tanase, artistii lirici Dinu Badescu, Serban Tasian si Valentina Cretoiu reprezinta doar cateva nume din miile de oameni de cultura si stiinta care au fost inlaturati cu brutalitate din activitatea lor creatoare, multi dintre ei ispasind ani grei de temnita, iar altii pierzandu-si viata datorita represiunilor salbatice la care au fost supusi. Ce pierdere ireparabila pentru tara au provocat comunistii Đ un adevarat genocid cultural!
Mediul ambiant, in pericol
Problematica generala a protectiei mediului ambiant a aparut, in tara noastra, cu 10-15 ani mai tarziu decat in restul Europei, datorita pe de o parte datorita faptului ca Romania deceniului 6 si 7 era inca destul de „curata” din punct de vedere ecologic, iar pe de alta parte din cauza lipsei contactelor sistematice cu Occidentul, ceea ce a determinat o intarziere a sensibilizarii specialistilor si a opiniei publice in fata acestei probleme vitale a secolului XX.
Dupa 1970, odata cu cresterea dementiala a ritmului industrializarii, dar si cu informarea mai larga a specialistilor din tara noastra despre problemele ecologice si miscarile „verzilor” europeni, au aparut si la noi preocupari privind protectia mediului inconjurator si chiar un rudiment de legislatie. Din pacate, majoritatea acestor preocupari au fost marcate de diabolica gandire orwelliana: pe de o parte se incerca, cu timiditate, tragerea unui semnal de alarma, iar pe de alta parte se punea surdina acestui semnal, aratandu-se ca numai regimul „socialist” este in masura sa rezolve eficient gravele probleme ale degradarii mediului. In aceste conditii, la sfarsitul anului 1989, atmosfera, apele, solul, flora si fauna, rezervatiile si monumentele naturale, orasele si satele si, in special, sanatatea locuitorilor erau grav afectate de multipli factori poluanti, ceea ce situa Romania pe unul din ultimele locuri din Europa in clasamentul situatiei ecologice.
Persecutiile religioase
Vom distinge doua tipuri de persecutii religioase: 1. represiunea brutala (lichidarea fizica sau aruncarea in temnita a preotilor si credinciosilor, interzicerea unor culte, inchiderea sau daramarea locasurilor de cult) si 2. persecutiile indirecte (propaganda ateista, presiuni asupra clerului, infiltrarea in randurile membrilor cultelor a unor agenti ai Securitatii).
Primele represiuni brutale s-au indreptat impotriva greco-catolicilor, romano-catolicilor, adventistilor si sionistilor. Se cunoaste faptul ca, din ordinul Moscovei, statul comunist a integrat fortat, in anul 1948, biserica greco-catolica in cadrul bisericii ortodoxe. In aceasta imprejurare, sute de preoti si credinciosi greco-catolici si romano-catolici au fost aruncati in inchisori.
Desi multi preoti ortodocsi au fost si ei inchisi dupa 1948, Biserica Ortodoxa ca institutie a fost crutata, in special in timpul vietii Patriarhului Justinian, care avea relatii speciale cu Gheorghiu-Dej. Dupa moartea Patriarhului Justinian, politica de menajare a Bisericii Ortodoxe se transforma in una de infiltrare. Biserica a inceput sa faca concesie dupa concesie, in special in anii dictaturii lui Ceausescu: erau daramate zeci de biserici, erau batuti noaptea preoti cu har (cazul Parintelui Galeriu), iar faptasii ramaneau neprinsi, erau desfiintate manastirile, iar calugarii alungati. Pactul cu diavolul pe care l-a facut Biserica Ortodoxa, caci evident despre asta era vorba, se justifica astazi, de catre unii, ca singurul mijloc de a salva ceea ce intr-adevar a fost salvat: marea majoritate a bisericilor au ramas deschise si au fost pline de credinciosi in cei 45 de ani de comunism. O politica servila fata de puterea comunista a dus, in special in ultimii ani ai dictaturii ceausiste, conducerea cultului mozaic, obtinand, ce e drept, conditii privilegiate pentru circa 25-30 de mii de credinciosi substantial ajutati din strainatate.
Bateți câmpii! De ce nu lăsați specialiștii să spună ce știu? În învățămînt, după ce s-a copiat modelul sovietic la insistențele Anei Pauker, în 1956 s-a revenit la sistemul vrechi, interbelic. Am făcut parte din prima promoție de liceeni care au făcut latină în clasa a 8-a, despărțirea în secția umanistă și modernă etc. La fel și cu bisericile! Comnentariul este plin de exagerări și de inadvertențe. Ar fi trebuit să-l șterg!
Un articol de Prof. dr. Gheorghe Boldur-Latescu, fost detinut politic anticomunist, Expert A.F.D.P.R.
Nomenclatura si Securitatea
Nomenclatura, alcatuita din potentatii si privilegiatii sistemului comunist, s-a format la scurt timp dupa instalarea prin frauda a noului regim.
In interiorul „noii clase” putem distinge trei straturi: 1. marea nomenclatura; 2. nomenclatura locala; si 3. alte categorii privilegiate.
Marea nomenclatura era alcatuita din aparatul central de partid si de stat, conducerea Securitatii, armatei, justitiei, precum si a altor organizatii centrale. Numarul membrilor acestor veritabile noi protipendade era, la sfarsitul deceniului sapte, de ordinul sutelor, dar in deceniile opt si noua a crescut considerabil.
Nomenclatura locala reproducea, la nivel de judet, structura marii nomenclaturi centrale, redusa la scara respectiva. In acest al doilea strat intrau mii de privilegiati.
Al treilea strat, foarte heteroclit, se desprindea din cele mai diferite categorii ca: ofiteri superiori de Securitate si Militie, conducatori de mari intreprinderi, diversi activisti de partid si sindicali, lucratori din comert, profesori universitari, medici, scriitori, actori, ziaristi, presedinti de IAS sau CAP etc. Din categoria micilor nomenclaturisti, din cel de-al treilea strat faceau parte zeci de mii de oameni.
Principala caracteristica a nomenclaturii de toate gradele o constituia posedarea unor veritabile privilegii de casta, nelegate de vreun merit, ci doar de apartenenta la noua clasa.
In afara traiului in lux sau, cel putin in indestulare confortabila, membrii celor trei nomenclaturi erau caracterizati, de regula, de o totala indiferenta fata de saracia imensei majoritati a populatiei, de lacomia specifica proaspatului imbogatit, precum si de o invidie devoranta fata de „colegii” care aveau o pozitie si mai avantajoasa.
Securitatea a reprezentat „bratul inarmat al partidului”, menirea ei fiind aceea de a impune, prin teroare si diversiune, dictatura comunista. Puterea Securitatii era practic fara limite, chiar si activistii de partid si de stat de rang inalt temandu-se de aceasta organizatie diabolica. Avand in vedere scopurile sale, este o aberatie sa se aprecieze ca au existat „securisti buni” alaturi de cei rai. Diferente existau, incontestabil, intre ei: cei mai de la varful organizatiei trasau strategiile de urmat, cei din esaloanele medii organizau practic actiunile ajutati de „tehnicieni” („specialisti” in ascultarea convorbirilor, controlul corespondentei, cenzura de toate felurile, recrutarea informatorilor etc). Executantii de rang inferior arestau, spionau, torturau, ucideau.
Cifrele avansate de oficialitati, dupa Revolutie, vorbeau despre vreo 10-15 mii de oameni care au format vechea Securitate. In realitate nu 15 mii de oameni lucrau pentru Securitate, ci sute de mii de salarizati si alte sute de mii „voluntari”. Care era costul acestui diabolic mecanism nu cred ca se va afla vreodata. Apreciez ca aproximativ 10 la suta din venitul national se cheltuia pentru complexul securist.
In loc de concluzii
Printre faptele cu caracter de genocid impotriva natiunii noastre se mai pot aminti:
deportarile si teroarea din Basarabia si Bucovina;
distrugerea valorilor morale si introducerea dublei gandiri de tip orwellian;
tratarea cu dusmanie si amenintare (uneori a vietii) a romanilor din diaspora, de parca n-ar fi fost frati de-ai nostri.
Cateva cuvinte despre responsabilitate si vinovatie pentru tot ce s-a petrecut in cei 45 de ani de comunism in Romania. Ele sunt, in primul rand, ale sistemului comunist care a insangerat si oprimat multe milioane de oameni, peste tot in lume unde a avut puterea. Dar ele mai sunt individuale, ale capeteniilor comunisto-securiste care au elaborat si pus in practica ordinele oprimatoare.
Toate cele aratate in textul de fata trebuie cunoscute si asumate. Pentru istorie, pentru un prezent si un viitor mai curate. Asa cum bolnavii trebuie sa-si cunoasca boala si sa si-o trateze. Eventual, chirurgical.
Bibliografie
Gheorghe Boldur-Latescu: „Genocidul comunist in Romania”, vol. I 1992, vol. II 1994, vol. III 1998, vol. IV 2003 (in colaborare cu Filip-Lucian Iorga), Ed. Albatros, Bucuresti.
Gheorghe Boldur-Latescu: „The Communist Genocide of Romania, Ed. Nova Science Publishers Inc., New York, 2004
Boldur Lățescu a dat o cifră aproximativă a deținuților politici care și-au pierdut viața în temniță, fiind executați sau din alte cauze. N-ați găsit această cifră?
România – genocidul sau holocaustul comunist în cifre:
Basarabia şi Nordul Bucovinei:
(A) Florin Mătrescu („Holocaustul roşu sau crimele în cifre ale comunismului internaţional”, Bucuresti, 1998, pg.56-57) avanseaza următoarele cifre: Holocaustul rosu sau crimele in cifre ale comunismului international | Foto: © Dinu Lazar
Foto: © Dinu Lazar
1. între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 au fost deportaşi în lagărele din Nordul Ingheţat un număr de 300.000 de romani basarabeni şi bucovineni
2. între 1945 şi 1954, 500.000 de români basarabeni şi bucovineni deportaţi în lagăre
3. între 1946 şi 1947, 200.000 – 350.000 de români morţi în urma foametei provocată de Stalin.
(B) Victor Bârsan („Masacrul inocenţilor”, Bucureşti, 1993, pg.18-19), deosebeşte mai multe valuri de deportări:
1. între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941, 300.000 de români deportaţi
2. între 1944 şi 1948 , 250.000 de români deportati
3. între 1946 şi 1947 , 300.000 de români morţi în urma fometei provocată de Stalin
4. la 6 iulie 1949 începe a 3-a deportare masivă; 11.324 familii deportate
5. între 1954 şi 1964, 300.000 de români deportaţi în Rusia şi Kazahstan
Anton Ovseyenco în „The Time of Stalin: Potret of a Tirrany”, N.Y. Harper and Row, 1981 (citat in „Holocaustul roşu sau crimele în cifre ale comunismului internaţional”, pg. 57) , estimează
numărul total al victimelor comunismului în Basarabia şi Nordul Bucovinei la 1.500.000 de persoane.
România:
din „Holocaustul roşu sau crimele în cifre ale comunismului internaţional”, Florin Mătrescu, Bucureşti, 1998, pg.80-86) reţinem grupurile masive de deportări şi crime:
1. „capitularea fără condiţii” de la 23 august 1944 a avut ca rezultat deportarea a 180.000 de soldaţi şi ofiţeri în lagărele gulagului sovietic (doar câteva mii s-au mai întors).
Recent, în mlaştina râului Bălţi din Basarabia a fost descoperit un osuar românesc compus din 50.000 schelete de soldaţi români – din unitaţi ale Armatei Regale Române, care în primăvara 1944 au constituit prima linie de rezistenţă împotriva Armatei Roşii. (citat din Mihai Vicol, „Un „Katyn” românesc” – România Liberă Internaţional, nr.320/04.08.96)
2. ocuparea ţării de către Armata Roşie a însemnat un val de crime în rândul populaţiei civile, crime de proporţii încă necunoscute – oameni ucişi doar pentru a fi jefuiţi sau pentru a-şi apăra fiicele şi soţiile de violuri.
3. colectivizarea forţată a ţărănimii (începând din 1949) a afectat 12.000.000 de ţărani; sate întregi au fost mitraliate şi nimicite cu tunurile – provacând 30.000 de victime. Deportările masive din perioada 1949 – 1960 s-au soldat cu încă 200.000 de ţărani morţi în lagărele de muncă sau închisori.
4. rezistenţa armată din munţi (1946 – 1958), unică in lagărul comunist, a mai adăugat un număr de victime *
5. în cele 120 de închisori şi lagăre de muncă, au murit între 150.000- 200.000 oameni.
Cifrele globale ale holocaustului roşu în România: sunt diferite
Numărul total al deţinuţilor:
– 2.000.000 ( Filip Păunescu – „Cunoaşterea şi combaterea comunismului”, Libertatea, anul 8, nr.72 – martie 1989)
– 3.000.000 (Cicerone Ioaniţoiu)
Numărul total al morţilor în regimurile Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ceauşescu, Iliescu (revoluţie, Târgu-Mureş, mineriade, etc.) este greu de stabilit; se descoperă mereu noi gropi comune pe lângă lagărele de muncă şi închisori.
Cifra avansată de Florin Mătrescu este de 891.500 morţi în genocidul comunist comis între actualele graniţe ale României.
* apreciat după unii cercetătători la 10.000
Institutul de Cercetare a Totalitarismului condus de dl Radu Ciuceanu a ajuns la cifre și mai mici referitore la cei executați de comuniști sau morți în detenție politică. Surprinzător de mici… Interesați-vă. Iar pentru anii de guvernare a lui Ceaușescu niciunul, se pare.
Cine plateste pentru Holocaustul rosu?
Ziua, 23 mai 2006
Comunismul a fost la fel de criminal ca si nazismul. Si a facut mai multe victime. Evident, un genocid nu poate fi mai putin grav decat altul. Oroarea este imposibil de cuantificat. Si totusi, statisticile au relevanta lor. Ne ajuta sa intuim dimensiunile dezastrului. Potrivit istoricilor Holocaustului, in Europa, intre 1939 si 1945, au fost ucisi circa 6 milioane de evrei. Cam tot atatia oameni au murit numai in timpul „Marii foamete” din Ucraina, in anii 1932 si 1933. Genocidul – lent si atroce – a fost ordonat de Stalin, ca masura impotriva taranilor care se opuneau colectivizarii. Acestia au fost infometati pana la dezumanizare. Canibalismul devenise un fenomen de masa. Au existat parinti care si-au mancat copiii. Statisticile cele mai „rezervate” estimeaza la cel putin 4,5 milioane numarul mortilor. Alte surse vorbesc de circa 10 milioane de victime. Si asta numai in ceea ce s-a numit „Holodomorul” ucrainean. Adaugati-i pe detinutii politici, ucisi de glont, de frigul siberian, de torturile de la Pitesti, de munca silnica de la Canal, Aiud, Baia Sprie etc. etc. Dar si pe ofiterii polonezi macelariti in padurea Katyn. Socotiti-i si pe manifestantii din Ungaria sau Cehoslovacia, zdrobiti de senilele tancurilor sovietice. Dar si sutele, miile de oameni executati sumar in timp ce incercau sa treaca Dunarea, sau Zidul berlinez, pentru a ajunge in lumea libera. Dimensiunile Holocaustului rosu incep sa prinda contur.
Si atunci – se intreaba multi – de ce nu a existat si un proces al comunismului, pe modelul celui de la Nürnberg? De ce nazismul este unanim infierat ca o aberatie impotriva firii, dar comunismul nu? De ce evreii continua si astazi sa primeasca despagubiri pentru suferintele indurate in urma cu 60 de ani, pe cand victimelor comunismului nu li se ofera nici macar scuze?
Constientizarea tragediei petrecute, timp de jumatate de secol, in Europa de Est este mai mult decat necesara. Nu este admisibil ca in scolile romanesti elevii sa invete istoria Holocaustului, dar sa nu li se pomeneasca o vorba despre cosmarul comunist. Nu avem voie sa uitam ce ni s-a intamplat. Avem ce invata de la evrei in materie de memorie. Cei care viseaza, insa, la compensatii mai concrete – asa cum au primit victimele nazismului – sunt extrem de naivi. Acestea sunt imposibile. Nu, nu din cauza vreunui complot international, cum le place sa creada amatorilor de teorii conspirationiste. Ci pur si simplu pentru ca noi nu avem cui sa prezentam nota de plata.
Intre cele doua mari catastrofe umanitare ale secolului XX exista o diferenta fundamentala: durata. Prigoana antisemita a durat mai putin de un deceniu, din care numai cinci ani in forma sa cea mai violenta. Comunismul a supravietuit aproape jumatate de secol. In Rusia, a tinut 70 de ani. Or, aceasta longevitate complica substantial datele problemei. Face imposibila o reglare de conturi transanta. Vinovatii originari sunt de mult oale si ulcele. Au ramas prea putini calai si foarte, foarte multe victime. Atat de multe incat nu mai are cine sa le despagubeasca. Cine sa plateasca pentru anii de frig si intuneric, pentru copiii morti in incubatoare din cauza rationalizarii curentului electric, pentru pensionarii la care Salvarea refuza sa vina? Cine poate repara chinurile si umilintele indurate de milioane de femei, reduse la statutul de septel reproductiv de politica demografica ceausista? Cine si cum ar putea vreodata despagubi „generatiile de sacrificiu” care s-au succedat, timp de jumatate de secol, in marele lagar socialist?
In comunism, nu vinovatia a fost colectiva, ci chinul. Aceasta suferinta nu poate fi capitalizata. Tocmai fiindca a fost generala. Este, desigur, usor de inteles frustrarea celor care numara cu invidie milioanele de dolari virate in conturile supravietuitorilor Holocaustului nazist. In Europa de Est, sistemul nu mai poate functiona. Nu e vina evreilor, e vina istoriei. Sunt prea multe nedreptati de reparat. Cine le poate ierarhiza? Zilele trecute am primit o scrisoare de la Joseph Halevy, un roman care traieste de mai bine de 40 de ani in Elvetia. Se plangea ca autoritatile de la Bucuresti au refuzat sa-i plateasca daune pentru faptul ca tatal lui, rabin si istoric, a fost intemnitat in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Avea, teoretic, dreptate. Dar cine sa-l despagubeasca? Urmasii celor ucisi la Canal?
Pentru Holocaustul rosu nu vor exista compensatii materiale. Fiindca nu are cine sa le plateasca. Avem, insa, dreptul sa ne aratam ranile si sa ne plangem mortii. Avem obligatia sa ne amintim. Si sa incercam sa intelegem ce s-a intamplat.
Mihai Roller
Nascut in 1908 intr-o familie de rabini din Buhusi, a devenit comunist ilegalist, partidul rasplatindu-l cu rolul oficial de istoric, in 1944. Este numit membru al Academiei, director adjunct al Institutului de Istorie al Partidului si seful sectiei de stiinta al Comitetului Central.
A ramas in istoria neagra a României ca inchizitorul care a distrus si falsificat, dupa metode staliniste, istoria României, prin manualul din 1947, „Manualul de Istorie a RPR”. Va fi supus unei actiuni de epurare in 1958, de catre Gheorghiu Dej. Moare la o saptamana dupa sedinta in care a fost „desfiintat” de fostii tovarasi.
Nu moare, s-a sinucis. Era bolnav psihic.
Alexandru Nicolski (Boris Grünberg)
nume real: Boris Grünberg, evreu (2/06/1915, Chişinău – 16/04/1992, Bucuresti)
Cetatean si agent sovietic, pilon KGB pe teritoriul românesc, facand instructaje KGB în Bulgaria şi Polonia, decorat cu „Steaua Republicii”, a fost unul dintre conducatorii cei mai de temut ai Securităţii si responsabil de zeci de mii de crime, arestari, deportari, spionandu-l chiar si pe Dej, dupa cum avea sa se descopere in 1968. Din 1961, ca pensionar de lux al regimului comunist va trai linistit si cu constiinta impacata ca a luptat „doar împotriva legionarilor şi a fasciştilor”, pana la 16 aprilie 1992, cand va muri in somn, de infarct! Cu o zi inainte, primise o citatie din partea Direcţia I de cercetări penale a Procuraturii Generale, care instrumentase un dosar penal, în urma sesizării Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici.
Lucrator într-un atelier de gravură în metal, apoi la un giuvaergiu, activeaza din 1932 în extrema stînga, are funcţii de conducere in UTC şi in partidului comunist din Basarabia. Isi satisface serviciul militar la Iaşi, în cadrul Regimentului 2 Transmisiuni, fiind lăsat la vatră la începutul anului 1940 cu gradul de caporal, absolvent al şcolii militare de telefonie.
Dupa ocuparea sovietica a Basarabiei în urma ultimatumului din 27 iunie 1940, va lucra la centrala telefonică din Chişinău, ca tehnician. In decembrie 1940, a fost racolat de RAZVDEKA, direcţia de spionaj a NKVD (Narodnîi Komisariat Vuntrenîh Del, Comisariatul Poporului Pentru Afaceri Interne) şi trimis într-un centru de instruire a spionilor, înfiinţat la Cernăuţi. Dupa 60 de lecţii a cîte trei ore, de familiarizare cu modul de comportare pe stradă, în restaurante, trenuri, hoteluri din România, a fost trimis, în noaptea de 26 mai 1941, cu acte false pe numele de Vasile Ştefănescu, in uniforma NKVD, cu o indemnizatie de 500 USD, in misiune de spionaj în România. Prins aproape imediat de graniceri, isi va asuma numele de de Alexandru Nicolschi din Tiraspol, fiind condamnat initial la moarte, apoi la muncă silnică pe viaţă, pentru spionaj – prin sentinţa cu nr. 481/7 iulie 1941.
Eliberat, impreuna cu toti spionii sovietici, la 28 august 1944, dupa invadarea tarii de catre Armata Rosie de ocupatie, Nicolschi va ajunge ajutor de responsabil politic al Formaţiunilor de Luptă Patriotică, organizaţie paramilitară a partidului comunist, apoi şef al Corpului de Detectivi din Direcţia Generală a Poliţiei, direct subordonat fruntaşilor comunişti şi consilierilor sovietici în „probleme contrarevoluţionare” (în fapt, agenţilor NKVD); Inspector General la Direcţia Poliţiei (la 1 septembrie 1946), functie din care ordona sau avizeaza zeci de mii de arestări şi deportări, precum si racolarea şi pregătirea viitoarelor cadre de nădejde ale Securităţii; Inspector General al Poliţiei de Siguranţă (la 17 aprilie 1947); subdirector în Direcţia Generală a Securităţii Poporului (la 1 septembrie 1948); secretar general al MAI (in 1953). În 1961, pe 31 ianuarie, prin Hotărîrea Consiliului de Miniştri, Nicolschi a fost trecut în rezervă cu gradul de general locotenent.
Teohari Georgescu (Burah Tescovich)
nume real: Burah Tescovich, evreu (31/01/1908, Bacau – 31/12/1976, Bucuresti)
Ca ucenic tipograf la „Cartea Romaneasca”, face parte din sindicatul tipografilor „Gutenberg”, intra in miscarea comunista, facand propaganda, participand la sedinte clandestine, organizeazand greve, punand manifeste. Arestat prima oara in 1933 pentru imprastiere de manifeste, va fi instruit la Moscova, in 1940, sub coordonarea lui Ghiorghi Dimitrov, de catre agenti NKVD si va poseda cifrul pentru corespondenta secreta cu Internationala comunista, invatand o tehnica speciala pentru scrierea de manifeste pe sticla. Eliberat, la 23 august 1944, din penitenciarul Caransebes, unde ispasea o pedeapsa de 10 ani inchisoare, alaturi de alti fruntasi comunisti, va fi numit – la 4 noiembrie 1944, de catre Ana Pauker – subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Interne; la comanda generalului Fedicikin, seful agenturii sovietice din Romania dupa 1944, se va ocupa cu infiltrarea si comunizarea Sigurantei, Jandarmeriei si a Serviciului Special de Informatii. Va ajunge ministru de interne in cabinetele Groza (6 martie 1945 – 29 nov. 1946; 29 nov. 1946 – 15 apr. 1948; 1 ianuarie 1951 – 28 mai 1952), fiind unul dintre autorii genocidului comunist din România.
Leonte Răutu (născut Lev Oigenstein) (n. 28 februarie 1910, Bălți, Basarabia – d. 1993, București) a fost un om politic comunist.
Este nominalizat de „Raportul Tismăneanu” printre cei „responsabili de menținerea și perfecționarea regimului criminal” comunist din România[necesită citare]. A fost din 1956 până în 1965 șeful Direcției de Propagandă și Cultură a CC al PMR, fiind numit de „Raportul Tismăneanu”, la pagina 662, „dictatorul culturii române”.
Fratele său, tatăl scriitorilor Andrei Oișteanu și Valery Oișteanu și-a schimbat numele din „Oigenstein” în „Oișteanu”.
În anul 1931 a devenit membru al Partidului Comunist din România.
La sfârșitul anilor 1930, a fost redactor la ziarul PCR Scînteia. A plecat în Basarabia după ce aceasta a fost anexată de Uniunea Sovietică. În URSS a lucrat inițial ca secretar de redacție la gazeta Pământ sovietic din Bălți (RSS Moldovenească), după care a trecut la o carieră de nisip din Carpovka, dar și prin colhozurile Uniunii Sovietice. Activitatea din URSS o încheie ca redactor la Editura Limbi Străine și redactor responsabil la Comitetul de Radio de la Moscova (1943–1945).
După război a devenit ideologul PCR. A colaborat cu Iosif Chișinevschi, pentru „impunerea dogmelor staliniste asupra culturii române”.
Din 1948 devine membru al CC al PCR, membru al Comitetului Politic Executiv (1955-1981), secretar al CC al PCR (1965-1969), vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (13 martie 1969 – 28 februarie 1972) în Guvernul Ion Gh. Maurer (5), rector al Academiei de studii politice „Ștefan Gheorghiu” din București (1972-1982)[necesită citare].
În interviul cu politologul elvețian Phillipe du Bois, Răutu „a admis că zeci de mii de oameni au fost victimele sistemului comunist fără însă a-și exprima cea mai mică remușcare”.[1].
A fost căsătorit cu Natalia[2] și a avut două fiice, Anca Răutu-Oroveanu (n. 1947) și Elena Răutu-Coler (Koller).
Leonte Răutu și-a pierdut influența în a doua jumătate a anului 1981, când fiica sa Elena împreună cu soțul ei, Andrei Coller, au făcut cerere de plecare definitivă din România.[3]
Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn, 28 decembrie 1893 – d. 3 iunie 1960) a fost o militantă și om politic comunist român, evreică de naționalitate, în anii celui de-Al Doilea Război Mondial lideră a grupării „moscovite” („Pauker”) a Partidului Comunist Român, între 1947- 1952 vice-prim-ministru și ministru de externe al României. În 1952 a fost îndepărtată de către Gheorghe Gheorghiu-Dej de la putere și din partid, împreună cu Vasile Luca și Teohari Georgescu, cei trei fiind acuzați că fac parte dintr-un „grup antipartinic”.
Silviu Brucan:Silviu Brucan (n. Saul Bruckner, 18 ianuarie 1916, București; d. 14 septembrie 2006, București[1]) a fost un nomenclaturist comunist român.Născut într-o familie de origine evreiască, Brucan a urmat școala primară la școala evanghelică, iar liceul la Colegiul Național Sf. Sava. Ca ziarist, a lucrat între 1935 și 1936 la „Gazeta de seară“, iar în anii 1937 si 1938 a fost secretar general de redacție la „Dacia nouă“, ambele fiind publicații comuniste.[2] A intrat în Partidul Comunist la vârsta de 19 ani. Între 1940 și 1944 a activat în organizația de tineret a partidului, apoi a devenit membru al PCR și a participat la acțiuni ilegale. În 1943 a primit sarcina de partid de a se ocupa de presa ilegală în general și de „Scânteia” în principal. În 1943 a fost arestat, dar a fost eliberat după două zile.[3]
În septembrie 1944 a fost numit secretar general de redacție la ziarul Scînteia, de la tribuna căruia a cerut condamnarea la moarte, printre alții, a lui Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu, Corneliu Coposu, Radu Gyr și Pamfil Șeicaru.[necesită citare] Soția sa, Alexandra Sidorovici, a fost acuzator public al Tribunalului Poporului (amintit și de Petre Țuțea).[necesită citare] Între 1948 – 1949 a fost profesor de ziaristică la Universitatea din București, deși nu avea decât 6 clase de liceu.
PETRE ROMAN
TATĂL :Valter Roman, ortografiat uneori Walter Roman, născut Ernő Neuländer (n. 7 octombrie 1913, Oradea – d.11 noiembrie 1983) a fost un militant și politician comunist român, de origine evreiască, veteran al brigăzilor internaționale comuniste din Războiul Civil din Spania. A fost tatăl fostului prim-ministru român Petre Roman.
Numele său la naștere era Ernő (Ernest) Neuländer.[1][2] Tatăl său, funcționar la o bancă, era evreu, iar mama probabil țigancă (rromă). Valter Roman a fost de profesie inginer, cu studii la Universitatea tehnică germană din Brno, în Cehoslovacia.În Spania, Walter Roman s-a căsătorit cu Hortensia Vallejo, o comunistă spaniolă. În cursul războiului a fost rănit la plămâni. După ce Republica Spaniolă a fost înfrântă în 1939, Valter Roman s-a refugiat in Franța, apoi s-a reîntors în URSS. Acolo a condus, pentru o perioadă, departamentul emisiunilor în limba română la Radio Moscova, unde i-a avut în subordine pe Ana Pauker, Leonte Răutu și Iosif Chișinevschi. În timp ce Ana Pauker s-a reîntors în România îmbrăcată în uniforma sovietică, Valter Roman s-a reîntors pe un tanc sovietic, ca locotenent-colonel în cadrul Divizia Horia, Cloșca și Crișan, constituită din prizonieri de război români aflați în URSS, care au ales să treacă de partea inamicului (crimă de înaltă trădare pe timp de război) sub comanda generalului Mihail Lascăr. A fost decorat în 1945 în Uniunea Sovietică cu ordinul „Steaua roșie”. În același an, sub ocupație sovietică și sub noul regim dominat de comuniști, a fost în gradul de general-maior în armata română.
Intr-o Romanie in care rescrierea permanentǎ a trecutului si cosmetizarea propriei biografii, in raport de vremuri si necesitatile momentului, au fost, decenii la rand, un reflex firesc al liderilor comunisti, n-ar trebui sa fim mirati ca urmasul lui Ceausescu la putere, fostul secretar cu probleme ideoiogice din defunctul partid comunist, Ion Iliescu, si-a cosmetizat din primul moment biografia. De data aceasta, in conformitate cu schimbarile intervenite in Romania dupa decembrie 1989, in contextul prǎbusirii comunismului in Europa de Est, a dezmembrarii U.R.S.S. (fostul far calauzitor), a dizolvarii KGB-ului si a incheierii Razboiului Rece, prin disparitia lagarului comunist. Legitimitatea noului lider trebuia construita acum intr-un sens invers celei de pana in 1989. Dat flind contextul postcomunist in care se afla Romania, biografia lui Iliescu urma sa fie decomunizat!a !si dekaghebizata.UN BUNIC BOLSEVIC – VASILI IVANOVICI, REFUGIAT DIN RUSIA, DEVINE VASILE PENU, TARAN SARAC DAR CINSTIT, DIN COMUNA ULMENI.
Este de remarcat ca, desi prin reforma agrara, initiata dupa prirnul razboi mondial de Regele Ferdinand, familiei lui Ion Iliescu i s-a atribuit un teren, transformat in gradina, si ca „aceasta este singura amintire pe care o am de la bunici”, fostul presedinte al Romamei isi reaminteste, destul de precis, cum ca bunicul ar fi cazut prizonier pe front, iar tatal s-ar fi inscris voluntar in armata.
Conform insa registrului starii civile din Oltenita (locul de bastina al lui Ion Iliescu), tatal acestuia – Alexandru Iliescu – s-a nascut in 1901. Asadar, in cel mai bun caz, acesta ar fi trebuit sa aiba doar cincisprezece ani in momentul intrarii Romaniei in primul razboi mondial (1916, dupa cei doi ani de neutralitate), fiind de aceea imposibil sa fie primit ca voluntar pe front. Sa observam insa cum – dintr-un foc – desi sustine ca nu-si mai aminteste mare lucru despre bunicul sau, Iliescu il plaseaza totusi, strategic, intre soldatii romani cazuti prizonieri, iar pe tata (viitorul Kominternist Alexandru Iliescu) in ipostaza patriotica de voluntar pe front.
In 1995, trei ziaristi ai cotidianului Ziua au incercat sa reconstituie misterele familiei lui Ion Iliescu, motiv pentru care s-au deplasat pentru o ancheta de teren la Oltenita, si iata ce aflam:”Pe la inceputul veacului trecut, in comuna Ulmeni, din imprejurimile Oltenitei, traia o familie de oameni onesti si muncitori, pe nume Penu. Urmasii acestei familii au fost trei frati, toti baieti, pe nume Aristide, Gheorghe si Vasile Penu, bunicul lui Ion Iliescu). Vasile Penu s-a casatorit, iar din aceasta unire au rezultat doi fii, Alexandru (tatal lui Ion Iliescu) si Eftimie. Ambii fii au imbratisat doctrina comunista inca din adolescenta. Eftimie, fratele mai mic, coleg de cizmdrie cu Nicolae Ceausescu, a studiat cativa ani la Moscova si a ajuns securist. Mai tirziu a devenit directorul unei fabrici de incaltaminte din Bucuresti. Eftimie a murit pe la inceputul anilor ’80.”BUNICUL (dupa tata)
– Vasili Ivanovici, evreu rus, bolsevic, puscairias, fugit din Rusia, urmarit de politia tarista (Ohiana, n.n.)
– S-a stabilit la Oltenita in jurul anului 1895, ca argat si baiat de pravalie la un grec, zis Tandarica, pe strada Ion Heliade Radulescu nr. 1 (fosta Tiganie, nr.4).
– Si-a schimbat numele in Iliescu, probabil dupa 1900.
– S-a incurcat cu Maria Savu (sora carciumarului Anghel Savu, care avea carciuma pe strada I. H. Radulescu, nr.2), cu care s-a casaorit in 1900-1901.
– Anghel Savu era roman fuigit din Bulgaria, peste Dunare si stabilit la Oltenita. Acesta a facut Mariei si lui Vasili o dugheana in care vindeau diverse, situata pe strada I. H. Radulescu, la nr. 6-8.
– Vasili Iliescu (fost Ivanovici) si Maria (fosta Savu) au avut doi baieti si doua fete (Alexandru – tatal lui Ilici, Eftimie, viitorul calau al poporului roman; Aristita si Vergina).
– Vasili Ivanovici a fost bun prieten cu Constantin Dobrogeanu Gherea, evreu venit din Rusia (pe numele adevarat Katz). G. Calinescu precizeaza, in Istoria literatuni romane: C. Dobrogeanu Gherea, venit din Rusia cu un bun tovaras, a fost impamantenit prin decret regal, dat pe baza aprobarii Parlamentulni, sustinut in sedinta de Titu Maiorescu.
– Atentie la diversiunea prin care se sugereaza ca bunicul lui Ilici ar fi un taran, de langa Oltenita. Lumea libera mai face doua precizari privindu-l pe Vasili Ivanovici. si anume:
„Investigatiile facute pentru perioada 1893-1901, 1902 nu au dus la concluzia ca ar fi existat un decret regal de impamantenire a lui Vasili Ivanovici, asa cum exista pentru Dobrogeanu Gherea, Constantin Stere, Ioan Slavici etc.
Se poate trage concluzia ca Vasili Ivanovici, decedat la Oltenita in 1965, la varsta de 87-88 de ani, s-a nascut in sudul Basarabiei, in jurul anului 1877, deci pe pamant romanesc si a avut, astfel, cetatenie romana, care, probabil, s-a recunoscut dupa 1895, cand s-a stabilit la Oltenita.”
România a fost şi este condusă de evrei :
1)CINE ESTE BUNICUL LUI VICTOR PONTA? Sursele noastre din interiorul PSD susţin că bunicul matern al lui Victor Ponta era evreul rus Naumovici (ulterior, mama Premierului şi-a scurtat numele în „Naum”, din motive lesne de înţeles).La propunerea consilierilor sovietici care conduceau pe atunci România, bunicul lui Ponta este trimis la studii în URSS.Acolo, după absolvirea Academiei Militare „Frunze”, revine în Bucureşti, este avansat „colonel cu stea” – unul din gradele introduse de sovietici după ocupaţia militară a României şi desfiinţat în 1963. Proaspătul colonel Naumovici este încadrat la DIA – Direcţia de Informaţii a Armatei, care, în acea perioadă, era condusă de general-locotenent Serghei Nicolau (pe adevăratul său nume Seghei NIKONOV – născut la 22 septembrie 1905 în Basarabia, pe atunci „gubernie ţaristă”). NIKONOV era un vechi agent al NKVD-ului, cu studii la Iaşi, dar este exmatriculat de Universitate pentru „activitate comunistă” şi pleacă să-şi continue studiile la Bruxelles. Aici este reperat de Siguranţa belgiană iar Serghei Nikonov fuge la Marsilia unde se înscrie în Partidul Comunist Francez. MAI MULTE DETALII:http://www.voceavalcii.ro/2013110318054/Dezvaluiri-CINE-ESTE-BUNICUL-LUI-VICTOR-PONTA.html
Corectie scurta mai sus cand am vorbit despre Jackueline: era vorba de ipoteza ca a tras prima asupra lui John si nu Jack (greseala de prenume)
Despre maresalul Antonescu circula atatea variante de istorie, incat noi, cei care nu am fost contemporani cu domnia sa, nu mai stim ce sa credem. Eu personal am o simpatie intuitiva pentru maresal. Am fost monarhista la influentele bunicii mele materne, dar mi-a trecut definitiv. Pentru ca regale Mihai a ordonat sau asistat „neputincios”(???)la asasinarea maresalului Antonescu. Istoria aceea este inca masluita si nu am garantia care varianta este autentica, insa instinctiv sunt un mare simpatizant al maresalului Antonescu. Asasinarea sa este oarecum similara cu a lui Ceausescu. Oribil! Pentru ca noi, poporul roman, am fost manjiti cu sangele acestor doi romani patrioti!
Si ca sa mai adaug de prin cate am citit: Jacqueline Kennedy ar fi fost si ea evreica (in plus, e cea care a tras primul glonte in capul lui jack), Roosevelt era si el evreu (Rosenfeld), Eisenhower la fel, Adolf Eichman la fel. Pana si despre Herman Goering citisem undeva ca era un evreu cu radacini in Suedia. Dar culmea culmilor este ca am depistat si evrei chinezi sau japonezi, deci … iti vine sa-ti pui mainile-n cap.
ca un om inteligent, sa fie „banuit” ca ar fi evreu. In ecuatie, sa tineti seama si de factorul asta.
Adu dovezi ca Jackie ar fi fost si ea evreica. Eichmann nu a fost evreu, nici Goering. Evreii chinezi/japonezi sint chinezi sau japonezi convertiti la iudaism sau evrei stabiliti in tarile respective. Toata lumea e evreiasca, dom’le, ca sa vezi…. Sa fim seriosi….
odihniti -va in pace soldati romani.va-ti acoperit de gloria eterna aparand pamantul romaniei.gm
Exista vreo metoda sigura de a identifica evreii sau cripto-evreii ? Luand in calcul ca citesc mereu despre diverse persoane ce acopera aproape toate stereotipurile de caucazian ca ar fi evrei, nu mai stiu ce sa inteleg. Un copil cu tata evreu este considerat evreu ? Este Basescu evreu ? Isarescu este valcean sau evreu si minte ? Patriciu arata ca un tzigan si acum aflu ca este evreu. Mila Kunis arata ca o rusoiaca tipica, frumusica foc, si se pare ca este evreica 100%. Madonna s-a convertit la iudaism, a catelea nepot devine evreu cu acte in regula ? Am auzit si despre Putin ca ar fi evreu in secret. La un moment dat nu mai poti avea incredere nici in propria persoana, daca suntem si noi evrei si nu stim :-) ? Glumesc, evident, dar asemenea intrebari logice trebuie abordate candva, altfel lumea de rand va crede ca aplicam eticheta de evreu asa dupa cum ne dicteaza interesul. Evident stiti ca si Hitler era evreu dupa bunic (celebra poveste cu bunica servitoare la un conac de-al bancherilor Rotschild). Emil Constantinescu este evreu ?
Se zice că a fi evreu/jidan nu înseamnă a fi dintr-un neam/popor, nici a fi mozaic, nici a aparține unei rase ci un fel de a gîndi perpetuat mai ales pe linie maternă. (vezi ce scrie Hervé Ryssen sau ce zice mai jos)
De aia găsim albi, negrii, asiatici, etc
O părere a unui insaidăr:
„Jewish religious law in Israel is quite nasty, anti-human by modern standards , but it is not racist. You are a Jew by default if your mother, no matter if she is biological or adoptive, has been Jewish as she nurtured you, or, better still, ideally, a witch. If your mother has never been in the Jewish fold, nobody can bar you from getting into it if your intention of studying it is serious and long-lasting.
Orthodox communities consider that getting into Judaism only for questions of romance or fortune is a kind of hypocrisy or shallowness, you are not barred outright but tested further. If your mother has dabbled in the occult, which is considered a bad thing, it is deemed that you are in an urgent need of a double dosage of godliness and are condemned by God to Jewish law or something as hard as can be found elsewhere only in hidden communities.
Jewish tradition considers Jewish women as natural-born witches in action unless they be blessed by a special touch of divine grace, and circumcision is meant to cut the little male from his potentially devouring mother in an attempt (often failed) to free the male from the cosmic womb (Egypt) and make the Jew-witch a normal human being again. I understand your concern about Jewish witchcraft as was used for instance within the Order of the Illuminati, but it must be understood that such a witchcraft would have existed even the better without the existence of a Jewish religion, and also without the Zionist endeavor in Israel.
The problem is with the Jews that spiritually remained in Egypt in the hope of gaining more occult powers over the world and never made the great passage by themselves to the other bank. The Illuminati, of which I am by genealogy, define themselves as an enterprise to bring back Jews into Egypt for them to take again the role of Pharaohs, of kings of this world. The 18th century concept of enlightened despotism harks back to the very same concept.
Anybody born of a witch mother is Jewish, no matter the witch be black as pitch and know no other religion than voodoo, and there is no salvation for such a person outside the strict adherence to the Jewish faith as he individually conceives it. Even if he chooses Jesus as his personal rabbi, which is the best thing to do in the absence of a worthy living master as is most often the case, he must subscribe to no established church such as the Roman fold or modern Evangelists, it would be tantamount to going back to Egypt and sexual surrender to his own mother as extolled by arch-demonic Freud : on the other hand the Illuminati make it recommendable for their Jewish-born members to go into other religious bodies to influence them as neo-pharaohs, so to speak.
The Illuminati is not the cult that highjacked the world. It is the world’s eternal and spontaneous demonic response to God’s call. Learn for instance the story of Greece, there was very little Jewish influence on it proper outside maybe the devising of the alphabet, but the Illuminati were there under the name of the Mystery school of Eleusis. Among others, they invented the Athenian „democracy” as an ideal form of occult government where you can accuse no visible ruler and where the greater passive number can always be summoned to put to death the few serious opponents that might arise.
In the case of Athens, you could become a full citizen only if you submitted as a youngster to the male homosexual relationship of an elder citizen, as is now becoming the norm again. Athens is a prestigious city in our culture thanks only to a patiently installed piece of anti-christian disinformation in our culture, and also to the fact it became for long the vacation and homosexual resort of the late Roman aristocracy we owe our greek-latin spectacles to as we study antiquity in colleges.
Actually, Athens was the enslaver of Greece first to her own pirates and then to all foreign maritime empires, this city came up with the philosophical ideas that put a quick end to what could have been an industrial revolution has a few geniuses more been given the heed, among others by making work on matter a despicable thing and parasitical social control through intellectual seduction the thing to do to be called an honorable person.
Pedophilia is the ideal way to turn people into remotely controllable beings right from childhood and Athens was the ideal pedophile society of all times : without submitting to it, without first submitting to anal coitus by an approved elder before engaging into any other genital contact, you were considered a nobody and a mechanic.”
http://www.youtube.com/watch?v=PZX6xjaIQlU#t=12
Da, deci evreii sunt un fel de secta sau cult pana la urma, dar transformat in natiune/rasa. Acum au si tara proprie, cu legile lor, dar mai ales CU ARMATA. Incet, incet, treaba devine din ce in ce mai clara. Este interesant ce vor face caci numarul goimilor care incep sa deschida ochii creste zilnic. O intrebare logica este legata de legimitatea lor asupra Palestinei si a represiunii de acolo cand cea mai mare parte se trag din khazarii tribului lui Bulan de acum 1000 si ceva de ani.