ANTI-SEMITISM, NU! ANTI-IUDAISM, DA!

Pare că nu se găseşte o grupare de mai multe vieţuitoare lipsită de câte un unic fruntaş. Albinele roiesc sub îndemnul reginei-matcă din stup, lupii hăituiesc în urma celui care zbiară mai vârtos, stolului de înaripate îi netezeşte aerianul drum un mai semeţ zburător. Fenomenul are aşa o generalizare încât depăşeşte o oarbă orânduire biologică. Neîndoielnic oglindeşte aşezământul obştesc în care pluralităţile alcătuitoare ale lumii se supun unei unicităţi Divine.

Chiar fuga unui popor dincolo de zăgazurile unui tărâm care nu-i mai sunt pe plac, ajungerea pe un meleag mai îmbietor, nu scapă Dumnezeieştii hotărâri şi supravegheri. Prin pământescul lor conducător care îşi ducea cosângenii din asupririle faraonice către „ţara unde curge laptele şi mierea”, Dumnezeu glăsuieşte fugarilor evrei: ” Nu pentru dreptatea voastră vă dă Domnul Dumnezeu să moşteniţi acel pamânt rodnic” (Biblia, Deuteronomul cap. 9 stih 6).

Autoritatea ecoului venit „de sus” spulberă făloasele – repetate prin milenii – îndrugări ale evreilor despre dreapta răsplătire a vredniciei lor. Dimpotrivă, biblicul Vechi Testament înşiruieşte multe din păcatele evreiești… În lunga străbatere a unui înfricoşător pustiu, au preferat a înlocui pe Dumnezeu cu un golaş viţel de aur. Atât au cârtit împotriva Celui de Sus, încât jos pământul s-a despicat înghiţind o bună parte dintre ei. Cei rămaşi nu s-au apropiat prea bine de capătul celor patruzeci-de-ani hărăziţi a bate nisiposul deşert când pământeanul lor călăuzitor – acelaşi Moise înzestrat de Cerescul Părinte cu profeticul dar al citirii viitorului – dându-şi seama că nevredniciile evreieşti se vor tot lungi în lungul timpului, pe tablă de piatră – urmare şi completare a primelor două pietroase feţe cuprinzătoare de „Zece Porunci” fundamentale „constituţionale” în limbaj modern – a înşiruit mormanul de osânduitoare „blesteme” (Deuteronomul 28, 15-68) ce vor apăsa pe netrebnicii evrei sfredeliţi de buboaie (canceroase?) ajunşi izgoniţi şi din ţara lor făgăduită. Iar grosimea filelor alcătuitoare a primei părţi biblice – Vechiul Tetament de care ipocrit nu se dezic nici evreii – plini de bogate amănunţimi istorice aduc dovezi vii despre „matemmateca” aplicaţiune a celor dinainte prevestite: dacă evreul rege David s-a pus să-şi numere supuşii pentru a şti cu ce forţe umane – nu Dumnezeieşti – poate să-şi învingă armiile vrăjmaşe, atunci a venit molimă care i-a secerat mulţi osteni; dacă neînţelepţeşte înţeleptul rege Solomon s-a desfrănat cu vreo nouă sute de femei – Statul său s-a divizat; când evreii se gândeau numai cum să-şi umple pungile cu bănet – a şi venit vreo secetă care să le secătuiască ţara; dacă în locul moralităţii caznice puneau dezmăţul – răzmeriţele le devastau ţara; iar când nu se mai închinau unicului Dumnezeu atunci înfrângerea în războaie şi căderea în robie îi păştea.

Păcătoşenia evreilor ajunsese atât de mare încât o depăşea pe a oricărui alt popor (II Cronici 33,9). Întreaga umanitate simţind dâra iniţialului ronţăit a unui fruct smuls, fără de îngăduinţă, dintr-un edenic arbore, Dar… şi milostivirea aparţine lui Dumnezeu. În eternitate nu se cuvenea a fi prelungită obşteasca pedepsire. Nu toţi să o mai poarte în cârcă – să treacă pe umerii unuia singur. Cine să fie ales din mulţimea creaturilor? Nu ar fi o nedreaptă împovărare a lui? Mai înduioşător apare un Dumnezeu strivit sub suferinţă. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat pentru ca oricine crede în El să nu piară” (Ioan 3, 16). Puhoiul tuturor osândirilor izvorâte din imensitatea de pacate duse şi purtate de Iisus pe Cruce. Cu El în mormânt zace moartă pedepsirea lumii. Într-o lume nepedepsită, înviază Hristos! Vestea mântuirii celor de sub Cer, câștigă tot mai multe spaţii geografice şi istorice epoci. Sumedenie de popoare – naţiuni, seminţii, neamuri – primesc Botezul întru Creştinism mărturisind crezul în Înviatul Fiu-a-lui-Dumnezeu.

Îndărătnici s-au dovedit tocmai evreii în mijlocul cărora, deadreptul-vizibil, minunea s-a săvârşit. Nu numai că de îndată i-au tăgăduit veridicitatea, dar în pofida desfăşurării de vremi – nevolnici a primi sclipiri spirituale de la civilizaţia încreştinată, aceiaşi evrei se încapăţânează a zvârli dihonie împotriva seninei Învieri. Şi cum în scriitura Vechiului Testament se găsesc destule profeţii despre minunăţia care se va împlini într-un viitor, de asemenea s-au încumetat să năruie însăşi autoritatea Bibliei. Punând-o mai prejos de născocirile întunecoase ale unor părtinitoare minţi omeneşti. Înghesuindu-le între coperţile unei talmudice cărţi înverşunată împotriva moralităţii sau plănuind acel fără de noimă kabalism tagăduitor al unicului Fiu Dumnezeiesc aşadar şi al mântuitoarei Sale Învieri. Nedespărţindu-se de aceste scriituri ale necredinţei, nu vor putea să nu se prăvălească pedepsirile, dinainte vestite, asupra nelegiuiţilor evrei. Chiar şi înalta rostire „te va împrăştia Domnul Dumnezeu prin toate popoarele” (Deuteronomul 28, 64): pierderea – fundamentalei, făgăduite – teritorialităţi.

Nici patru decenii depline nu au trecut de când o lespede îngeresc înlăturată a înlesnit scrutarea adâncului unui mormânt părăsit de Cel Înviat, iar tagma evreiască dospind tăgăduirea a şi avut parte de totală izgonire din tărâmul – lacto-mieros! – în care îşi găsise aciuirea. Începe haimanalâcul prin veacuri şi alungări huiduitoare în oricare meleag. Nărăviţi a-şi arăta cu îngâmfare prezenţa, nepoftiţii vor risipi pretutindeni inestetice ziduri de sinagogi adăpostitoare ale răcnetelor anti-creştine. Din astfel de hrube vor fi diriguite pe scară largă reuniuni, tipărituri, invizibile unde aeriene, poftele politice ca şi însărăcirea economică a maselor cetăţeneşti. Nelipsind îndemnuri la nerespectarea îndatoririlor bisericeşti, la imorale erotisme dezagregatoare de familii pe care se înalţă întreg edificiul social şi propăşeşte clocotul naţional… O pâclă neagră este zvârlită anume asupra întregii omeniri. Pentru ca lumea toată să nu cuprindă sămânţă din învăţătura lui Hristos.

Aşa precum iscarotianul Iuda socotea că văzându-şi spre moarte Învăţătorul, Îi va stârpi până la nimicire şi predania. Evreii cei fără-de-Iisus, ai lui Iuda sunt. Cu justificare vor purta deosebitorul nume de „iudei” iar „iudaism” le va fi tărăşunea. Pentru hula împotriva dreptei credinţe îşi vor purta mai departe pedepsirea… Şi cum printre enumeratele pedepse figurează şi orbirea (Deuteronomul 28, 28), orbi vor căuta iudeii să se scuture de asemenea împovărări. Vor dibui numai pe piezişe drumuri. Precum cel al înhăitării şi întăririi propagandistice a „liberalismului” îngăduitor ca dumnealor să comită tot felul de matrapazlâcuri. Sau cel „democratic” pivotând parlamentarismul votător de legi şi Constituţii otrăvite de un egalitarism bun pentru ca iudeii să arunce pe alţii în inegalitate, iar ei singuri să se cocoţeze în vârfurile statale. Dar şi „internaţionalismul” complotând contra neamurilor neevreieşti printr-o reţea de tratate intervenţioniste de care se atârnă bogate interdicţii de… discriminări rasiale: ca şi cum interdicţiile acestea nu ar grăi chiar despre pluralitatea raselor fiecare având un specific propriu negăsibil în celelalte; deosebirea dintre rase fiind firească nu merită vreo condamnare; condamnată nu poate fi nici rasa semită; antisemitismul poate să fie neadoptat de unele ţări. Dimpotrivă, nesupunerea la cele Poruncite de-Sus nu este firească, iar pedepsirea scoborându-se din eterna Înălţime nu poate fi înlăturată. Cât vor fi încăpăţânaţi în iudaism, „antiiudaismul” – cu independenta-i faţă de „antisemitism” – hotărât nu-i va cruţa!
Evreii nepăsători faţă de evanghelica oprire a minciunii (Matei 5, 37) de vor minţi că un Stat – spre pildă să-l denumim Ungaria – nu a făcut persecuţii rasiale, vrednici sunt de pedepsire. Pedepsirea însă va trece asupra ungurilor dovedindu-se că ei au trimis spre moarte mulţimi de iudei încălcând dumnezeiasca mărturisire „Eu nu vreau moartea păcătosului” (Zechil 33, 11). Cu atât mai strălucitoare apare blândeţea Românească deschizătoare de porţi celor ce se refugiau din pusta maghiară! Pe meleagul nostru Românesc fiecare a rămas în viaţă respectându-se îndemnul biblic „să fie viu” (Ezechil 33,11).
Să nu fie însă această prelungire de trai un optim prilej de noi păcătuiri. De adăugiri peste pedepse, alte pedepse. Doar Însuşi Iisus a spus unuia pe care minunat l-a tămăduit: „De acum înainte să nu mai pacătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14). Găzduitoarea de iudei, vatra românească va împlini un Dumnezeiesc comandament îmboldind pe oricare dintre iudei să se „întoarcă” (Ezechil 33, 11). Folosindu-se pentru aceasta nu antisemitismul interzis prin hârţoage juridice, ci binecuvântatul antiiudaism aplicat cu toata vigoarea.

Ioan Solomon

Nota redacției: IOAN SOLOMON a fost una dintre cele mai pitorești figuri din categoria evreilor angelici, a evreilor pământeni, hăituiți de evreii sioniști sau comuniști deopotrivă! Evreii pământeni? Am aflat de existența lor de la unul dintre ei, Alexandru Graur. Ne-a vorbit la curs despre acești evrei, iar eu am înțeles că și tatăl său fusese unul dintre evreii care au decis să punâ capăt în România eternei rătăciri, să prindă rădăcini în pământul românesc, concomitent cu depunerea unui jurămînt de credință și drag față de tot ce este românesc. Evreii pământeni au avut și un partid al lor, prin care au ajuns în Parlament. Cei ce azi se erijează în istorici ai evreimii din România se feresc în mod programatic să vorbească de această categorie de evrei! E prea mare diferența între evreii ca Steinhardt, Papu sau Cajal-tatăl, și secăturile care inventează o Românie criminală!
IOAN SOLOMON a apucat să mai trăiască câțiva ani după 1990 și să publice câteva texte fermecător scrise și adânc simțite. A simțit românește, putem spune despre evreul Ioan Solomon. Dumnezeu să-l odihnească, că tare a mai fost ne-astâmpărat, mereu fremătând de ne-răbdarea de a se face înțeles și iubit!