Istoricul medievist Şerban Papacostea vorbeşte despre întâlnirile excepţionale care i-au format personalitatea în mijlocul protipendadei interbelice şi despre oamenii care au marcat cea mai nebună epocă din istoria României. Între aceştia: regina Maria, mareşalul Averescu sau Gheorghe Brătianu.
Academicianul Şerban Papacostea (85 de ani) a fost un răsfăţat al istoricilor, dar nu al istoriei. I-a cunoscut îndeaproape pe cei care au scris trecutul României, dar şi pe cei care l-au construit. De la mareşalul care a decis soarta ţării în Primul Război Mondial, până la liderul care a decis, pentru un timp, soarta lumii în cel de-Al Doilea Război Mondial. A fost copilul politicii interbelice româneşti şi alintatul politicienilor. Dar istoria nu e mereu dreaptă cu cei care o scriu, iar Şerban Papacostea a căzut, din braţele boemei de-acum un secol, în braţele comuniştilor care au pus stăpânire pe destinul său. A salvat amintirile, câteva fotografii şi acest minunat clişeu lingvistic: „Noi, averescanii“.
„Weekend Adevărul“: Aveţi în hol bustul mareşalului Alexandru Averescu. Eraţi apropiaţi?
Şerban Papacostea: Pe lângă faptul că tata i-a fost secretar politic, a fost omul cel mai apropiat lui, până în clipa morţii. A descris frumos moartea unui erou – căci aşa a murit Averescu: a luat fotografia mamei lui, a pus-o pe noptieră, s-a întins şi s-a retras din existenţă. Eu am crescut la picioarele lui. Iar unul dintre privilegiile condiţiei şi istoriei mele, dacă mi-e îngăduit să spun aşa, a fost că am avut contact, mult timp, în această casă, cu personalităţile de prima mână din lumea politică şi culturală românească. Averescu era o personalitate aparte.
Premiat de Academie
Numele: Şerban PapacosteaData şi locul naşterii: 25 mai 1928, BucureştiStudiile şi cariera: A urmat cursurile liceului „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti, pe care l-a absolvit în 1946.A absolvit, în anul 1950, Facultatea de Istorie şi Geografie din Bucureşti. În anul 1968 a obţinut titlul de doctor în istorie, cu teza „Oltenia sub austrieci (1718-1739)“, premiată, trei ani mai târziu, de Academia Română.Între anii 1990 şi 2001 a fost directorul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“ din Bucureşti. Din 1990, este membru corespondent al Academiei Române. Dintre lucrările publicate şi traduse în mai multe limbi, se numără: „Geneza statului în evul mediu românesc“ (1988, reeditată în 1999), „Între cruciadă şi Imperiul Mongol, Ştefan cel Mare domn al Moldovei, Românii în secolul Xlll“ (1995), „La Mer Noire, carrefour des civilisations“ (2006). Locuieşte în: Bucureşti
Nu era mereu riguros, disciplinat, cazon?
Să ştiţi că avea un umor aparte. De pildă, odată, când el era cu tatăl meu la Bad Kissingen, în Germania – mergea în fiecare vară acolo să-şi facă o cură de ape minerale – luau prânzul. El, de obicei, lua prânzul mai devreme, imediat după ce-şi făcea cura, pe la 12.30, iar tatăl meu stătea cu el, ca să nu-l lase să mănânce singur. Tată meu îşi mai scotea o ţigară. Mareşalul îl privea o dată, de două ori, apoi îl întreba: „Papacostea, când fumezi, nu te deranjează mirosul de supă?“. Acolo, Averescu se întâlnea şi cu Mackensen (n. r. – August von Mackensen, feldmareşal german în Primul Război Mondial), cu care se cunoştea dinainte de război şi cu care, apoi, se ciocnise pe front, faţă-n faţă! Se întâlneau şi comentau cum fac militarii la pensie: „Vezi, ai greşit, nu trebuia să muţi divizia acolo!“.
Tatăl dumneavoastră a fost director general al Poştelor.
Da. În perioada ’26-’27, când s-a introdus telefonia automată. Până atunci, dădeai telefon la centrală şi cereai numărul celui pe care voiai să-l suni. S-a construit atunci o a doua clădire a telefoanelor, iar Averescu a venit în „inspecţie“, că nu ştiu ce nereguli erau acolo. „Domnule general, s-a făcut peste capul meu!“, i-a spus tatăl meu. „Nu, Papacostea, s-a făcut pe sub picioarele tale!“ Avea genul acesta de umor, cu înţepături amicale.
Dar pe Octavian Goga l-aţi cunoscut?
L-am cunoscut aici, în casă, pe Octavian Goga. El a fost mult timp averescan, până când Carol al II-lea l-a convins să treacă de partea lui. Carol al II-lea a tot încercat să frângă partidele. Mai întâi, a încercat să-l câştige pe Averescu, apoi pe mareşalul Prezan, a vrut să se acopere cu numele lor ca să-şi uşureze munca spre dictatură. Ţin minte când Veturia Goga, soţia sa, supranumită „Privighetoarea lui Hitler“, a urcat treptele acestei scări de la casă, cu o zvelteţe extraordinară, venind să-l vadă pe tatăl meu, despre care aflase că ieşise din lagăr.
Goga a retras cetăţenia evreilor din România…
Da, el a mers pe linia antisemită, mai ales după A.C. Cuza. „Petrache (n.r. – Groza), te-ai dat cu comuniştii?“
Cum se raporta Averescu la Partidul Agrar, cel al lui Octavian Goga?
L-a considerat trădător până târziu, atunci când tatăl meu a mijlocit o întâlnire la Évian, în Elveţia, unde îşi făcea nu-ştiu-ce cură, vara, şi l-a convins pe Averescu să se vadă cu el. Deci, după şapte ani de la ruptură, s-au văzut. Din ’30, când s-a rupt de Averescu, până în ’37, Carol al II-lea l-a tot amânat pe Goga cu guvernul. Apoi i-a dat câteva săptămâni şi l-a scos din circuit, ceea ce pe el l-a dărâmat complet psihic şi atunci i s-a produs sfârşitul.
Se vorbea despre asta acasă?
Chiar dacă nu înţelegeam discuţiile lor, ei au contribuit la formarea mea până în anul ’47-’48, când au început arestările şi s-a spart grupul de discuţii care se reunea zilnic aici. Discutau despre problemele curente, când vin americanii?, politica lui Groza… Groza a fost averescan!
Groza a fost averescan?
Averescan! Ministru al Ardealului într-unul din Guvernele ’20-’21. Pe urmă şi-a urmat calea lui, nu ştiu cum a ajuns la situaţia pe care a avut-o. Ştiu că, odată, s-a întâlnit tatăl meu cu el în anticamera mareşalului Antonescu, fiecare cu problemele lui. Atunci era guvernarea Antonescu. Şi, înainte de a intra în cameră, pentru că era coadă la primiri, tatăl meu l-a întrebat: „Petrache, e adevărat că te-ai dat cu comuniştii?“. Iar el i-a spus: „Nu, Petrică, dar îi simt că vin“. Şi a făcut opţiunea „cea bună“, mă refer la cea oportună, nu în sensul moral.
5 martie ’45. Resuscitarea Partidului Poporului
Generalul Rădescu, ultimul premier liber la României, era un apropiat al familiei dumneavoastră.
Era o persoană foarte apropiată familiei şi o spun cu respect: în faţa lui Rădescu, România adevărată a căzut în picioare, s-a opus ferm, cu toate mijloacele lui slabe, atunci când a venit Vîşinski cu dictatul de la Moscova. Cât timp a fost prim-ministru şi mai simţea un lucru mai greu sau se simţea singherit de situaţie, secretara lui îi dădea telefon tatălui meu să-l primească la prânz. Şi ţin minte că într-o zi, la începutul lui 1945, a venit la noi şi practic s-a prăbuşit într-un fotoliu: „Domnul Papacostea, spune-mi ce să fac! Ruşii îi ridică pe germani!“. Apoi s-a aflat, din arhivele ruseşti, că era ordinul lui Stalin. Mi-aduc aminte când, pe 5 martie ’45, se punea la cale refacerea Partidului Poporului în casa tatălui meu. L-au chemat şi pe Rădescu, care s-a arătat foarte entuziasmat.
Păi, pe 6 martie a venit Vîşinski de la ruşi, pe tancuri…
Aşa, într-o nuanţă de umor, ei făceau partidul aici şi Vîşinski venea cu ordin de la Stalin să instaureze guvernul de largă concentraţie.
Ce întâlnire v-a marcat cel mai mult?
În 1937, eram la München, pe Leopoldstrasse, strada principală, când a început să se adune lume. Se aude: „Der Führer, der Führer kommt!“. (n.r. – Vine Führer-ul). Se opreşte un automobil. De-acolo coboară o persoană. Era la 10 metri de mine. Tata mi-a spus: „Uită-te bine, e unul dintre cei mai puternici oameni din lume!“. L-am văzut la 10 metri distanţă pe Adolf Hitler! Puteam să mă duc să-l bat pe umăr. Tot atunci am fost şi la Paris, la ultima expoziţie internaţională de dinainte de război. Mai am în memorie când am ajuns în dreptul a două pavilioane mari pe care mi le-a explicat tatăl meu: unul cu un cuplu de muncitori cu secera şi ciocanul, iar altul cu crucea încârligată. Tata mi-a spus. „Uită-te bine, acestea se vor bate într-o zi“. La pavilionul românesc era Maria Tănase foarte căutată. Şi mititeii! Îi auzeam pe francezi: „Encore une portion de mititei“ (n.r. – Încă o porţie de mititei).
A fost o şcoală politică în locuinţa dumneavoastră…
Asta a fost una dintre şcolile mele, în afară de şcolile oficiale care erau de un înalt nivel. Mulţi dintre profesorii mei de liceu ar fi putut fi profesori universitari – unii dintre ei chiar au ajuns. Aveau doctorate, unii dintre ei în străinătate, aveau publicaţii. Cei doi profesori de latină de la mine din liceu scoteau câte o revistă pe lună în limba latină. Profesorii de română, de germană erau de mâna întâi. Şcoala românească a fost excepţională, aşa cum a format-o Spiru Haret şi cum a trăit până când a fost decapitată şi adaptată la condiţiile noi.
Nu afectau şi şcoala tulburările vremii?
Din clasele primare am învăţat la şcoala de fete, că era aproape de casă, unde am avut colege evreice. Nu am avut tentaţia acestei discriminări. Şi nu numai cu evreii, eu am avut prieteni armeni foarte buni. Am fost crescut în ideea deschiderii, să cauţi omul şi nu culoarea feţei sau alte indice somatice. Dar nu numai profesorii erau bine pregătiţi. Mie mi-a salvat viaţa medicul liceului!
Cum adică?
O dată pe lună ne dezbrăca la piele şi ne făcea verificări. Aveam doar 13 ani când le-a spus părinţilor să mă trimită direct la un ortoped. Diagnosticul a fost cifoscolioză dorsolombară evolutivă. Aş mai fi avut doi-trei ani de viaţă. „Sunt doar două soluţii: ori corset de ghips pe termen lung ca să fie blocată evoluţia, ori operaţie. Dar operaţia chiar şi astăzi e periculoasă“, a spus doctorul. Astfel, timp de cinci ani, de la 13 ani până la 18 ani, am fost condamnat să trăiesc într-un corset de ghips. Trebuie să fac un elogiu şcolii, de la cea primară, la cea universitară, fiindcă eu am apucat şcoala veche.
Şocul: intrarea nemţilor în Paris
Dar eraţi ancorat în realitatea politică? Înţelegeaţi, vă preocupa?
Şocul cel mare al actualităţii a venit în 1940 – atunci crescusem şi începusem să înţeleg ce se întâmpla – cu intrarea nemţilor în Paris. Eu am fost crescut de o franţuzoaică. Locuia la noi din fragedă copilărie şi, pe lângă limba franceză, făceam şi ore de istoria Franţei. Încet, încet, mi-a inoculat sentimente faţă de Franţa. Ăla a fost şocul – intrarea nemţilor în Paris, urmată îndeaproape de ultimatumul sovietic cu Basarabia. Am foarte proaspăt în minte momentul evenimentului şi cum l-am trăit în casă când am aflat. Am trecut prin Piaţa Palatului cu mama, unde era o adunare de automobile extraordinară şi, când am ajuns acasă, tata ne-a spus că ruşii au dat un ultimatum: vor Basarabia! Alt moment tulburător a fost când, de la fereastra aceasta (n.r. – pe strada Caragea Vodă din Capitală), legionarii încolonaţi mergeau la Casa Verde, pe strada Căderea Bastiliei. Treceau pe-aici cântând „Sfântă tinereţe legionară“ – altminteri, melodiile erau frumoase –, cu cămaşa verde, cu pistolul la curea. La liceu, un profesor chiar saluta atunci când intra în clasă: „Trăiască Garda şi Căpitanul!“. Unii, mai hazlii, spuneau: „Trăiască Garda cât şi Căpitanul“. Oricum, am trăit acele momente cu emoţii, mai ales când au pus mâna pe Radio şi transmiteau comunicatele lor şi-l blestemau pe Antonescu. Credeam că-i gata-gata şi se instalează definitiv.
V-aţi temut de rebeliune?
Atunci m-am trezit mai degrabă, în a doua jumătate a lui 1940. Şi masacrul de la Jilava, apelul la răscoală generală de la Radiodifuziune.
Stalin a avut o previziune genială: «Ori îi scoatem noi pe americani din jumătatea lor de Europă, ori ei ne scot din a noastră».
Vă amintiţi momentul abdicării regelui?
Eram în Piaţa Romană când megafoanele au transmis ştirea. Când am auzit, am simţit o ruptură interioară. Parcă organismul meu mi-a spus. Regele era ultimul reazem, chiar şi doar formal, al rezistenţei faţă de presiunea sovieto-comunistă. A fost despărţirea de trecutul ţării, cu speranţa că e de scurtă durată, dar ceea ce speram atunci s-a dovedit a fi o viaţă de om, cum ar fi zis Iorga. Din ’40, de când a fost ciopârţită ţara şi au intervenit modificările politice.
Aţi fost aproape de familia regală…
Am cunoscut-o chiar şi pe Regina Maria. În ’37, a fost un mare concert al unui străin la Patria. Aveam loc în lojă, imediat în stânga lojii în care era Regina Maria. După ce s-a terminat concertul şi am ieşit, Regina Maria, pe care tatăl meu a cunoscut-o bine, ca şi pe Ferdinand, s-a oprit în dreptul meu, m-a mângâiat pe cap şi le-a spus părinţilor mei: „Îmi pare bine că în familia Papacostea sunt şi băieţi frumoşi, nu numai fete frumoase“. Ce copleşit am fost…
Gheorghe Brătianu i-a prezis cariera de istoric
Gheorghe Brătianu a fost profesorul dumneavoastră.
I-am mai avut profesori pe Hudiţă, ministrul ţărănist, pe Nicolae Bănescu, bizantinist şi om dintr-o bucată, pe Victor Papacostea, şeful catedrei de Istoria popoarelor balcanice. Era o elită, majoritatea puteau fi profesori în orice universitate din lume – şi majoritatea celor care-au scăpat au avut catedre îndată. Dar Gheorghe Brătianu era aparte. Eu îl cunoşteam de la tata. Şi el, şi Elena Brătianu, care era foarte politică, erau o prezenţă frecventă la noi acasă. Iar cu copiii ne jucam în grădină.
Oare ce-a zis când v-a văzut ca student al său la universitate? A dat telefon acasă – el era foarte legat de tatăl meu. „L-am văzut pe fiul dumitale.“ „Da. A ales istoria.“ Eram în anul al II-lea la seminarul lui. Era ultimul lui an la catedră. Pentru că am făcut o lucrare de seminar în care am citat o lucrare nouă, pe care el n-o ştia, a venit la următoarea şedinţă de seminar şi mi-a lăsat această dedicaţie: „Domnului Şerban Papacostea, cu cele mai bune urări, pentru o activitate istorică promiţătoare“ (foto). Nu-i puţin lucru să ai de la Gheorghe Brătianu, după prima lucrare de seminar, această dedicaţie.
El a venit acasă la dumneavoastră după execuţia lui Antonescu în 1946…
Linia partidului, la procesul lui Antonescu, a fost să-i implice cât mai mult în răspunderea guvernării pe Maniu, pe Brătianu. Deja se gândeau să lovească partidele istorice. Brătianu, bineînţeles, era dintre cei vizaţi. Venea foarte impresionat de la şedinţe – câteodată venea direct la noi acasă. Presiunea era mare. Completul de judecători sau cei care mai luau cuvântul către asta tindeau, să transforme toată acţiunea într-un proces al lumii politice. Venea şi îi povestea tatălui meu cum a fost la şedinţă, ce întrebări i s-au pus. 7 octombrie 1937.
UNA DIN DOUĂ
- Monarhie sau republică? Regim constituţional care poate fi sau republică, sau monarhie.
- Republică semiprezidenţială sau parlamentară? Eu zic să fie oamenii serioşi şi devotaţi, nu puşi pe căpătuială. Maximul de autoritate cu maximul de libertate.
- Sfântul Augustin sau Toma d’Aquino? Altcineva te poate întreba cine au fost ăştia. Toma a pus bazele gândirii moderne, iar Augustin a pus bazele gândirii medievale. Eu sunt modernist.
- Uniunea Europeană sau Uniuniea Euro-Asiatică? Uniunea între Europa şi SUA. Un fel de uniune bancară, care va crea cel mai puternic bloc economic de pe glob.
- Basarabia e România sau e Republica Moldova? Acum este Republica Moldova, care trebuie să intre în Europa.
- A.D. Xenopol sau Nicolae Iorga? Refuz să răspund, este o provocare prea mare. Deşi ei sunt opuşi, nu pot să-i opun. De la Xenopol am învăţat să gândesc serial istoria, de la Iorga am învăţat să smulg pasajele de maximă intuiţie istorică. Dar Iorga are o cheie specială.
- Tolstoi sau Dostoievski? Ambii.
- Mihai Beniuc sau Miron Radu Paraschivescu? Nu le contest talentul, dar am avut repulsie faţă de literatura proletcultistă.
- Marin Preda sau Eugen Barbu? Nu, nu.
- Urmuz sau Păstorel Teodoreanu? Păstorel, mai ales la începutul comunismului, care scotea, una după alta, epigrame la adresa regimului. Trimitea Groza vorbă: „Spuneţi-i să tacă!“.
- Cervantes sau Shakespeare? Amândoi. M-au format. Ei reprezintă aceeaşi perioadă a Renaşterii avansate.
- Partidul Poporului sau Mişcarea Populară? Vrei să strici lucrurile!
- Mareşalul Alexandru Averescu sau Octavian Goga? Averescu!
- Ion Mihalache sau Iuliu Maniu? Ei merg doar mână-n mână.
„Teroarea comunistă era ca o picătură chinezească“
După facultate aţi fost arestat.
Încă nu dădusem examenul de stat. Era în ’50, iar eu împrumutam cărţi de la Institutul Francez. Venise ordin de la Moscova să se rupă orice legături, chiar şi cele culturale cu Occidentul. Printre victime au căzut şi aceste biblioteci străine care funcţionau în cadru legal. Cum să le închidă mai uşor decât arestându-i pe cei care le frecventau? Timp de două-trei zile, i-au adunat pe toţi. De la englezi, de la francezi, de la americani şi de la italieni. Ne-au dus la Securitate, la Rahova, la anchetă serioasă. Ce bătălie era pentru anchetator să-ţi fixeze originea socială! Una era dacă erai burghez, alta dacă erai mic-burghez, moşier sau exploatator. Eu: „Nu, că sunt mic-burghez“. Anchetatorul: „Eşti burghez!“. Pe urmă, ne-au trecut la Jilava – dac-aţi auzit de Jilava –, unde n-am ieşit din cameră până m-au trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
La Capul Midia.
Ţin minte că acolo, după ce ne-a preluat comandantul lagărului, a spus: „Avem gloanţe pentru toţi sabotorii!“. Aşa, de încurajare. A urmat infernul. Ni s-au dat o lopată, un târnăcop şi o roabă. Trebuia să scoţi 4 metri cubi pe zi, să spargi pământul ăla suprauscat, să-l încarci cu lopata în roabă şi să duci roaba pe o movilă care tot creştea. Nici cei mai voinici ţărani n-au putut face asta. Două amintiri am, pe lângă monstruozitatea de pe şantier – că mulţi au picat acolo, definitiv.
Partidul Comunist n-a reuşit nici până astăzi performanţa de a-şi scrie istoria. Cum o scriau, cădea Ana Pauker. Din genială, trebuia demonizată. Rescriau, cădea Miron Constantinescu.
Povestiţi-ne!
Într-o zi, spre sfârşitul lunii mai, cineva care mi-a auzit numele mă opreşte şi-mi spune: „Sunteţi rudă cu profesorul Victor Papacostea? Să ştiţi că în noaptea de 6 mai a fost ridicat el împreună cu toţi foştii demnitari. Nu se ştie unde i-au dus“. Deci, fiind la Capul Midia, aflu că al doilea membru al familiei a intrat în „Arhipelagul Gulag“, cum i-ar fi spus Soljeniţîn. La 13 mai, Stalin era şi el anunţat de către şeful KGB, Zaharovski, că la Bucureşti au fost arestaţi foştii miniştri. Stalin a aflat la 13 mai, la Kremlin, eu – la 20 mai, la Capul Midia. Pe lângă muncile astea istovitoare, noaptea, cu rândul trebuia să facem, pe grupe, munci auxiliare: curăţatul cartofilor pentru popota lagărului – câteva sute de oameni. Acolo, un bătrânel din faţa mea mă întreabă de tatăl meu, Petre Papacostea. „Domnule Papacostea, dumneata eşti tânăr, ai şanse să scapi de-aici. Eu nu mai scap. Dar când îl vezi pe tatăl dumitale, spune-i c-ai stat la Capul Midia cu Cristescu Plăpumaru, spune-i să-şi aducă aminte că ne-am cunosut la domnul mareşal Averescu!“. Am crezut că-i un plăpumar care o fi lucrat pe-acolo.
Dar cine era Plăpumaru?
A început să depene amintiri: „Eu sunt cel dintâi român care i-a strâns mâna lui Vladimir Ilici Lenin! Eu am pus bazele Partidului Comunist Român şi am făcut adeziunea la Internaţionala Comunistă“. Pentru că nu a vrut să accepte ideea că România Mare e stat imperialist şi că trebuie desfăcut, când au venit comuniştii la putere, el se afla pe listele sovietice cu persoane indezirabile. O amintire extraordinară, să fii noaptea într-un lagăr de exterminare cu unul dintre fondatorii Partidului Comunist.
A scăpat?
A scăpat, Ceauşescu l-a reabilitat, iar la alegerea lui Ceauşescu l-am văzut la televizor în prezidiul de onoare.
Cum aţi rezistat în acest lagăr de exterminare?
Să ştiţi că mulţi au supravieţuit acolo, dar au cedat după câteva luni. Eu am ajuns acolo şi ca mare infirm. Doctorul îmi spusese să nu fac deloc efort fizic. Am ascultat atât de bine sfatul că am ajuns la Canal. E drept – şi îl port în memorie pe sublocotenentul Filip –, într-o zi mi-a spus că au nevoie la popotă de munci auxiliare. Toţi cei care fuseseră luaţi de la institute primiseră 6 luni – pedeapsă administrativă. La începutul lui martie am fost ridicat, iar în septembrie am plecat. Am venit acasă, l-am găsit pe tatăl meu încă în libertate. Apoi, l-au ridicat şi pe el, pe vara mea Micaela Ghiţescu şi pe încă un unchi, Apostol Papacostea.
Erau percheziţii la dumneavoastră acasă?
Unii povestesc că intrau în bloc şi, până când auzeai că liftul a depăşit etajul tău, stăteai într-o tensiune maximă. La noi veneau ziua, se instalau, luau cărţile, răsfoiau, se uitau în sertare, căutau material incriminator. Deşi nu aveau nevoie, că te puteau pedepsi când voiau. Teroarea era ca o picătură chinezească, zi de zi. În ’49-’50, la cele două capete ale străzii, se instalau doi oameni cu nişte fulgarine lungi, cu un ziar în mână şi stăteau acolo de dimineaţa până seara. Două-trei zile stăteau, pe urmă dispăreau. După un timp, apăreau din nou.
Şi ce făceau?
Să vă explic: la două case lângă mine, stătea profesorul de drept George Strate, fost ministru în guvernul Ion Gigurtu (4 iulie – 4 septembrie 1940). Vine la noi: „Îi vezi pe cei doi? Ori pe mine, ori pe voi vă pândesc. Noi suntem personalităţile politice ale străzii. Să ne ţineam la curent“. Seara, vine Cocoşatu, de la colţul străzii, un croitor care lucra clandestin: „Sigur m-a denunţat cineva! Nu spuneţi, dacă vă întreabă, că am lucrat pentru voi!“. Apoi, vine şi Lucica, de la celălalt colţ al străzii, care, având rude într-un sat lângă Bucureşti, mai tăia din când în când un viţel: „Sigur ne-a denunţat cineva. Să nu spuneţi că v-am dat carne!“. Doamna Iorgulescu, care trăia din vânzarea de bijuterii, mai venea. Era o schiţă umoristică de clasa I dacă n-ar fi fost tragismul situaţiei. Toţi aveau câte ceva pe conştiinţă. Era o tehnică a terorizării de masă! Excepţională tehnică – picătura de zi cu zi. Când veneau şi-ţi răscoleau casa era doar momentul culminant.
Dar ce-ar fi putut să găsească la dumneavoastră, spre exemplu?
Scriam în latină observaţii politice ale actualităţii. Eu îmi notez şi acum un citat care-mi place şi mă gândesc să-l utilizez. Vă traduc un exemplu, despre trecerea de la stadiul în care zdrobesc afirmarea personalităţii şi a credinţelor la elogiu, la aplauze, la defilări: „Mai întâi, tiranul încearcă să impună tăcerea. Apoi, consideră negativă chiar şi tăcerea. Şi ceea ce înainte acuza în vorbire acum e bănuit în faptul că taci, că nu te asociezi laudelor“. Le semnam „Tacit“ sau „Suetoniu“.
Şerban Papacostea, despre ruda sa Nicolae Ceauşescu
Un istoric scoţian, care a lucrat în arhivele franceze din timpul războiului şi al ocupaţiei germane din vremea aşa-zisei Franţe libere, a publicat corespondenţa unui oficial francez, un trădător împuşcat în război, cu un ministru român. La un moment dat, acest oficial i-a dat dispoziţie ministrului român: „Acordaţi-le vize domnului şi doamnei Nicoale Ceauşescu“. El publică textul acesta şi, în notă, adăugă: „Nu pot înţelege ce legătură a avut oficialul francez cu tânărul comunist Nicolae Ceauşescu“. Când istoricul scoţian a vrut să publice cartea şi în România, cei de la editura Corint, care au făcut traducerea ei, mi-au cerut să scriu o prefaţă şi o introducere. Am acceptat şi am notat că autorul comite o confuzie gravă: „Nu este vorba de tânărul comunist Nicolae Ceauşescu, ci despre avocatul Nicolae Ceauşescu, rudă cu familia noastră, care a fost secretar general la Ministerul Economiei Naţionale. El, în timpul războiului, a avut două sau trei misiuni în Occident, inclusiv în Franţa. În fine, cartea s-a publicat, istoricul şi-a asumat ruşinat eroarea. Dincolo de această istorisire, nu vă spun ce complicaţii a avut familia avocatului. Când a murit „adevăratul“ Nicolae Ceauşescu, că aşa îmi place mie să-i spun, familia nu a putut da anunţ în ziar. Nu putea să apară în ziar că a murit Nicolae Ceauşescu.
Cu privire la asocierea silită, pe dumneavoastră au încercat să vă racoleze?
Au încercat, a fost un efort mare despre care nu-mi amintesc cu plăcere. Am aflat şi de ce: voiau să fiu un instrument pe lângă directorul de atunci al Institutului de Istorie, Andrei Oţetea, pe care voiau să-l zdrobească. Au făcut o listă de persoane de utilizat pentru asta. Ar fi putut fi două motive: ori restul echipei lui Mihai Roller – dac-aţi auzit de Mihai Roller – voia să-l lichideze, ori Moscova ştia că lucrează la ediţia „Marx despre români“, foarte vehement la adresa Rusiei şi a imperialismului rus. Gheorghiu-Dej spusese atunci să se pregătească ediţia, dar să nu i se dea drumul decât când spune el. Au căutat, aşadar, un om pe care să-l pună pe lângă Oţetea. A fost pentru mine faza cea mai sinistră din toată existenţa.
Erau aşa persuasivi?
Problema e să alegi dacă să-ţi înstrăinezi persoana sau nu. Dacă devii un alt om sau nu. Cam asta se întâmplă cu cei care cad în mrejele lor. Nu-i nevoie de lovituri de pumn. Există o metodă de terorizare mult mai eficace decât cea fizică. Nu-i amintirea cea mai plăcută, am s-o evoc în altă conjunctură.
Concluzia v-a aparţinut: „Sunt hotărât să fac anii de închisoare pe care-i merit. Nu colaborez“. L-aţi cunoscut pe Mihai Roller.
El a venit de la Moscova, unde a petrecut războiul. S-a publicat în Italia un interviu acordat de Ion Antonescu, în ’43, unui gazetar italian. El spune acolo: „Sunt informat că, la Moscova, un grup de fanatici sub conducerea unei nebune pregăteşte slavizarea şi rusificarea României“. Într-adevăr, cinste serviciilor de informaţie din timpul războiului, ăsta a fost unul dintre obiectivele majore ale ocupaţiei sovietice în prima ei etapă, când Stalin gândea în termeni de asimilare. Roller a avut misiunea de a adapta istoria României la această misiune. El l-a scos din lagăr pe Petre Panaitescu, rector legionar, pentru că era slavist de reputaţie. Era extrem de dur Roller. A epurat universitatea de cadrele care mai rămăseseră, a scos manualul unic cu viziunea revizuită asupra trecutului şi, etapă cu etapă, istoriografia română era sub pumnul lui. Am asistat în 1957 la şedinţe de executare a lui Roller în prezenţa lui şi a lui Andrei Oţetea. Dură execuţie, a fost o satisfacţie pentru istorici. Eu l-am cunoscut puţin la institut, până în ’52, când a venit marea epurare şi am fost scos din cercetare.
Şi ce-aţi făcut apoi, scos din Institut?
Când am venit de la Canal n-am putut intra în cercetare. Am fost la o cooperativă de construcţii, „Reclădirea“ îi spunea. Am fost pontator, dactilograf, achizitor de materiale, timp de un an şi ceva. Apoi, cu eforturi, m-am angajat colaborator extern la Institutul de Istorie. În decembrie ’52, m-au dat afară, cu interdicţia de mai lucra într-un sector intelectual. Mă angajasem ca dactilograf în administraţia unei maternităţi. După 24 de ore m-au dat afară.
Cum vă câştigaţi banii?
Am fost figurant la „Nepoţii gornistului“, filmat în ’53. Aveau nevoie să ilustreze lupta muncitorilor dintr-o întreprindere împotriva exploatatorilor. Eu eram printre proletarii indignaţi alături de foşti magistraţi, avocaţi, profesori. Se plătea bine însă ziua de figuraţie. Apoi, colegi de la alte institute îmi mai dădeau de lucru, mă mai ajutau mătuşi. Atunci am simţit prima oară foamea cumplită. Am avut zile să văd sfârşitul sistemului.
La Revoluţie eraţi aici?
Eram la institut. Directorul Ştefan Ştefănescu a venit şi mi-a dat demisia chiar în ziua aceea: „Eu nu mai pot, eşti singurul care poate lua funcţia“.
Adică un director şi-a prezentat demisia în faţa unui subaltern?
Din punct de vedere legal, el trebuia să convoace Adunarea Generală şi să-şi prezinte demisia acolo, dar era depăşit. Era o spaimă teribilă. Iliescu voia să-şi păstreze propagandiştii Aţi ajuns director.
Care a fost prima decizie importantă?
Prin martie, după o şedinţă lungă cu istorici americani, am fost informat că am fost căutat de Ion Iliescu şi de Mihai Drăgănescu, preşedintele Academiei. Voiau să-mi spună că se desfiinţează Institutul de Istorie a Partidului şi să mă roage să-i preiau pe istoricii de-acolo la mine. „Spuneţi-le că mă mir că asta e principala grijă a domniilor lor, să-i cazeze pe oamenii care au falsificat istoria.“ N-am acceptat.
Nu v-a tentat să fiţi intelectual în politică?
Cred că toţi membrii familiei Papacostea au inteligenţă politică, dar nu au temperament politic. Politica, mai ales în condiţiile din România, chiar şi ale burghezilor, înseamnă o permanentă adaptabilitate. Aromânul, că eu sunt de origine aromân, este ceea ce spunea Petre Ţuţea – aţi auzit de el? – când i-a văzut cum se comportă în puşcării: „Aromânul este românul absolut“. Adică mai intransigent, mai puţin maleabil. Pe coclauri, în Munţii Balcanici, când îi apăsa împăratul bizantin, mai făceau o răscoală… Aici, în condiţiile geopolitice româneşti, cu invazii, cu cuceriri, trebuia să te adaptezi permanent. Bunicii mei au înfiinţat primele şcoli româneşti în Macedonia şi au izgonit grecii.
Sunteţi un cunoscător fin al realităţii politice contemporane… Am început să reflectez, cu anumite suspiciuni, asupra crizei economice începute în 2008, care zgâlţâie încă Europa. Mă întreb cât a fost de spontană şi cât declanşată? Sunt înclinat să cred că, dacă n-a fost declanşată, a fost un efort venit de peste ocean de a sili Europa să treacă la o formulă realistă, să se organizeze pe baza posibilităţilor sale reale. Asta pentru că Europa a trăit peste posibilităţile sale, susţinută decapitalismul de peste ocean, câteva decenii. Lozinca era: „împrumută-te de la viitor“. Ei, s-a împrumutat o generaţie, s-a împrumutat şi a doua, acum a treia – părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se sterpezesc dinţii. Vedeţi bine ce se întâmplă în Spania, în Italia, nu mai zic în Grecia – semnalele sunt ale unei societăţi care îşi caută un nou echilibru. Iar aici suspectez o doză de pregândire, de îndrumare a evoluţiei de peste ocean.
Tot americanii?
Păi, Europa s-a refăcut prin planul Marshall. Ştim bine că Stalin visa la momentul când să înghită şi occidentul Europei. Atunci a venit planul Marshall, care a revigorat Europa. A fost un baraj opus exibiţionismului rus. Exact aşa cum, în Pacific, a fost organizat alt baraj, în Coreea de Sud, Japonia – actul genial al generalului japonez care l-a păstrat pe Mikado împărat şi a democratizat societatea. După ce Europa s-a restabilit, a început excesul, pe bază de credit. „Creditele neperformante“ , cum le zice. Am cerut unui coleg anglo-amercan să-mi trimită una-două cărţi despre criza economică să-mi confirm sau să-mi infirm ipoteza că ea nu a fost numai spontană şi că americanii simt nevoia unei Europe care să participe la obligaţiile, la sarcinile mondiale. Şi că au înclinat să o controleze, să o silească să-şi regăsească echilibrul.
Şi ce urmează?
În primul rând, să vă răspund cu vorba unui englez. Întrebat în felul acesta, el a spus: „Istoricii sunt profeţi ai trecutului, nu ai viitorului!“. Totuşi, cred că faza următoare va fi extinderea spre Răsărit. Ăsta e paradoxul: ţările răsăritene care au stat sub cizma sovietică privesc mult mai dulce spre America decât aliaţii occidentali. Ba chiar un istoric american care mă vizitează din când în când îmi spunea de antiamericanismul francez: „Francezii au tot dreptul să nu ne iubească pe noi, amercanii, dar cu o condiţie: să nu cheme şi a treia oară să-i salvăm!“. I-au salvat în Primul Război, i-au salvat în Al Doilea, i-au salvat şi de ruşi, pentru că Stalin pândea momentul retragerii armatei americane din Europa. Aşadar, cred că este această expansiune spre Răsărit cu două picioare, unul înfipt în Polonia, unul în România. După cum ştiţi, sunt aceste scuturi antirachetă şi rămâne deschisă opţiunea Rusiei.
Opţiunea Rusiei pare-a fi Uniunea Eurasiatică.
Vă dau un citat din Gorbaciov, pe care l-am ascultat acum două-trei luni, când a definit într-o frază sitaţia actuală: „Există la ora actuală există o supraputere pe glob, iar stuaţia asta va dura mult timp. În sud-estul Asiei se conturează o altă supraputere, China, şi, dacă Rusia se modernizează, iar Europa îşi găseşte echilibrul, împreună va fi o a treia supraputere“. L-am felicitat în mintea mea pentru capacitatea de a sintetiza situaţia actuală.
Cum să se modernizeze Rusia?
Un punct de control al capacităţii eventuale a Rusiei de a se adapta la civilizaţia occidentală este atitudinea faţă de Republica Moldova. Numai că societatea Rusiei, spre deosebire de cea chineză, este foarte obosită, cu o demografie în regres, o societate care se pare că nu mai are mijloacele de a face contingentele militare, o societate rămasă în urmă. Statele Unite au capacitata de a intercepta tot ceea ce facem pe calculator şi la telefoanele mobile. Atât de grav au resimţit ruşii pasul ăsta, încât serviciile speciale de la Moscova au primit dispoziţia să revină la maşinile de scris tradiţionale! E o revoluţie mondială pe care lumea nu o înţelege în toată însemnătatea ei. E o revoluţie a informaţiei. Construiesc piramide imense care stochează informaţia pentru 100 de ani. „O situaţie politică de relaţii internaţionale o studiezi cel mai sigur de la factorul de iniţiativă“, îmi spunea un istoric. Ştiam asta din sectorul militar, de la Averescu. E, iniţiativa o au încă Statele Unite, cu superioritatea lor excepţională în plan ştiinţific şi tehnologic.
Care e viitorul statelor-naţiune?
Vor trăi în contextele acestea mult mai mari. Şi naţiunea, şi statul-naţiune sunt produsul unei concentrări de puteri la nivelul unui popor care se realizează la scară naţională. Eu cred că prin forţa lucrurilor şi prin evoluţia tehologiei, inevitabil, se vor absorbi şi vor continua tradiţiile în cadrul acesta nou. Există totuşi un paradox: pe de-o parte, mergem la soluţiile mondiale, pe de altă parte, scoţienii, Ţara Galilor sau catalanii vor să se desprindă. Naţiunile, pe termen lung, par să se topească în marile formaţiuni, dar pe de alte parte răbufnesc aceste mici formaţiuni care sunt dintr-o perioadă premodernă. Dar cred că linia dominantă este integrarea în spaţii mari.
Autori: Laurentiu Ungureanu si Anca Vancu.
http://adevarul.ro/cultura/istorie/interviu-Serban-papacostea-istoric-l-am-vazut-hitler-10-metri-distanta-1_51ce94e9c7b855ff56dc2600/index.html
Extrem de interesant interviu: multumim mult!
Pr. MATEI BOILĂ – „Dumnezeu e cel fără de care nici să clipesc nu pot”
Este nepotul lui Iuliu Maniu, unul dintre foarte puţinii supravieţuitori care mai pot depune azi mărturie despre o perioadă frământată şi controversată a istoriei noastre şi despre demnitatea şi eroismul marelui nostru om politic.
A fost de două ori întemniţat, pentru că a participat la mişcările studenţeşti anticomuniste din 1946 şi pentru faptul că, alături de fraţii săi, Ioan şi Elena Boilă, a scris un memoriu către Occident, pentru a arăta că românii nu doresc dictatura sovietică. După zece ani de temniţă grea, s-a căsătorit cu Maria Farcaş, o femeie de o bunătate şi o credinţă la fel de fierbinţi ca ale sale. La insistenţele bisericii greco-catolice, aflată în pragul desfiinţării, a acceptat să fie hirotonit preot, deschizându-şi sufletul şi casa tuturor celor care au căutat îndrumare spirituală. Azi, la 88 de ani, părintele Matei Boilă trăieşte retras, la marginea Clujului, în mijlocul unui câmp cu flori. Indiferent la curgerea timpului şi la faptul că familia lui a scris istorie, a rămas fidel bucuriei de-a şti că singura salvare posibilă e în Cer.
Unchiuţu’ Maniu
– Părinte, numele dvs este strâns legat de cel al marelui nostru om politic, Iuliu Maniu. Ce legătură de rudenie aveţi cu el?
–
Iuliu Maniu a fost tatăl crescător al mamei mele, fiindcă tatăl mamei
mele a murit când mama avea un an. Maniu, care era, de fapt, fratele
bunicii, a crescut-o pe mama mea. Era un fel de bunic al nostru, de
care eram extrem de apropiaţi, deşi era destul de mult timp absent,
plecat la Bucureşti cu treburi politice. Însă în vacanţă venea la noi,
verile le petreceam împreună, la moşia de la Bădăcin. Noi îi ziceam
Unchiuţu. Între noi s-a creat o legătură dincolo de orice fel de
întâmplări propriu-zise. El s-a ocupat foarte mult să ne dea o educaţie.
După ani de închisoare
– Ce vârstă aveaţi când Maniu îşi trăia ultimii ani?
– Aveam cam 19, 20 de ani, când România s-a prăbuşit sub influenţa
bolşevică, şi eram foarte implicat şi foarte conştient de ce se
întâmplă în ţară. Să vă povestesc o întâmplare. La un an după instalarea
regimului comunist, venit la noi pe tancurile sovietice, în 1946, la
începutul anului, a avut loc Conferinţa de la Moscova, unde s-a
stabilit că în România se vor face alegeri libere, că ţara noastră va
avea independenţă şi suveranitate. Ba chiar s-a propus intrarea în
guvern a doi membri din partea ţărăniştilor şi a liberalilor pentru a
arbitra, chipurile, corectitudinea alegerilor. La Conferinţa de la
Moscova, au participat din partea englezilor Clerk, din partea
americanilor Harriman, iar din partea ruşilor Vâşinski. Corneliu Coposu
era atunci secretarul lui Maniu. El mi-a povestit că, atunci când au
venit de la Moscova să aplice hotărârea în ţară, a vorbit personal cu
Clerk, diplomatul englez. Clerk, care era un tip mai bonom şi mai slobod
la gură, i-a povestit cum, venind cu avionul cu Harriman şi cu Vâşinski
de la Moscova la Bucureşti, în timp ce beau vodcă şi erau bine dispuşi,
l-a întrebat pe Vâşinski cam cât estimează să obţină la viitoarele
alegeri. „Cu toate presiunile pe care o să le facem, vom lua undeva pe
la 12%”, a răspuns. „Şi cum o să admiteţi asta?”, a întrebat Clerk.
„Păi, ce, a răspuns Vâşinski, credeţi că de aia am făcut noi revoluţia,
ca să lăsăm un popor de imbecili să stabilească cursul lucrurilor?
Alegerile vor fi aşa cum trebuie!”. Maniu a adresat atunci un memoriu
lui Stetinius, care era ministrul de externe american, în care i-a
arătat cât de samavolnic se poartă ruşii şi în care i-a spus că el are
influenţa şi forţa de a câştiga alegerile cinstit, cu oamenii de care
dispune, dar că nu se poate opune regimului comunist. Cerea să i se
garanteze neutralizarea intervenţiei ruseşti în alegeri. Dar
Stetinius i-a răspuns că nu se poate, să se descurce cum ştie.
– Şi Maniu cum a reacţionat?
Dr. Iuliu Maniu
– După ce a stat mult de vorbă şi cu Harriman, şi cu Clerk, Maniu a venit
la Cluj să ne vadă, a trimis vorbă să ne strângem toţi în casa lui
Romul Boilă, pe Băilor numărul unu. Urma să se întâlnească cu tata şi cu
Ionel Pop, unchiul meu. Eram şi eu prezent. Tata a întrebat:
„Unchiuţule, să stea şi Matei aici?” Şi Maniu a răspuns: „Da! Lasă-l să
stea, trebuie să înveţe de pe acum ce înseamnă discreţia şi discuţiile
importante”. Doamne, m-am bucurat grozav să aud asta. Ce a urmat s-a
întipărit în sufletul meu pentru totdeauna. Întâi a vorbit unchiul
meu, Ionel Pop. A zis: „Unchiuţule, noi aşa ne-am bucurat că vor fi
alegeri libere, dar de când ai venit, eşti foarte trist. Ce-i cu
tine?”. Maniu s-a uitat la el şi a spus: „Nu vor fi alegeri libere,
americanii şi englezii ne-au sacrificat pe mulţi ani de acum încolo
ruşilor. Alegerile sunt de formă, nu vor interveni ca să oprească
hoţia.” Ionel Pop a zis: „Atunci de ce să ne mai băgăm noi în
alegerile astea? De ce să luptăm degeaba, să ajungem la puşcărie,
dacă ştim dinainte?”. Atunci Maniu s-a uitat la el, parcă văd şi acum
ochii lui trişti, şi a zis: „Şi voi îmi faceţi greutate? Eu ştiu că voi
muri la zid sau în închisoare, dar poate unul din voi, mai tineri, va
ajunge ziua libertăţii. Nu pot face altceva pentru poporul meu decât
să-l ajut să treacă cu demnitate peste acest moment istoric. Trebuie să
se ştie mai târziu că aceste alegeri au fost furate, că poporul român
n-a fost un popor de laşi, că românii nu de bunăvoie au acceptat acest
lucru. Această demnitate va fi cheia de boltă a renaşterii poporului
român spre libertate”. Sunt revoltat că istoricii români pervertesc
adevărul, spunând că Maniu a fost înşelat, că s-a lăsat amăgit de un
posibil ajutor al americanilor şi de aceea s-a angajat în lupta
împotriva comunismului. Nici vorbă, domnilor! Maniu s-a sacrificat
pentru demnitatea şi pentru onoarea poporului român. Când eu ştiu
chestia asta, când l-am auzit cu urechile mele şi l-am văzut cu ochii
mei, cum să înghit eu toate porcăriile care se spun despre ce a fost
atunci?
– Maniu a fost acuzat şi de faptul că a organizat în secret rezistenţa română în munţi.
„Unchiuţul” la masa lui de scris
– Bărbuş, care era unul din conducătorii tineretului ţărănist de
atunci, mi-a povestit cum au venit la casa noastră şi s-au întâlnit cu
Maniu. I-a spus: „Domnule preşedinte, toată ţara e cu dvs, niciodată
n-aţi avut popularitate atât de mare, putem organiza fiecare an de
facultate, fiecare sat, fiecare judeţ, ca să vă facem campanie
electorală”. Dar Maniu s-a uitat la ei şi a zis: „Dragii mei, vă
mulţumesc şi sunt foarte bucuros că sunteţi dispuşi la acest lucru, dar
să ştiţi că am fost sacrificaţi de occidentali şi vom trăi ani de
zile sub teroarea comunistă. Dacă veţi face acest lucru, veţi oferi
liste de nume partidului pentru arestări. Eu vreau ca voi să apucaţi
ziua libertăţii, pentru că fiecare român va fi atunci un bulgăre de aur.
Lăsaţi-mă pe mine, cu garnitura mea, să ne vedem de drum”. Vedeţi,
dimpotrivă, el le-a spus tuturor să stea liniştiţi.
– Era căsătorit Maniu?
– Nu, a fost mai tot timpul singur. Era într-un anumit fel foarte dedicat
cauzelor patriotice. Şi vă mai mărturisesc ceva: în tinereţile lui, a
avut o dragoste mare, a iubit o farmacistă, care era unguroaică. El,
angajat politic în lupta pentru unire, n-a putut să se căsătorească cu
ea. Greu de spus ce s-a întâmplat mai departe. Era prin constituţia şi
natura lui foarte fidel. Fidel cu totul. Nu l-am mai văzut după aceea cu
nimeni.
– Aţi mai apucat să-l întâlniţi pe Maniu înainte de moarte?
– L-am revăzut doar de două, trei ori, la Bucureşti, între două arestări
de-ale mele. În 1947, comuniştii i-au înscenat o fugă din ţară şi
l-au închis şi condamnat la închisoare pe viaţă. A murit în 1953, la
Sighet. Eu eram în puşcărie când am aflat vestea. A fost cumplit. Dar
mai cumplit decât asta a fost să asistăm la prăbuşirea unei întregi
societăţi şi a unei întregi elite româneşti, de un eroism
extraordinar, care a fost rasă de pe faţa pământului.
„Tu eşti al lui Hristos!”
Cu soţia sa, Maria Farcaş
– Părinte, eraţi de la vârsta adolescenţei un credincios fervent?
– Sub influenţa mamei, fata Elenei Maniu, sora lui Iuliu, am trăit de pe
la 12, 13 ani cu sfintele taine, într-o atmosferă foarte religioasă.
Însă tata nu era deloc practicant. Pe mine, deşi copil, mă chinuia mult
gândul ăsta. Atunci am hotărât să mă rog, să fac o novenă la Maica
Domnului, pentru tata. Ei bine, a noua zi de novenă, tata a intrat în
casă şi i-a zis mamei: „Clariţa, ştii tu de unde viu eu acum?”. „De
unde?”. „Am fost şi m-am spovedit şi m-am împărtăşit”. Doamne, ce
bucurie extraordinară a fost pe mine. Maica Domnului chiar mă auzise. La
vârsta adolescenţei am trecut însă printr-o criză religioasă. Exact în
miezul luptelor politice, am renunţat să mai merg la Liturghie.
– Şi ce v-a întors la credinţa în Dumnezeu?
– O întâmplare din timpul arestării mele. Eram la Jilava, într-un
octombrie târziu, rece. La un moment dat, s-a deschis uşa şi a fost
împins în mijlocul nostru un bărbat dezbrăcat în izmene şi maiou. Era
Monseniorul Ghika. M-am repezit la el şi am organizat, printre
deţinuţi, îmbrăcarea lui, fiindcă noi eram acolo în aşteptarea
procesului şi aveam cu noi hainele de acasă. Unul a adus un pantalon,
altul o pereche de ciorapi. Eu aveam atunci un pulover alb, mare, din
lână foarte bună şi caldă. Cu greu l-a acceptat, aproape i-am poruncit
să îl ia. Şi-apoi m-am grăbit să-l întreb: „Monseniore, când vom fi
liberi?”. În momentul ăla s-a uitat la mine cu nişte ochi atât de
blânzi, atât de buni şi de miraţi, că imediat mi-am dat seama ce prostie
am spus. Cum puteam eu să-l întreb aşa ceva pe omul cel mai liber pe
care îl întâlnisem vreodată? Pentru el nu existau ziduri de niciun
fel. Am zis repede: „Vai, mă iertaţi, ce prostie spun”. Dar el mi-a
zis: „Nu, dragă, fii liniştit, şi voi veţi fi liberi!”. Am înţeles că
libertatea lui extraordinară venea din credinţa lui fără margini. A
ridicat apoi mâna să mă binecuvânteze, dar eu, cu prostia tinereţii, am
spus: „Monseniore, nu se cuvine să mă binecuvântaţi, că eu nu fac
parte din biserică acum”. Şi atunci s-a uitat la mine cu o privire care
mi-a schimbat viaţa şi a zis: „Eu ştiu mai bine decât tine, tu eşti al
lui Hristos!”. M-a binecuvântat şi am simţit că m-am întors acasă. A
fost ceva ce nu se poate povesti. (părintelui i-au dat lacrimile)
– Ce impresie v-a făcut Monseniorul? I-aţi putea face un portret?
Vara, în veranda casei de la Bădăcin
– Niciodată n-am văzut un om mai bucuros când se ruga. Am stat în celulă
cu mulţi episcopi de-ai noştri, oameni foarte cumsecade, la care, dacă
mergeai să-i întrebi ceva şi-i tulburai din rugăciune, îţi spuneau:
„Lăsaţi-mă, fiţi bun, acum aş vrea să mă rog”. Asta nu s-a întâmplat
niciodată cu Monseniorul Ghika, cât am stat eu cu el, o lună de zile.
Avea marea plăcere de a contempla, de a sta în linişte şi rugăciune,
chiar şi cu 270 de oameni mereu pe capul lui, dar niciodată n-a zis:
„Lăsaţi-mă un pic”. Era mereu la dispoziţia noastră, gata să ne dea un
sfat, să ne înveţe câte ceva, să spovedească pe cineva. Şi era un om
extraordinar de cult. Când m-am eliberat de acolo, m-am dus la Ochiuri,
la o schelă petrolieră, unde lucram ca sondor şi aveam domiciliu
obligatoriu. Acolo l-am reîntâlnit pe fratele meu. Primul lucru pe care
i l-am zis când ne-am îmbrăţişat a fost: „Ştii cu cine m-am întâlnit
în închisoare?”. „Ştiu, a zis el, cu Monseniorul Ghika”. „Păi de unde
ştii? Că n-a ieşit nimeni de la noi”. „Pentru că noi ne-am rugat să te
întâlneşti cu el”.
– Ştim că una din marile bucurii ale destinului dvs. a fost întâlnirea cu doamna Maria Boilă, de care v-aţi legat pentru totdeauna viaţa.
– Maria venea dintr-o familie foarte credincioasă, era absolventă de şcoală confesională şi mergea în fiecare duminică la capelă. Când am cunoscut-o, am ştiut că ea poate să-mi fie alături toată viaţa. Nu pentru că era frumoasă, la locul ei şi pentru că eram îndrăgostit, ci pentru că era cineva care credea în
Dumnezeu ca şi mine, cu aceeaşi tărie. Sigur, e o înşelătorie să faci ceva, dacă nu există dragoste. E nevoie de dragoste, ca să ai pe ce să te sfinţeşti. Dar dincolo de dragoste, trebuie să trăieşti căsătoria ca pe o taină, ca pe o uniune în faţa lui Dumnezeu, credinţa aceasta e singurul lucru constant. Toate celelalte, inclusiv dragostea, sunt trecătoare. Dumnezeu m-a binecuvântat cu această iubire, dar îmi place să spun că Dumnezeu îi ajută pe cei buni. Avem patru copii şi şase nepoţi, care ne fac fericiţi.
„Important nu e dacă suferi, ci dacă suferi sau nu cu Dumnezeu”
În tinereţe
– Aţi scris o carte, „Graţii luminând”, exact despre experienţa puşcăriei comuniste, în care mărturiseaţi că nu vă puteţi explica cum s-a întâmplat, dar aţi rămas numai cu amintiri luminoase din închisoare.
– Bineînţeles că era suferinţă, să stai singur în frig, în foame, să fii
bătut, dar important nu e dacă suferi, ci dacă suferi sau nu cu
Dumnezeu. Dincolo de suferinţă, erau acele momente de bucurie
nemaiîntâlnită, când îmi dădeam seama că Iisus e cu mine.
Anchetatorii mei au vrut să mă silească să mărturisesc, dându-mi
suferinţa singurătăţii în celulă, care era cumplită. Mulţi cedau după o
lună, două, de unii singuri. Dar eu am văzut că vor să mă chinuiască
cu asta şi să mă şantajeze cu singurătatea, şi într-o zi, când m-a
chemat la anchetă, anchetatorul n-a mai rezistat, a întrebat:
„Ascultă, tu cu cine eşti în celulă?”. Şi atunci i-am zis: „Vai, tocmai
vreau să vă rog ceva”. Şi dintr-o dată s-a luminat la faţă. „Vă rog
foarte mult, eu sunt singur, vă rog să nu mai puneţi pe nimeni la
mine”. S-a enervat şi a început să urle, „Minţi, mincinosule!”. Dar eu
i-am zis: „Nu-mi place, că-mi puneţi turnători sau oameni de proastă
calitate. Şi de altfel, eu nu sunt singur”. „Păi, cum nu eşti
singur?”. „Eu sunt cu Dumnezeu”.
– Majoritatea celor care au supravieţuit puşcăriilor comuniste au dovedit, mai târziu, o credinţă extraordinar de fierbinte.
– Abia târziu, după ce am fost arestat, am înţeles un lucru fundamental: că marea prăbuşire a ţării n-a fost nici cea politică, nici cea economică, ci cea religioasă, spirituală. Comunismul, spre deosebire de celelalte dictaturi de care a avut parte România în trecut, a atacat la fondul credinţei, era totalitar, voia să se instituie el însuşi într-un soi de religie. Stalin nu se temea de nimeni, decât de Papa. Dar când mi-am dat seama de asta şi am înţeles că singura salvare posibilă e Sus, am biruit lumea. Am ştiut că nu mai lupt pentru mine, că lupt pentru Hristos. Toţi cei care au supravieţuit nemutilaţi sufleteşte au supravieţuit pentru că au găsit în sufletul lor prezenţa lui Hristos. Să vă povestesc o întâmplare. În 1957, de Paşti, eram la Jilava, în celulele 9-12, 272 de inşi, cu episcopul Iuliu Hirţea. Un om extraordinar, dar bolnav de tbc şi fricos, dacă ar fi fost băgat la Neagra, la izolare, ar fi murit. I-am spus: „Monseniore, de Paşti, să ne predicaţi timp de 40 de zile”.
„Vai de mine, Mateiuţă, zice, dar nu-i voie, că ne prinde şi ne bagă
la carceră”. Zic: „Nu, nu, că stau eu de pază la crăpături”. Şi şi-a
învins frica, închipuiţi-vă, 40 de zile a predicat, ridicat sus pe un
pat, şi toţi ne strângeam în jurul lui şi ascultam. Din 272 de oameni,
270 s-au spovedit înainte de Paşti, numai un evreu şi încă unul n-au
făcut-o, şi erau acolo toate categoriile sociale de oameni. Iar în
ziua de Paşti, a făcut rost de puţin vin şi puţină pâine şi a făcut
Sfânta Liturghie în mijlocul nostru. A fost ceva absolut extraordinar, o
liturghie cum afară, în libertate, nu am trăit niciodată. Niciodată la
o liturghie n-am fost mai fericit ca acolo. Simţeam cum ne uneşte
Hristos pe toţi cei 270.
– Atunci aţi descoperit adevărata putere a rugăciunii?
Pe urma scumpelor amintiri
– Pe mine, rugăciunea m-a scăpat. Am făcut zece ani de închisoare, am
trăit perioade grele, am stat câte opt luni singur în celulă, înfometat,
dar totuşi am scăpat de marile torturi, am scăpat de Piteşti, de
pildă, unde se făcea reeducarea. Ştiam de la oameni cu care mă
întâlnisem în puşcărie ce s-a întâmplat la Piteşti şi ştiam că eu la aşa
ceva nu pot să rezist, fiindcă sunt slab. Mulţi au intrat în puşcărie
zicând că rezistă orice ar fi. Şi au cedat imediat. Eu am avut de la
bunul Dumnezeu dată umilinţa. Şi cum am intrat în puşcărie, în genunchi
m-am rugat la Maica Domnului. Am zis: „Maică, eu ştiu că sunt slab,
că puterea lor de tortură e infinită faţă de puterile mele de
rezistenţă, te rog, Maică, dă-mi numai atât cât pot duce, cât pot
rezista”. Această rugăciune m-a salvat. A venit din umilinţă, din
viclenie aproape, că ştiam că nu rezist mult. Am trecut prin patru
anchete grele, eram cel mai vizat să intru la malaxor, fiindcă eram
student la Drept, eram greco-catolic, blăjean şi ţărănist, totuşi Maica
Domnului m-a scăpat de bătaie. Prezenţa Maicii Domnului sau a lui
Hristos în inimă e o putere extraordinară.
– Cum o simţiţi, părinte?
– Aşa cum o simţiţi şi dvs. Nu există om să nu se întâlnească cu
Hristos! Doar că atunci când îl întâlneşti trebuie să cazi în genunchi
cu umilinţă. Cea mai mare piedică în calea mântuirii noastre e
orgoliul nostru prostesc şi faptul că nu suntem în stare să înţelegem
că distanţa dintre noi şi Dumnezeu e infinită şi nu se poate trece cu
ajutorul minţii noastre. De ce credeţi că Isus Hristos s-a descoperit
prima dată unei femei, nu unui bărbat? Pentru că femeile nu pun
raţiunea înainte, ele n-au atâtea prejudecăţi şi simt mai uşor
dragostea lui Isus pentru noi, care e imensă. Fiecare zi e o luptă grea
ca să rămâi cu Hristos. Credinţa nu e ceva câştigat pentru totdeauna, e
mereu un efort să crezi în ceva infinit de departe de mintea ta. Dar e
şi foarte multă bucurie. Noi suntem creaţi pentru fericirea totală.
– Credeţi?
– Absolut. Un sfânt a avut o viziune: pe un taler era suferinţa întregii
omeniri, de când a existat şi până acum, iar pe celălalt era bucuria
unui singur suflet mântuit. Ei bine, talerul acesta era mai greu. Noi
încă nu putem avea bucuria aceea absolută, vederea faţă către faţă a lui
Dumnezeu. Dar începutul fericirii e bucuria, cea care ni s-a dat odată
cu bucuria din sufletul Mariei: „Bucură-te, Marie!”. E o bucurie
extraordinară, bucuria certitudinii fericirii eterne, pe care numai
credinţa ţi-o poate da. Doar că bucuria asta merge alături şi cu
suferinţa de fiecare clipă.
– Iar suferinţa e tot mai multă…
Părinte, în încheiere, aş vrea să vă întreb: mai vedeţi vreo rezolvare pentru criza spirituală care a lovit omenirea?
În curtea casei de la marginea Clujului
– Nu e prima oară în istorie când lumea e zguduită de astfel de crize. E firesc, natura noastră umană trage spre pământ, trupul nostru are în el gravitaţia. Dar tot în noi avem şi înălţimile. Singura noastră salvare posibilă e credinţa în Dumnezeu. Cel care crede în El, chiar dacă moare, rămâne viu. Trebuie să credem cu toată fiinţa noastră în Dumnezeu şi să trăim viaţa ca pe un miracol perpetuu. Pentru că asta şi e viaţa, un miracol. Nu vedeţi că oricâte explicaţii ar găsi oamenii de ştiinţă pentru existenţă, în spatele lor se deschid alte şi alte întrebări? Ştiinţa poate merge aşa la infinit. Mult mai înţelept ar fi să luăm aminte la vorbele unui cioban, pe care sora mea, Nena, l-a întâlnit o dată pe munte. L-a întrebat: „Ei, bade, tu crezi în Dumnezeu?”. „Sigur, doară cum?”. „Şi cine e Dumnezeu, bade?”. „Dumnezeu e cel fără de care nici să clipesc nu pot”.
Aceasta este istoria adevarata a Romaniei profunde : multumim intru eternitate.
ISTORIE CUSUTÂ CU AȚÂ ALBÂ:
Când a început al Doilea Război Mondial?
Manualele de istorie și istoricii noștri răspund simplu: al Doilea Război Mondial a început pe 1 septembrie 1939, când Hitler a invadat Polonia. Simplu și clar. Știm când a început, știm cine este vinovat. Treaba e clară, nu mai avem nevoie de lămuriri suplimentare. Și dacă e altfel?
Ce făcea Uniunea Sovietică în septembrie 1939
Păi ce să facă, invada Polonia pe 17 septembrie și apoi trupele sovietice defilau cot la cot cu trupele naziste la Brest-Litovsk. Și totuși Uniunea Sovietică nu are nici o responsabilitate cu privire la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial! Voi recurge la raționamentul lui Viktor Suvorov din volumul “Spărgătorul de gheață” pentru a vedea care a fost rolul Uniunii Sovietice în acei ani.
Care este data intrării Uniunii Sovietice în cel de-al Doilea Război Mondial? Toată lumea este de acord asupra datei: 22 iunie 1941, când Uniunea Sovietică a fost invadată de Germania nazistă și aliații ei (printre care se număra și România). Avem de-a face cu o incoerență: al Doilea Război Mondial începe pe 1 septembrie 1939 prin invadarea Poloniei de către Germania nazistă, Uniunea Sovietică se alătură invadării Poloniei pe 17 septembrie 1939 și totuși… Uniunea Sovietică participă la război abia din 22 iunie 1941! Soldații germani și polonezi morți în septembrie 1939 au participat la al Doilea Război Mondial, dar soldații sovietici morți în Polonia în septembrie 1939 nu au participat la al Doilea Război Mondial…
Cât de neutră a fost Uniunea Sovietică
În istoriografia rusă (și nu numai!) în perioada dintre 1 septembrie 1939 și
22 iunie 1941 Uniunea Sovietică este considerată… neutră! Aproape doi
ani de neutralitate în care al Doilea Război Mondial bântuia prin toată
lumea, iar Uniunea Sovietică era NEUTRĂ! A fost atât de neutră în acești doi ani Uniunea Sovietică încât a reușit să cucerească 23 de milioane de oameni, invadând câteva țări cu adevărat neutre. Dar să vedem în ce a constat neutralitatea Uniunii Sovietice de la 1 septembrie 1939 până la 22 iunie 1941.
Pe 30 noiembrie 1939 neutra Uniune Sovietică (neparticipantă în acel moment la cel de-al Doilea Război Mondial!) a declanșat invadarea Finlandei. A urmat un război crâncen care a durat până pe 13 martie 1940, război încheiat cu un tratat de pace valabil și în ziua de azi. În timpul luptelor din Finlanda, neutra Uniune Sovietică a înregistrat 126.000 de soldați morți și dispăruți plus 188.000 de răniți.
Tot ca un act de neutralitate, în toamna anului 1939 Uniunea Sovietică a transmis țărilor baltice ultimatumuri prin care a impus instalarea de baze militare sovietice. Continuând această originală politică de neutralitate, Uniunea Sovietică a anexat țările baltice în iunie 1940. Tot în iunie 1940, Uniunea Sovietică a transmis României un ultimatum prin care a cerut Basarabia și Bucovina. România a cedat, dar dacă nu ar fi făcut-o cu siguranță am fi avut de-a face cu un alt exemplu de neutralitate manifestat sub forma unui război.
Uniunea Sovietică își motivează “neutralitatea” spunând că nu au existat declarații de război în conflictele enumerate mai sus. După această logică și Germania nazistă a fost la fel de neutră. Când a invadat Danemarca și Norvegia pe 9 aprilie 1940 Hitler nu a declarat război acestor țări, ci a spus că a venit să le apere neutralitatea.
Practic, acțiunile Uniunii Sovietice sunt identice cu ale Germaniei naziste în perioada 1 septembrie 1939 – 22 iunie 1941. Și totuși Uniunea Sovietică a fost neutră, iar Germania nazistă a declanșat cel de-al Doilea Război Mondial.
Pactul Ribbentrop-Molotov și parada comună sovieto-nazistă din Brest-Litovsk
Pe 22 septembrie 1939 la Brest-Litovsk trupele Germaniei naziste mărșăluiau alături de cele ale Uniunii Sovietice în cea mai ciudată paradă din întreaga istorie. Soldații a două ideologii autodeclarate ca inamice își dădeau mâna și făceau schimb de țigări după ce sfâșiaseră Polonia. Părintele trupelor de tancuri naziste, generalul Heinz Guderian se saluta și primea această ciudată paradă alături de unul dintre cei mai valoroși comandanți de blindate ai sovieticilor, generalul Semion Moiseevici Krivoșein. Sovieticii salutau steagul cu svastică, iar arcul de triumf al paradei reunea secera și ciocanul cu svastica. Hitler și Stalin își dădeau mâna zîmbind peste cadavrul Poloniei. O paradă aproape necunoscută în istorie, ale cărei imagini au ieșit cu greu din arhive – și este vorba de imagini provenind exclusiv din arhivele germane. Probabil că sovieticii nu au făcut fotografii la Brest-Litovsk pe 22 septembrie 1939 – sau dacă au făcut, atunci fotograful a murit prin cine știe ce lagăr iar imaginile au fost distruse.
Toată această poveste a venit ca o concluzie logică a pactului încheiat între Hitler și Stalin prin miniștrii lor de externe, Joachim von Ribbentrop și Viaceslav Molotov, semnat la Moscova pe 23 august 1939. Cei doi dictatori și-au împărțit atunci Europa, Polonia a fost sfâșiată în două, iar Basarabia românească a fost dată cadou sovieticilor. După ce Germania a atacat Polonia pe 1 septembrie 1939, generalul Heinz Guderian a ajuns pe 17 septembrie la Brest Litovsk, dincolo de linia de demarcație de pe râul Bug. Guderian a așteptat aici sosirea sovieticilor, care au ajuns la Brest pe 22 septembrie sub comanda generalului Semion Moiseevici Krivoșein. Cei doi generali au căzut de acord pentru desfășurarea unei parade comune în orașul Brest, care a început la orele 16:00. Krivoșein a exprimat în timpul discuțiilor speranța că Germania nazistă și Uniunea Sovietică vor reuși să înfrângă inamicul comun – respectiv imperialista Mare Britanie. Un eveniment istoric ocultat care exprimă un adevăr geopolitic: când Rusia și Germania își dau mâna, țările din Europa de est dispar, iar Marea Britanie este izolată și pusă în pericol. Generalul polonez Plisowski, comandantul trupelor care au apărat Brestul, a fost luat prizonier de sovietici și mai apoi executat în masacrul de la Katyn.
(Deoarece imaginile nu apar, urmaresc sa vi le trimit pe e-mail, domnule Coja!)
Vizionati chiar filmul acestei parade aici:
German-Soviet parade in World War 2
https://www.youtube.com/watch?v=_eGo-NEcEVIGerman-Soviet parade in World War 2
Germany invaded to
pre-empt imminent Soviet attack
https://www.youtube.com/watch?v=kQkppjOE7z4
Multumiri!
Interviul este deosebit de interesant si „consistent” ca informatie. L-am cunoscut destul de bine pe istoricul Serban Papacostea in epoca studentiei deoarece eu sunt „medievist” ca formatie.