Interviu cu Șerban Papacostea

Istoricul medievist Şerban Papacostea vorbeşte despre întâlnirile excepţionale care i-au format personalitatea în mijlocul protipendadei interbelice şi despre oamenii care au marcat cea mai nebună epocă din istoria României. Între aceştia: regina Maria, mareşalul Averescu sau Gheorghe Brătianu.

Academicianul Şerban Papacostea (85 de ani) a fost un răsfăţat al istoricilor, dar nu al istoriei. I-a cunoscut îndeaproape pe cei care au scris trecutul României, dar şi pe cei care l-au construit. De la mareşalul care a decis soarta ţării în Primul Război Mondial, până la liderul care a decis, pentru un timp, soarta lumii în cel de-Al Doilea Război Mondial. A fost copilul politicii interbelice româneşti şi alintatul politicienilor. Dar istoria nu e mereu dreaptă cu cei care o scriu, iar Şerban Papacostea a căzut, din braţele boemei de-acum un secol, în braţele comuniştilor care au pus stăpânire pe destinul său. A salvat amintirile, câteva fotografii şi acest minunat clişeu lingvistic: „Noi, averescanii“.

„Weekend Adevărul“: Aveţi în hol bustul mareşalului Alexandru Averescu. Eraţi apropiaţi?

Şerban Papacostea: Pe lângă faptul că tata i-a fost secretar politic, a fost omul cel mai apropiat lui, până în clipa morţii. A descris frumos moartea unui erou – căci aşa a murit Averescu: a luat fotografia mamei lui, a pus-o pe noptieră, s-a întins şi s-a retras din existenţă. Eu am crescut la picioarele lui. Iar unul dintre privilegiile condiţiei şi istoriei mele, dacă mi-e îngăduit să spun aşa, a fost că am avut contact, mult timp, în această casă, cu personalităţile de prima mână din lumea politică şi culturală românească. Averescu era o personalitate aparte.

Premiat de Academie

 

Numele: Şerban Papacostea

Data şi locul naşterii: 25 mai 1928, Bucureşti

Studiile şi cariera: A urmat cursurile liceului „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti, pe care l-a absolvit în 1946.

A absolvit, în anul 1950, Facultatea de Istorie şi Geografie din Bucureşti. În anul 1968 a obţinut titlul de doctor în istorie, cu teza „Oltenia sub austrieci (1718-1739)“, premiată, trei ani mai târziu, de Academia Română.

Între anii 1990 şi 2001 a fost directorul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“ din Bucureşti. Din 1990, este membru corespondent al Academiei Române. Dintre lucrările publicate şi traduse în mai multe limbi, se numără: „Geneza statului în evul mediu românesc“ (1988, reeditată în 1999), „Între cruciadă şi Imperiul Mongol, Ştefan cel Mare domn al Moldovei, Românii în secolul Xlll“ (1995), „La Mer Noire, carrefour des civilisations“ (2006). Locuieşte în: Bucureşti

Nu era mereu riguros, disciplinat, cazon?

Să ştiţi că avea un umor aparte. De pildă, odată, când el era cu tatăl meu la Bad Kissingen, în Germania – mergea în fiecare vară acolo să-şi facă o cură de ape minerale – luau prânzul. El, de obicei, lua prânzul mai devreme, imediat după ce-şi făcea cura, pe la 12.30, iar tatăl meu stătea cu el, ca să nu-l lase să mănânce singur. Tată meu îşi mai scotea o ţigară. Mareşalul îl privea o dată, de două ori, apoi îl întreba: „Papacostea, când fumezi, nu te deranjează mirosul de supă?“. Acolo, Averescu se întâlnea şi cu Mackensen (n. r. – August von Mackensen, feldmareşal german în Primul Război Mondial), cu care se cunoştea dinainte de război şi cu care, apoi, se ciocnise pe front, faţă-n faţă! Se întâlneau şi comentau cum fac militarii la pensie: „Vezi, ai greşit, nu trebuia să muţi divizia acolo!“.

Tatăl dumneavoastră a fost director general al Poştelor. 

Da. În perioada ’26-’27, când s-a introdus telefonia automată. Până atunci, dădeai telefon la centrală şi cereai numărul celui pe care voiai să-l suni. S-a construit atunci o a doua clădire a telefoanelor, iar Averescu a venit în „inspecţie“, că nu ştiu ce nereguli erau acolo. „Domnule general, s-a făcut peste capul meu!“, i-a spus tatăl meu. „Nu, Papacostea, s-a făcut pe sub picioarele tale!“ Avea genul acesta de umor, cu înţepături amicale.

Dar pe Octavian Goga l-aţi cunoscut?

L-am cunoscut aici, în casă, pe Octavian Goga. El a fost mult timp averescan, până când Carol al II-lea l-a convins să treacă de partea lui. Carol al II-lea a tot încercat să frângă partidele. Mai întâi, a încercat să-l câştige pe Averescu, apoi pe mareşalul Prezan, a vrut să se acopere cu numele lor ca să-şi uşureze munca spre dictatură. Ţin minte când Veturia Goga, soţia sa, supranumită „Privighetoarea lui Hitler“, a urcat treptele acestei scări de la casă, cu o zvelteţe extraordinară, venind să-l vadă pe tatăl meu, despre care aflase că ieşise din lagăr.

Goga a retras cetăţenia evreilor din România…

Da, el a mers pe linia antisemită, mai ales după A.C. Cuza. „Petrache (n.r. – Groza), te-ai dat cu comuniştii?“

Cum se raporta Averescu la Partidul Agrar, cel al lui Octavian Goga?

L-a considerat trădător până târziu, atunci când tatăl meu a mijlocit o întâlnire la Évian, în Elveţia, unde îşi făcea nu-ştiu-ce cură, vara, şi l-a convins pe Averescu să se vadă cu el. Deci, după şapte ani de la ruptură, s-au văzut. Din ’30, când s-a rupt de Averescu, până în ’37, Carol al II-lea l-a tot amânat pe Goga cu guvernul. Apoi i-a dat câteva săptămâni şi l-a scos din circuit, ceea ce pe el l-a dărâmat complet psihic şi atunci i s-a produs sfârşitul.

Se vorbea despre asta acasă?

Chiar dacă nu înţelegeam discuţiile lor, ei au contribuit la formarea mea până în anul ’47-’48, când au început arestările şi s-a spart grupul de discuţii care se reunea zilnic aici. Discutau despre problemele curente, când vin americanii?, politica lui Groza… Groza a fost averescan!

Groza a fost averescan?

Averescan! Ministru al Ardealului într-unul din Guvernele ’20-’21. Pe urmă şi-a urmat calea lui, nu ştiu cum a ajuns la situaţia pe care a avut-o. Ştiu că, odată, s-a întâlnit tatăl meu cu el în anticamera mareşalului Antonescu, fiecare cu problemele lui. Atunci era guvernarea Antonescu. Şi, înainte de a intra în cameră, pentru că era coadă la primiri, tatăl meu l-a întrebat: „Petrache, e adevărat că te-ai dat cu comuniştii?“. Iar el i-a spus: „Nu, Petrică, dar îi simt că vin“. Şi a făcut opţiunea „cea bună“, mă refer la cea oportună, nu în sensul moral.

5 martie ’45. Resuscitarea Partidului Poporului

Generalul Rădescu, ultimul premier liber la României, era un apropiat al familiei dumneavoastră.

Era o persoană foarte apropiată familiei şi o spun cu respect: în faţa lui Rădescu, România adevărată a căzut în picioare, s-a opus ferm, cu toate mijloacele lui slabe, atunci când a venit Vîşinski cu dictatul de la Moscova. Cât timp a fost prim-ministru şi mai simţea un lucru mai greu sau se simţea singherit de situaţie, secretara lui îi dădea telefon tatălui meu să-l primească la prânz. Şi ţin minte că într-o zi, la începutul lui 1945, a venit la noi şi practic s-a prăbuşit într-un fotoliu: „Domnul Papacostea, spune-mi ce să fac! Ruşii îi ridică pe germani!“. Apoi s-a aflat, din arhivele ruseşti, că era ordinul lui Stalin. Mi-aduc aminte când, pe 5 martie ’45, se punea la cale refacerea Partidului Poporului în casa tatălui meu. L-au chemat şi pe Rădescu, care s-a arătat foarte entuziasmat.

Păi, pe 6 martie a venit Vîşinski de la ruşi, pe tancuri…

Aşa, într-o nuanţă de umor, ei făceau partidul aici şi Vîşinski venea cu ordin de la Stalin să instaureze guvernul de largă concentraţie.

Ce întâlnire v-a marcat cel mai mult?

În 1937, eram la München, pe Leopoldstrasse, strada principală, când a început să se adune lume. Se aude: „Der Führer, der Führer kommt!“. (n.r. – Vine Führer-ul). Se opreşte un automobil. De-acolo coboară o persoană. Era la 10 metri de mine. Tata mi-a spus: „Uită-te bine, e unul dintre cei mai puternici oameni din lume!“. L-am văzut la 10 metri distanţă pe Adolf Hitler! Puteam să mă duc să-l bat pe umăr. Tot atunci am fost şi la Paris, la ultima expoziţie internaţională de dinainte de război. Mai am în memorie când am ajuns în dreptul a două pavilioane mari pe care mi le-a explicat tatăl meu: unul cu un cuplu de muncitori cu secera şi ciocanul, iar altul cu crucea încârligată. Tata mi-a spus. „Uită-te bine, acestea se vor bate într-o zi“. La pavilionul românesc era Maria Tănase foarte căutată. Şi mititeii! Îi auzeam pe francezi: „Encore une portion de mititei“ (n.r. – Încă o porţie de mititei).

A fost o şcoală politică în locuinţa dumneavoastră…

Asta a fost una dintre şcolile mele, în afară de şcolile oficiale care erau de un înalt nivel. Mulţi dintre profesorii mei de liceu ar fi putut fi profesori universitari – unii dintre ei chiar au ajuns. Aveau doctorate, unii dintre ei în străinătate, aveau publicaţii. Cei doi profesori de latină de la mine din liceu scoteau câte o revistă pe lună în limba latină. Profesorii de română, de germană erau de mâna întâi. Şcoala românească a fost excepţională, aşa cum a format-o Spiru Haret şi cum a trăit până când a fost decapitată şi adaptată la condiţiile noi.

Nu afectau şi şcoala tulburările vremii?

Din clasele primare am învăţat la şcoala de fete, că era aproape de casă, unde am avut colege evreice. Nu am avut tentaţia acestei discriminări. Şi nu numai cu evreii, eu am avut prieteni armeni foarte buni. Am fost crescut în ideea deschiderii, să cauţi omul şi nu culoarea feţei sau alte indice somatice. Dar nu numai profesorii erau bine pregătiţi. Mie mi-a salvat viaţa medicul liceului!

Cum adică?

O dată pe lună ne dezbrăca la piele şi ne făcea verificări. Aveam doar 13 ani când le-a spus părinţilor să mă trimită direct la un ortoped. Diagnosticul a fost cifoscolioză dorsolombară evolutivă. Aş mai fi avut doi-trei ani de viaţă. „Sunt doar două soluţii: ori corset de ghips pe termen lung ca să fie blocată evoluţia, ori operaţie. Dar operaţia chiar şi astăzi e periculoasă“, a spus doctorul. Astfel, timp de cinci ani, de la 13 ani până la 18 ani, am fost condamnat să trăiesc într-un corset de ghips. Trebuie să fac un elogiu şcolii, de la cea primară, la cea universitară, fiindcă eu am apucat şcoala veche.

Şocul: intrarea nemţilor în Paris

Dar eraţi ancorat în realitatea politică? Înţelegeaţi, vă preocupa?

Şocul cel mare al actualităţii a venit în 1940 – atunci crescusem şi începusem să înţeleg ce se întâmpla – cu intrarea nemţilor în Paris. Eu am fost crescut de o franţuzoaică. Locuia la noi din fragedă copilărie şi, pe lângă limba franceză, făceam şi ore de istoria Franţei. Încet, încet, mi-a inoculat sentimente faţă de Franţa. Ăla a fost şocul – intrarea nemţilor în Paris, urmată îndeaproape de ultimatumul sovietic cu Basarabia. Am foarte proaspăt în minte momentul evenimentului şi cum l-am trăit în casă când am aflat. Am trecut prin Piaţa Palatului cu mama, unde era o adunare de automobile extraordinară şi, când am ajuns acasă, tata ne-a spus că ruşii au dat un ultimatum: vor Basarabia! Alt moment tulburător a fost când, de la fereastra aceasta (n.r. – pe strada Caragea Vodă din Capitală), legionarii încolonaţi mergeau la Casa Verde, pe strada Căderea Bastiliei. Treceau pe-aici cântând „Sfântă tinereţe legionară“ – altminteri, melodiile erau frumoase –, cu cămaşa verde, cu pistolul la curea. La liceu, un profesor chiar saluta atunci când intra în clasă: „Trăiască Garda şi Căpitanul!“. Unii, mai hazlii, spuneau: „Trăiască Garda cât şi Căpitanul“. Oricum, am trăit acele momente cu emoţii, mai ales când au pus mâna pe Radio şi transmiteau comunicatele lor şi-l blestemau pe Antonescu. Credeam că-i gata-gata şi se instalează definitiv.

V-aţi temut de rebeliune?

Atunci m-am trezit mai degrabă, în a doua jumătate a lui 1940. Şi masacrul de la Jilava, apelul la răscoală generală de la Radiodifuziune.

Stalin a avut o previziune genială: «Ori îi scoatem noi pe americani din jumătatea lor de Europă, ori ei ne scot din a noastră».

Vă amintiţi momentul abdicării regelui?

Eram în Piaţa Romană când megafoanele au transmis ştirea. Când am auzit, am simţit o ruptură interioară. Parcă organismul meu mi-a spus. Regele era ultimul reazem, chiar şi doar formal, al rezistenţei faţă de presiunea sovieto-comunistă. A fost despărţirea de trecutul ţării, cu speranţa că e de scurtă durată, dar ceea ce speram atunci s-a dovedit a fi o viaţă de om, cum ar fi zis Iorga. Din ’40, de când a fost ciopârţită ţara şi au intervenit modificările politice.

Aţi fost aproape de familia regală…

Am cunoscut-o chiar şi pe Regina Maria. În ’37, a fost un mare concert al unui străin la Patria. Aveam loc în lojă, imediat în stânga lojii în care era Regina Maria. După ce s-a terminat concertul şi am ieşit, Regina Maria, pe care tatăl meu a cunoscut-o bine, ca şi pe Ferdinand, s-a oprit în dreptul meu, m-a mângâiat pe cap şi le-a spus părinţilor mei: „Îmi pare bine că în familia Papacostea sunt şi băieţi frumoşi, nu numai fete frumoase“. Ce copleşit am fost…

Gheorghe Brătianu i-a prezis cariera de istoric

Gheorghe Brătianu a fost profesorul dumneavoastră.

I-am mai avut profesori pe Hudiţă, ministrul ţărănist, pe Nicolae Bănescu, bizantinist şi om dintr-o bucată, pe Victor Papacostea, şeful catedrei de Istoria popoarelor balcanice. Era o elită, majoritatea puteau fi profesori în orice universitate din lume – şi majoritatea celor care-au scăpat au avut catedre îndată. Dar Gheorghe Brătianu era aparte. Eu îl cunoşteam de la tata. Şi el, şi Elena Brătianu, care era foarte politică, erau o prezenţă frecventă la noi acasă. Iar cu copiii ne jucam în grădină.

Oare ce-a zis când v-a văzut ca student al său la universitate? A dat telefon acasă – el era foarte legat de tatăl meu. „L-am văzut pe fiul dumitale.“ „Da. A ales istoria.“ Eram în anul al II-lea la seminarul lui. Era ultimul lui an la catedră. Pentru că am făcut o lucrare de seminar în care am citat o lucrare nouă, pe care el n-o ştia, a venit la următoarea şedinţă de seminar şi mi-a lăsat această dedicaţie: „Domnului Şerban Papacostea, cu cele mai bune urări, pentru o activitate istorică promiţătoare“ (foto). Nu-i puţin lucru să ai de la Gheorghe Brătianu, după prima lucrare de seminar, această dedicaţie.

El a venit acasă la dumneavoastră după execuţia lui Antonescu în 1946…

Linia partidului, la procesul lui Antonescu, a fost să-i implice cât mai mult în răspunderea guvernării pe Maniu, pe Brătianu. Deja se gândeau să lovească partidele istorice. Brătianu, bineînţeles, era dintre cei vizaţi. Venea foarte impresionat de la şedinţe – câteodată venea direct la noi acasă. Presiunea era mare. Completul de judecători sau cei care mai luau cuvântul către asta tindeau, să transforme toată acţiunea într-un proces al lumii politice. Venea şi îi povestea tatălui meu cum a fost la şedinţă, ce întrebări i s-au pus. 7 octombrie 1937.

UNA DIN DOUĂ

• Monarhie sau republică? Regim constituţional care poate fi sau republică, sau monarhie.
• Republică semiprezidenţială sau parlamentară? Eu zic să fie oamenii serioşi şi devotaţi, nu puşi pe căpătuială. Maximul de autoritate cu maximul de libertate.
• Sfântul Augustin sau Toma d’Aquino? Altcineva te poate întreba cine au fost ăştia. Toma a pus bazele gândirii moderne, iar Augustin a pus bazele gândirii medievale. Eu sunt modernist.
• Uniunea Europeană sau Uniuniea Euro-Asiatică? Uniunea între Europa şi SUA. Un fel de uniune bancară, care va crea cel mai puternic bloc economic de pe glob.
• Basarabia e România sau e Republica Moldova? Acum este Republica Moldova, care trebuie să intre în Europa.
• A.D. Xenopol sau Nicolae Iorga? Refuz să răspund, este o provocare prea mare. Deşi ei sunt opuşi, nu pot să-i opun. De la Xenopol am învăţat să gândesc serial istoria, de la Iorga am învăţat să smulg pasajele de maximă intuiţie istorică. Dar Iorga are o cheie specială.
• Tolstoi sau Dostoievski? Ambii.
• Mihai Beniuc sau Miron Radu Paraschivescu? Nu le contest talentul, dar am avut repulsie faţă de literatura proletcultistă.
• Marin Preda sau Eugen Barbu? Nu, nu.
• Urmuz sau Păstorel Teodoreanu? Păstorel, mai ales la începutul comunismului, care scotea, una după alta, epigrame la adresa regimului. Trimitea Groza vorbă: „Spuneţi-i să tacă!“.
• Cervantes sau Shakespeare? Amândoi. M-au format. Ei reprezintă aceeaşi perioadă a Renaşterii avansate.
• Partidul Poporului sau Mişcarea Populară? Vrei să strici lucrurile!
• Mareşalul Alexandru Averescu sau Octavian Goga? Averescu!
• Ion Mihalache sau Iuliu Maniu? Ei merg doar mână-n mână.

„Teroarea comunistă era ca o picătură chinezească“

După facultate aţi fost arestat.

Încă nu dădusem examenul de stat. Era în ’50, iar eu împrumutam cărţi de la Institutul Francez. Venise ordin de la Moscova să se rupă orice legături, chiar şi cele culturale cu Occidentul. Printre victime au căzut şi aceste biblioteci străine care funcţionau în cadru legal. Cum să le închidă mai uşor decât arestându-i pe cei care le frecventau? Timp de două-trei zile, i-au adunat pe toţi. De la englezi, de la francezi, de la americani şi de la italieni. Ne-au dus la Securitate, la Rahova, la anchetă serioasă. Ce bătălie era pentru anchetator să-ţi fixeze originea socială! Una era dacă erai burghez, alta dacă erai mic-burghez, moşier sau exploatator. Eu: „Nu, că sunt mic-burghez“. Anchetatorul: „Eşti burghez!“. Pe urmă, ne-au trecut la Jilava – dac-aţi auzit de Jilava –, unde n-am ieşit din cameră până m-au trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

La Capul Midia.

Ţin minte că acolo, după ce ne-a preluat comandantul lagărului, a spus: „Avem gloanţe pentru toţi sabotorii!“. Aşa, de încurajare. A urmat infernul. Ni s-au dat o lopată, un târnăcop şi o roabă. Trebuia să scoţi 4 metri cubi pe zi, să spargi pământul ăla suprauscat, să-l încarci cu lopata în roabă şi să duci roaba pe o movilă care tot creştea. Nici cei mai voinici ţărani n-au putut face asta. Două amintiri am, pe lângă monstruozitatea de pe şantier – că mulţi au picat acolo, definitiv.

Partidul Comunist n-a reuşit nici până astăzi performanţa de a-şi scrie istoria. Cum o scriau, cădea Ana Pauker. Din genială, trebuia demonizată. Rescriau, cădea Miron Constantinescu.

Povestiţi-ne!

Într-o zi, spre sfârşitul lunii mai, cineva care mi-a auzit numele mă opreşte şi-mi spune: „Sunteţi rudă cu profesorul Victor Papacostea? Să ştiţi că în noaptea de 6 mai a fost ridicat el împreună cu toţi foştii demnitari. Nu se ştie unde i-au dus“. Deci, fiind la Capul Midia, aflu că al doilea membru al familiei a intrat în „Arhipelagul Gulag“, cum i-ar fi spus Soljeniţîn. La 13 mai, Stalin era şi el anunţat de către şeful KGB, Zaharovski, că la Bucureşti au fost arestaţi foştii miniştri. Stalin a aflat la 13 mai, la Kremlin, eu – la 20 mai, la Capul Midia. Pe lângă muncile astea istovitoare, noaptea, cu rândul trebuia să facem, pe grupe, munci auxiliare: curăţatul cartofilor pentru popota lagărului – câteva sute de oameni. Acolo, un bătrânel din faţa mea mă întreabă de tatăl meu, Petre Papacostea. „Domnule Papacostea, dumneata eşti tânăr, ai şanse să scapi de-aici. Eu nu mai scap. Dar când îl vezi pe tatăl dumitale, spune-i c-ai stat la Capul Midia cu Cristescu Plăpumaru, spune-i să-şi aducă aminte că ne-am cunosut la domnul mareşal Averescu!“. Am crezut că-i un plăpumar care o fi lucrat pe-acolo.

Dar cine era Plăpumaru?

A început să depene amintiri: „Eu sunt cel dintâi român care i-a strâns mâna lui Vladimir Ilici Lenin! Eu am pus bazele Partidului Comunist Român şi am făcut adeziunea la Internaţionala Comunistă“. Pentru că nu a vrut să accepte ideea că România Mare e stat imperialist şi că trebuie desfăcut, când au venit comuniştii la putere, el se afla pe listele sovietice cu persoane indezirabile. O amintire extraordinară, să fii noaptea într-un lagăr de exterminare cu unul dintre fondatorii Partidului Comunist.

A scăpat?

A scăpat, Ceauşescu l-a reabilitat, iar la alegerea lui Ceauşescu l-am văzut la televizor în prezidiul de onoare.

Cum aţi rezistat în acest lagăr de exterminare?

Să ştiţi că mulţi au supravieţuit acolo, dar au cedat după câteva luni. Eu am ajuns acolo şi ca mare infirm. Doctorul îmi spusese să nu fac deloc efort fizic. Am ascultat atât de bine sfatul că am ajuns la Canal. E drept – şi îl port în memorie pe sublocotenentul Filip –, într-o zi mi-a spus că au nevoie la popotă de munci auxiliare. Toţi cei care fuseseră luaţi de la institute primiseră 6 luni – pedeapsă administrativă. La începutul lui martie am fost ridicat, iar în septembrie am plecat. Am venit acasă, l-am găsit pe tatăl meu încă în libertate. Apoi, l-au ridicat şi pe el, pe vara mea Micaela Ghiţescu şi pe încă un unchi, Apostol Papacostea.

Erau percheziţii la dumneavoastră acasă?

Unii povestesc că intrau în bloc şi, până când auzeai că liftul a depăşit etajul tău, stăteai într-o tensiune maximă. La noi veneau ziua, se instalau, luau cărţile, răsfoiau, se uitau în sertare, căutau material incriminator. Deşi nu aveau nevoie, că te puteau pedepsi când voiau. Teroarea era ca o picătură chinezească, zi de zi. În ’49-’50, la cele două capete ale străzii, se instalau doi oameni cu nişte fulgarine lungi, cu un ziar în mână şi stăteau acolo de dimineaţa până seara. Două-trei zile stăteau, pe urmă dispăreau. După un timp, apăreau din nou.

Şi ce făceau?

Să vă explic: la două case lângă mine, stătea profesorul de drept George Strate, fost ministru în guvernul Ion Gigurtu (4 iulie – 4 septembrie 1940). Vine la noi: „Îi vezi pe cei doi? Ori pe mine, ori pe voi vă pândesc. Noi suntem personalităţile politice ale străzii. Să ne ţineam la curent“. Seara, vine Cocoşatu, de la colţul străzii, un croitor care lucra clandestin: „Sigur m-a denunţat cineva! Nu spuneţi, dacă vă întreabă, că am lucrat pentru voi!“. Apoi, vine şi Lucica, de la celălalt colţ al străzii, care, având rude într-un sat lângă Bucureşti, mai tăia din când în când un viţel: „Sigur ne-a denunţat cineva. Să nu spuneţi că v-am dat carne!“. Doamna Iorgulescu, care trăia din vânzarea de bijuterii, mai venea. Era o schiţă umoristică de clasa I dacă n-ar fi fost tragismul situaţiei. Toţi aveau câte ceva pe conştiinţă. Era o tehnică a terorizării de masă! Excepţională tehnică – picătura de zi cu zi. Când veneau şi-ţi răscoleau casa era doar momentul culminant.

Dar ce-ar fi putut să găsească la dumneavoastră, spre exemplu?

Scriam în latină observaţii politice ale actualităţii. Eu îmi notez şi acum un citat care-mi place şi mă gândesc să-l utilizez. Vă traduc un exemplu, despre trecerea de la stadiul în care zdrobesc afirmarea personalităţii şi a credinţelor la elogiu, la aplauze, la defilări: „Mai întâi, tiranul încearcă să impună tăcerea. Apoi, consideră negativă chiar şi tăcerea. Şi ceea ce înainte acuza în vorbire acum e bănuit în faptul că taci, că nu te asociezi laudelor“. Le semnam „Tacit“ sau „Suetoniu“.

Şerban Papacostea, despre ruda sa Nicolae Ceauşescu

Un istoric scoţian, care a lucrat în arhivele franceze din timpul războiului şi al ocupaţiei germane din vremea aşa-zisei Franţe libere, a publicat corespondenţa unui oficial francez, un trădător împuşcat în război, cu un ministru român. La un moment dat, acest oficial i-a dat dispoziţie ministrului român: „Acordaţi-le vize domnului şi doamnei Nicoale Ceauşescu“. El publică textul acesta şi, în notă, adăugă: „Nu pot înţelege ce legătură a avut oficialul francez cu tânărul comunist Nicolae Ceauşescu“. Când istoricul scoţian a vrut să publice cartea şi în România, cei de la editura Corint, care au făcut traducerea ei, mi-au cerut să scriu o prefaţă şi o introducere. Am acceptat şi am notat că autorul comite o confuzie gravă: „Nu este vorba de tânărul comunist Nicolae Ceauşescu, ci despre avocatul Nicolae Ceauşescu, rudă cu familia noastră, care a fost secretar general la Ministerul Economiei Naţionale. El, în timpul războiului, a avut două sau trei misiuni în Occident, inclusiv în Franţa. În fine, cartea s-a publicat, istoricul şi-a asumat ruşinat eroarea. Dincolo de această istorisire, nu vă spun ce complicaţii a avut familia avocatului. Când a murit „adevăratul“ Nicolae Ceauşescu, că aşa îmi place mie să-i spun, familia nu a putut da anunţ în ziar. Nu putea să apară în ziar că a murit Nicolae Ceauşescu.

Cu privire la asocierea silită, pe dumneavoastră au încercat să vă racoleze?

Au încercat, a fost un efort mare despre care nu-mi amintesc cu plăcere. Am aflat şi de ce: voiau să fiu un instrument pe lângă directorul de atunci al Institutului de Istorie, Andrei Oţetea, pe care voiau să-l zdrobească. Au făcut o listă de persoane de utilizat pentru asta. Ar fi putut fi două motive: ori restul echipei lui Mihai Roller – dac-aţi auzit de Mihai Roller – voia să-l lichideze, ori Moscova ştia că lucrează la ediţia „Marx despre români“, foarte vehement la adresa Rusiei şi a imperialismului rus. Gheorghiu-Dej spusese atunci să se pregătească ediţia, dar să nu i se dea drumul decât când spune el. Au căutat, aşadar, un om pe care să-l pună pe lângă Oţetea. A fost pentru mine faza cea mai sinistră din toată existenţa.

Erau aşa persuasivi?

Problema e să alegi dacă să-ţi înstrăinezi persoana sau nu. Dacă devii un alt om sau nu. Cam asta se întâmplă cu cei care cad în mrejele lor. Nu-i nevoie de lovituri de pumn. Există o metodă de terorizare mult mai eficace decât cea fizică. Nu-i amintirea cea mai plăcută, am s-o evoc în altă conjunctură.

Concluzia v-a aparţinut: „Sunt hotărât să fac anii de închisoare pe care-i merit. Nu colaborez“. L-aţi cunoscut pe Mihai Roller.

El a venit de la Moscova, unde a petrecut războiul. S-a publicat în Italia un interviu acordat de Ion Antonescu, în ’43, unui gazetar italian. El spune acolo: „Sunt informat că, la Moscova, un grup de fanatici sub conducerea unei nebune pregăteşte slavizarea şi rusificarea României“. Într-adevăr, cinste serviciilor de informaţie din timpul războiului, ăsta a fost unul dintre obiectivele majore ale ocupaţiei sovietice în prima ei etapă, când Stalin gândea în termeni de asimilare. Roller a avut misiunea de a adapta istoria României la această misiune. El l-a scos din lagăr pe Petre Panaitescu, rector legionar, pentru că era slavist de reputaţie. Era extrem de dur Roller. A epurat universitatea de cadrele care mai rămăseseră, a scos manualul unic cu viziunea revizuită asupra trecutului şi, etapă cu etapă, istoriografia română era sub pumnul lui. Am asistat în 1957 la şedinţe de executare a lui Roller în prezenţa lui şi a lui Andrei Oţetea. Dură execuţie, a fost o satisfacţie pentru istorici. Eu l-am cunoscut puţin la institut, până în ’52, când a venit marea epurare şi am fost scos din cercetare.

Şi ce-aţi făcut apoi, scos din Institut?

Când am venit de la Canal n-am putut intra în cercetare. Am fost la o cooperativă de construcţii, „Reclădirea“ îi spunea. Am fost pontator, dactilograf, achizitor de materiale, timp de un an şi ceva. Apoi, cu eforturi, m-am angajat colaborator extern la Institutul de Istorie. În decembrie ’52, m-au dat afară, cu interdicţia de mai lucra într-un sector intelectual. Mă angajasem ca dactilograf în administraţia unei maternităţi. După 24 de ore m-au dat afară.

Cum vă câştigaţi banii?

Am fost figurant la „Nepoţii gornistului“, filmat în ’53. Aveau nevoie să ilustreze lupta muncitorilor dintr-o întreprindere împotriva exploatatorilor. Eu eram printre proletarii indignaţi alături de foşti magistraţi, avocaţi, profesori. Se plătea bine însă ziua de figuraţie. Apoi, colegi de la alte institute îmi mai dădeau de lucru, mă mai ajutau mătuşi. Atunci am simţit prima oară foamea cumplită. Am avut zile să văd sfârşitul sistemului.

La Revoluţie eraţi aici?

Eram la institut. Directorul Ştefan Ştefănescu a venit şi mi-a dat demisia chiar în ziua aceea: „Eu nu mai pot, eşti singurul care poate lua funcţia“.

Adică un director şi-a prezentat demisia în faţa unui subaltern?

Din punct de vedere legal, el trebuia să convoace Adunarea Generală şi să-şi prezinte demisia acolo, dar era depăşit. Era o spaimă teribilă. Iliescu voia să-şi păstreze propagandiştii Aţi ajuns director.

Care a fost prima decizie importantă?

Prin martie, după o şedinţă lungă cu istorici americani, am fost informat că am fost căutat de Ion Iliescu şi de Mihai Drăgănescu, preşedintele Academiei. Voiau să-mi spună că se desfiinţează Institutul de Istorie a Partidului şi să mă roage să-i preiau pe istoricii de-acolo la mine. „Spuneţi-le că mă mir că asta e principala grijă a domniilor lor, să-i cazeze pe oamenii care au falsificat istoria.“ N-am acceptat.

Nu v-a tentat să fiţi intelectual în politică?

Cred că toţi membrii familiei Papacostea au inteligenţă politică, dar nu au temperament politic. Politica, mai ales în condiţiile din România, chiar şi ale burghezilor, înseamnă o permanentă adaptabilitate. Aromânul, că eu sunt de origine aromân, este ceea ce spunea Petre Ţuţea – aţi auzit de el? – când i-a văzut cum se comportă în puşcării: „Aromânul este românul absolut“. Adică mai intransigent, mai puţin maleabil. Pe coclauri, în Munţii Balcanici, când îi apăsa împăratul bizantin, mai făceau o răscoală… Aici, în condiţiile geopolitice româneşti, cu invazii, cu cuceriri, trebuia să te adaptezi permanent. Bunicii mei au înfiinţat primele şcoli româneşti în Macedonia şi au izgonit grecii.

Sunteţi un cunoscător fin al realităţii politice contemporane… Am început să reflectez, cu anumite suspiciuni, asupra crizei economice începute în 2008, care zgâlţâie încă Europa. Mă întreb cât a fost de spontană şi cât declanşată? Sunt înclinat să cred că, dacă n-a fost declanşată, a fost un efort venit de peste ocean de a sili Europa să treacă la o formulă realistă, să se organizeze pe baza posibilităţilor sale reale. Asta pentru că Europa a trăit peste posibilităţile sale, susţinută decapitalismul de peste ocean, câteva decenii. Lozinca era: „împrumută-te de la viitor“. Ei, s-a împrumutat o generaţie, s-a împrumutat şi a doua, acum a treia – părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se sterpezesc dinţii. Vedeţi bine ce se întâmplă în Spania, în Italia, nu mai zic în Grecia – semnalele sunt ale unei societăţi care îşi caută un nou echilibru. Iar aici suspectez o doză de pregândire, de îndrumare a evoluţiei de peste ocean.

Tot americanii?

Păi, Europa s-a refăcut prin planul Marshall. Ştim bine că Stalin visa la momentul când să înghită şi occidentul Europei. Atunci a venit planul Marshall, care a revigorat Europa. A fost un baraj opus exibiţionismului rus. Exact aşa cum, în Pacific, a fost organizat alt baraj, în Coreea de Sud, Japonia – actul genial al generalului japonez care l-a păstrat pe Mikado împărat şi a democratizat societatea. După ce Europa s-a restabilit, a început excesul, pe bază de credit. „Creditele neperformante“ , cum le zice. Am cerut unui coleg anglo-amercan să-mi trimită una-două cărţi despre criza economică să-mi confirm sau să-mi infirm ipoteza că ea nu a fost numai spontană şi că americanii simt nevoia unei Europe care să participe la obligaţiile, la sarcinile mondiale. Şi că au înclinat să o controleze, să o silească să-şi regăsească echilibrul.

Şi ce urmează?

În primul rând, să vă răspund cu vorba unui englez. Întrebat în felul acesta, el a spus: „Istoricii sunt profeţi ai trecutului, nu ai viitorului!“. Totuşi, cred că faza următoare va fi extinderea spre Răsărit. Ăsta e paradoxul: ţările răsăritene care au stat sub cizma sovietică privesc mult mai dulce spre America decât aliaţii occidentali. Ba chiar un istoric american care mă vizitează din când în când îmi spunea de antiamericanismul francez: „Francezii au tot dreptul să nu ne iubească pe noi, amercanii, dar cu o condiţie: să nu cheme şi a treia oară să-i salvăm!“. I-au salvat în Primul Război, i-au salvat în Al Doilea, i-au salvat şi de ruşi, pentru că Stalin pândea momentul retragerii armatei americane din Europa. Aşadar, cred că este această expansiune spre Răsărit cu două picioare, unul înfipt în Polonia, unul în România. După cum ştiţi, sunt aceste scuturi antirachetă şi rămâne deschisă opţiunea Rusiei.

Opţiunea Rusiei pare-a fi Uniunea Eurasiatică.

Vă dau un citat din Gorbaciov, pe care l-am ascultat acum două-trei luni, când a definit într-o frază sitaţia actuală: „Există la ora actuală există o supraputere pe glob, iar stuaţia asta va dura mult timp. În sud-estul Asiei se conturează o altă supraputere, China, şi, dacă Rusia se modernizează, iar Europa îşi găseşte echilibrul, împreună va fi o a treia supraputere“. L-am felicitat în mintea mea pentru capacitatea de a sintetiza situaţia actuală.

Cum să se modernizeze Rusia?

Un punct de control al capacităţii eventuale a Rusiei de a se adapta la civilizaţia occidentală este atitudinea faţă de Republica Moldova. Numai că societatea Rusiei, spre deosebire de cea chineză, este foarte obosită, cu o demografie în regres, o societate care se pare că nu mai are mijloacele de a face contingentele militare, o societate rămasă în urmă. Statele Unite au capacitata de a intercepta tot ceea ce facem pe calculator şi la telefoanele mobile. Atât de grav au resimţit ruşii pasul ăsta, încât serviciile speciale de la Moscova au primit dispoziţia să revină la maşinile de scris tradiţionale! E o revoluţie mondială pe care lumea nu o înţelege în toată însemnătatea ei. E o revoluţie a informaţiei. Construiesc piramide imense care stochează informaţia pentru 100 de ani. „O situaţie politică de relaţii internaţionale o studiezi cel mai sigur de la factorul de iniţiativă“, îmi spunea un istoric. Ştiam asta din sectorul militar, de la Averescu. E, iniţiativa o au încă Statele Unite, cu superioritatea lor excepţională în plan ştiinţific şi tehnologic.

Care e viitorul statelor-naţiune?

Vor trăi în contextele acestea mult mai mari. Şi naţiunea, şi statul-naţiune sunt produsul unei concentrări de puteri la nivelul unui popor care se realizează la scară naţională. Eu cred că prin forţa lucrurilor şi prin evoluţia tehologiei, inevitabil, se vor absorbi şi vor continua tradiţiile în cadrul acesta nou. Există totuşi un paradox: pe de-o parte, mergem la soluţiile mondiale, pe de altă parte, scoţienii, Ţara Galilor sau catalanii vor să se desprindă. Naţiunile, pe termen lung, par să se topească în marile formaţiuni, dar pe de alte parte răbufnesc aceste mici formaţiuni care sunt dintr-o perioadă premodernă. Dar cred că linia dominantă este integrarea în spaţii mari.