- No issue detected
Despre vitejie şi nu numai, în rapoartele prefecţilor de la 1848, Iancu, Balint şi Axente
Când Ioan Maiorescu a ajuns în munţii lui Iancu ca să coordoneze acţiunea de scriere a Rapoartelor către împărat în toamna lui 1849, acesta ştia că autorităţile austriece ceruseră astfel de rapoarte şi de la ofiţerii austrieci afiliaţi pe lângă „glotaşii români” din ordinul generalului Puchner, cu rol de „povăţuitori belici”. Aceste rapoarte, ajunse la Viena la începutul toamnei, fiind scrise de aceşti ofiţeri cu scopul de a-şi acoperi lenea, delăsarea sau incompentenţa, au fost comparate cu alte surse de informare, dovedindu-se pline de neadevăruri, ceea ce „l-a mâniat până dincolo pe împăratul”. De asta s-a ordonat de la Viena rescrierea acestor rapoarte în lumina adevărului, sub ameninţarea unor pedepse aspre.
Maiorescu, om inteligent, nu putea să nu realizeze că cu atât mai mult vor fi puricate rapoartele celor trei tribuni români, ceea ce l-a făcut să fie foarte circumspect şi grijuliu cu informaţia cuprinsă în aceste rapoarte. Un singur neadevăr descoperit la puricare de către imperiali i-ar fi ruinat nu numai renumele de om corect ce şi-l câştigase la Viena, ci ar fi discreditat şi rapoartele, pe care hienele, mari iubitoare ale poporului român, abia ar fi aşteptat să le conteste. Astfel că, ajuns la primele discuţii cu „corifeii românilor”, a fost foarte dezamăgit când a constatat că în cea mai bună tradiţie românească, Iancu nu avea nici o notiţă cu privire la evenimentele la care luase parte, Axente avea, dar numai de la lupta de la Mănărade, fiindcă acolo, la apărarea podului atacat de insurgenţi, a fost bine bătut încât era să cadă prizonier la duşman. Dar carul lui cu efectele personale şi notiţele au căzut în mâinile lui Cetz, comandantul inteligent şi viteaz al ungurilor, despre care Bariţiu ştia că tatăl lui era un preot român pe nume Teţiu. Numai Simion Balint avea notiţe intacte, în care descria acribic locul, data şi faptele românilor conduşi de el. Pentru asta Maiorescu a început cu raportul lui Balint, care este cel mai complet şi mai exact dintre toate, beneficiar al grijii popii de a-şi nota tot ce era mai important.
Când am citit rapoartele, m-au izbit anumite aspecte, care şi pe Maiorescu trebuie să-l fi şocat şi îngrijorat totodată. În romanul istoric „De la animă spre ceriu” am descris un dialog imaginar între Maiorescu şi popa Balint, dar care conţine date exacte extrase din cele trei rapoarte, dar şi din alte scrieri, discuţie care cu siguranţă a avut loc într-o formă apropiată de cea redată de mine:
„Munca la Raportul lui Simion Balint îi stârnise Maiorescului o plăcere eruptoria. Balint era un om cult, inteligent, ponderat, cu care îi plăcea mult să se înnoade la vorbă. După câteva ore bune de lucru intens la Raport, mai făceau câte o pauză pentru discuţii. Într-o astfel de pauză, Maiorescu puse o întrebare care-l frământa de o bună bucată de vreme:
— Părinte Simione, n-am nici cea mai mică dubie că ceea ce am scris în Raportul dumitale n-ar fi adevărat. Totuşi, un lucru îmi dă multă bătaie de cap, fiindcă aduce ceva îndoială în curgerea faptelor. A fi adevărat, nu e tot una cu a fi crezut şi primit. Când gubernatorele va citi Raportul nostru, se va întreba cu îndreptăţire cum se face că în toate luptele ce le-a dus Legiunea Vechilor Saline, la care ai fost dumneata ductore păţitu, numărul morţilor căzuţi în lupte o fost totdeauna mai mare la unguri ca la români. La lupta din 13 aprilie 1849, de la Buru, au căzut şapte unguri şi doi români, la Cacova-Ierii, 25 unguri şi nouă români, pe şesul Teiuşului au fost 80 ori 90 de unguri morţi, contra la 17 români. Acest fapt pare necredibile, pentru că se ştie că ungurii erau cu mult mai bine armaţi ca românii. Apoi, am scris în Raport că la 13 iuniu 1849, în luptele de la Roşia, aţi atacat 240 de chienteşi numai cu 80 de vânători, reuşind să-i alungaţi din localitate. Eu nu vreau de feliu ca ceea ce scriem noi, să fie privit ca fantasmagorie de cei care vor citi Rapoartele. Aici ar trebui mai multe esplicaţii.
— Şi eu mi-am pus această întrebare şi, din câte ştiu, şi în luptele celorlalţi corifei se întâlneşte aceeaşi situaţie. Eu pui pe sama felului de a fi al românilor, că le-o succes în aproape toate bătăliile şi luptele să se ţie în viaţă mai bine ca ungurii, ori de s-or apărat, ori de-or atacat, de-or fostu în număr înmăritu faţă de insurgenţi, ori togma contrariul. Asta este, în mod curiosu, legat de nefrica de moarte, care-i moştenire de la daci şi de corajie, care vine din credinţa creştină că lupta nostră-i cu dreptate şi că Dumnedieu e cu noi. Când striga Acesenţie Severu, cu gals de tunet: „Pentru împăratul, cu Dumnedieu, după mine!”, porneau ficiorii noştri chiuind, ca la nuntă! Doamne, cum mai năvăleau peste duşmanul împetrit de groză! Şi pentru câţi dintre ei, Domne, fu mortea mireasa loru! N-o să-l potu uita pe ştudintele de la Blasiu din Legiunea noastră, vulneratu de moarte la Cacova-Ierii şi pe care l-am grijitu ca preot înainte de a-şi da sufletul. Înainte să moară mi-o spusu că, deşi n-are încă 20 de ani, moare împăcatu, fiindcă prin moartea lui şi a altora ca elu, învie şi se sustiene în sâmpiternu (eternitate) neamul românescu! (Şi popa Balint îşi şterse pe furiş o lacrimă.) Asta-i soarta româniloru, să moră cei mai buni dintre ei, ca neamul să dăinuie! Iar chienteşii şi honvezii prădători şi ucigaşi, tăciunari şi spurcători de besearici, aveau cugetul lor apăsatu de simţământul vinovăţiei, din care nu potea izvodi nici corajie şi nici determinare. De asta, în toate luptele, afară de cele de început, am fostu mai potenţioşi ca ei.
Aici se cuvine să deduc şi operaţiunile belice ce le-am dat între comunele Bedeleu şi Valea-Poenei, unde o rămas de pomeneală primul-decurion Grigore Muncaciu. În acea luptă o conculcat la pământ, el singur, trei chienteşi, fiind vânător tare bine ochitoriu. După fapta asta, de mirare ea însăşi, s-o aruncatu unde era lupta mai îndârjită. Prins cu puşca goală, s-o oprit să şi-o încarce, când un pâlc de vreo diece chienteşi au înieptat armele spre el şi l-au luatu la ochi. Boţogaşul însă n-o aşceptatu detunătura puşciloru, ci s-o aruncatu cu o clipă mai devreme la pământu, prefăcându-se că ar fi mortu. Atunci s-au repezit spre el câţiva chienteşi, ca să-i ia ţoalele şi căciula, fiindcă rumânul nostru purta o mândreţe de căciulă găvănoasă, făcută din pielicică de miel neagră, cu vârful îndoit spre-o ureche, ce-i şedea tare bine. El s-o datu a fi mort, că şi eu am crediutu asemenea. Dar când chienteşii, cu puşcile la spinare, au ajuns la câţiva paşi de elu, rumânul mieu sări în pitiore şi slobozi două focuri din puşca lui cu două ţevi în cei mai de aproape insurgenţi. Ceilalţi au luat-o la sănătoasa, iar Muncaciu mieu fugea înferbântat după ei, uitând că puşca lui era goală! Dar i-au sărit în ajutoriu câţiva lăncieri, care au macelat pe încă câţiva pe care i-or putut ajunge, că fugeau ca iepurii! Muncaciu, numai în acea încontrare, o puşcat singur cinci chienteşi. Şi ca el au fost destui, precum tribunul Matei Nicola, vice-tribunul Graţian Cârţianu ori Ioan Munteanu, parohul din Bedeleu. Români, unul şi unul! Şi asemenea întâmplări s-or mai auzi şi din gura lui Iancu şi Acsenţie. Aceste măiestrii belice însă nu le-or succes româniloru căzute din ceriu. La începutul vrăjbiloru, au fost câteva catastrofe în care şi-au pierdut viaţa degeaba mulţi români. Glotaşii lui Acsenţie or fost bătuţi măr la Sâncrai, atunci când el mânca pateu de gâscă fără grijă, purtat de alte gânduri la contesa Pogany, acasă… Atunci or pierit 36 de glotaşi şi s-or pierdut tribunii cei făr’ de noroc, Barna şi Todoran. În Zarand, tânărul locotenent austrian Clima, cu cea mai însemnăcioasă parte a oastei sale ţierane de opt sute de glotaşi, fură macelaţi fără pardon, cu Clima cu tot. Şi Florian Micaş fu bătut de secuii porniţi de la Lutiţa ca adevăraţi fii ai fără-de-legii, ca să stingă tot gintul românesc de pe valea Murăşului şi a Târnavelor, iar apotecarul Nicolae Solomon, ductorele gărzii româneşti din Deva, luă bătaie, când o atacat, cam rău preparat, după cum spun unii, trupele maghiare ale lui Kemeny, ce ocupaseră urbiul. Cetele lui Probu Prodan nu se putură ţâne îndelungat şi fură şi ele decimate, la castrele Măginei, de garda din Aiud, cu care prilej fură deprădate şi dearse satele Măgina şi Cacova. Iar ceata lui Iosif Moga fu luată printr-o surprindere pe drumul de la Tureni, între Clusiu şi Turda, înaintea Crăciunului anului 1848, unde căzură 100 de glotaşi, iar 200 fură luaţi ca prinşi.
Vrăjbile au început tare rău pentru români. Dar aceste înfrângeri le-au fostu de învăţăminte ca să deprinză măiestriile belice. În anul următoriu, 1849, s-au dedat atât de apriatu cu luptele, încât ungurilor nu le-o mai succes nicio învingere mai momentosa contra românilor ce apărau munţii. De aici înainte, încontrările cu românii luară altă înturnătură. Iar tribuni precum Axenţie, Ioan Buteanu* ( despre Buteanu, într-o clipă de inspiraţie, Popa Balint a spus: “Elu este unul deintre cei ce au chiamare apostolică, unul dintre geniile românismului.”), preotul Vlăduţiu, popa Groza, Ciurileanu, Nicolae Corcheş, Aiudeanu, Andreica, Iambor, Rusu, Faur, Vasile Moldovan au ajuns ductori păţiţi, ce şciau să rânduiască la superlativ economia luptei. De Avram Iancu nici nu mai pomenescu. Lui i-o succes de la început tot ce-o cercat a face! De aia îi apucă pe fanaticii unguri zgârciul când aud de numele lui.
La 6 decembrie 1848, o ceată a Iancului, condusă de Matei Filip, care la vremea aia avea 70 de ani şi slujise ca soldat al maiestăţii sale împăratul Ferdinandu, câştigă o luptă în satul Rogoşel, unde la locul încontrării rămaseră 35 de insurgenţi deculaţi. Românii avură doi răniţi uşor. Matei Filip îi provocase pe insurgenţi să depuie armele, dar ofiţirul ungur care-i comanda ordonă deschiderea focului. Atunci albăceanul Ispas luă la ochi pe acel ofiţir nejudecat şi, cu o puşcătură bine nemerită, îl răsturnă la pământ. Rămaşi fără ductore, insurgenţii, veniţi în dezordine, fură luaţi la gonă de români, care câştigară o învingere ilustră. În 26 Februarie, porniră asupra satului Mărişel 600 de honvezi. Lupta s-o dat la muntele Vârful-Bătrânei, unde honvezii au fost respinşi, lăsând la locul încontrării 13 morţi. Mărişelenii avură 6 morţi, 4 case şi 3 gosodării dearse, iar o cireadă de 30 de vite fu anecsată de câtre unguri. La 12 Martie, alţi 1600 de honvezi rebeliră din nou asupra Mărişelului. Aduşi la strâmtoare, între dealuri, unde o contribuţiune mare avură mărişelencele Pelaghiei Roşu, ungurii fură luaţi printr-o surprindere, lăsând pe câmpul de luptă 30 de morţi, printre care se găsea şi sergentul Vitez Lajos. Mărişelenii au avut doar câţiva răniţi. În 10 aprilie 1849, tribunul Fodor avu o lovire cu cele trei companii de honvezi ale lui Francisc Banffy. Banffy lăsă în urma lui 15 morti. Românii avură un mort şi trei răniţi. La 8 mai 1849, Hatvany trimise două companii la Roşia Montană, care, întărite cu alţi 650 de gardişti unguri roşieni, l-au atacat pe tribunul Andreica. Lupta ce s-a dat o dus la împrejmuirea uneia din companii de către lăncieri şi macelarea mai întreagă a aceleia. Cealaltă, bătută şi ea la superlativ, se retirase spre Abrud. În acea bătălie, ungurii pierdură ca la 300 de oameni. Românii avură numai un mort şi mai mulţi răniţi. În 11 iunie 1849, două companii de secui aduceau de la Brad victualii către Abrud. Parohul Groza, care ţinea strâmtoarea de la Buceş, atacă acea companie şi o puse pe fugă, luându-le 38 de care de pită şi două de slănină. Ungurii avură 15 morţi, printre care se afla şi un sergent, iar românii avură un mort şi câţiva răniţi. Iar lupta glotaşilor cu Carol Velics, din 3 iulie, s-o finit cu 10 insurgenţi morţi. De partea nostră o fostu cădiutu un singur glotaş mort. În 22 iulie, tribunul Fodor trebui să ţină luptă cu o trupă ungurească de 250 de oameni, ce veni asupra lor dinspre Trascău. Aceştia erau conduşi de maiorul Gyarmati şi căpitanul Dorgai. Fodor, cu 70 vânători şi 80 lăncieri, dădu lupta decisivă la multele Bedeleu, unde, după o încleştare de mai multe ore, reuşi să-i pună pe unguri pe fugă. Vrăjmaşul avu 15 morţi şi lăsă în mâinile lui Fodor 3 prinşi şi toate căruţele cu muniţion şi victualii. Românii avură un mort. Ce dovedescu toate aceste încontrări cu neprietenii? Că românii au ştiut mai bine ca ungurii a se folosi de relief, de vreme şi de armele lor cele slabe, ca să învingă pe duşman şi să escape totodată cu viaţă, ceea ce ne-ar potea lămuri de ce numarul morţilor noştri din lupte o fost aproape de fiecare dată mai cumpătat decât al neprieteniloru cu care s-or încontrat.
Iar feliul cum Iancu o dat bătăliile cu Hatvany şi cu Kemeny este fără de ecsemplu. În acele trei lupte, insurgenţii au pierdut cam la vreo 5.500 de omeni, dacă nu chiar mai mulţi!
— 5.500 de omeni? Maiorescu abia s-a reţinut să nu fluiere a mirare. Dumneata ştii că, în Revoluţia din Octombrie de la Viena, au fostu macelaţi de trupele împărăteşti conduse de baronul Alfred von Windisch-Grätz 2.000 de insurgenţi gardişti care luptau pe baricade? Şi de acea luptă ştie şi se miră toată Europa! Iar de Iancu al nostru, care trebuie să fi dat bătălii mai grele decât cele din octombrie 1848 de la Viena, de vreme ce numărul morţilor, numai de partea maghiară, este de aproape trei ori mai mare, nu ştie mai nimeni! De asta nu-mi pare rău că m-am înhămat la munca asta grea de scriere a Rapoartelor, ca să afle împăratul şi toată curtea lui de faptele românilor şi să se mire!
— Chiar îi bine să afle şi să şcie de faptele Iancului, că el o fost strategul nostru, care avea şciinţă belică cu carul, el şcie de unde luată, că la şcolă militarie n-o umblatu. Dară nice nu i-o debuitu, pentru că eu crediu nedubiosu că o fost de la Dumnedieu venită. Moţii noştri priveau la el ca la un trimes al lui Dumnedieu pe pământ, iar poruncile lui erau plinite cu cea mai mare acurateţă! Nu degeaba o vrut Kossuth să-l facă pe Iancu ghinărar în desfrânata sa armată, promieţându-i şi bani mulţi şi unu locu în ceriu, togma între Domnul Christos şi Feţiora Maria! Iar Bem n-o cercat să-i dea şi lui Nicolae Solomon toiagul de ghinărar când o ajuns la Deva? Păi, cum de nu! Dară Solomon i-o dat răspuns denegătoriu, că el român s-o născutu şi ca român vrea să moră! Noi, în anii degheneraţiunii, n-am avut trădători de neam printre noi!
Românii s-au dedat cu degraba şi la măiestrii belice, cu care i-au adus pe insurgenţi în absurde. La învingerea de la Cricău, din 28 noiembrie anul espiratu, un ştudinte de la Blasiu şi-o împlutu sucmanul cu paie şi l-o ridicat într-un par ca pe o sperietore de ciori. Alţi glotaşi au făcut asemenea şi pe vreme de ceaţă, gardiştii unguri or crediutu că acele sperietori sunt luptaci adevăraţi, înieptându asupra lor focul nimicitoriu al puşciloru şi tunurilor. În timp ce ungurii, înşielaţi de noua strategie belică valahă, găureau sucmane împăiate, românii s-au deschilinat în cea mai mare linişce şi rânduială pe două colone şi i-au atacat pe insurgenţi din ambe două părţile. Aceştia, neputând înfrunta repegiunea româniloru, au dat dosul şi au fost fugăriţi cu mare stricăciune până la Teiuş.
La luptele nostre fu nelipsitu şi un tamburu, un prunc de numai 12 anuli, fiul călţiunarului* (arh. călţiunar = cizmar) Petru din Câmpeni, care o luatu parte la tote bătăliile din jurul Abrudului, mulţi adeverind cu mâna pe animă că lui i se datorescu mai multe din învingerile românilor. Acel pruncu bătea doba cu un sinu rar. El simţia cursul luptei mai apriatu ca un ghinărar şi, fără să-l îndemne nimeni, purtatu numai de instinctul lui vigurosu, se pornea a bate doba pe „sturm”* (germ. Sturm = furtună), de să plesnească băşica dobii şi nu alta. „Sturm” era semnalul grăbitoriu de atac. Atunci glotaşii, încurageaţi de acel pruncu până la ceriu, lepădau sucmanele de pe umeri şi cu urlete înfiorătorie se aruncau cu totă convicţiunea asupra insurgenţilor, infestând pe duşman şi băgând groaza în el, cum o fostu la Valea Cerbului sau în jurul Abrudului cu cei doi corifei ai maghiarimii, Hatvany şi Kemeny.
Altă măiestrie fu usitată de femeile din Mărişelu, conduse tare îndemânatecu de învăţătorea satului, Pelaghia Roşu. Tenacitatea şi spornicia rasei noastre pe femei s-o basatu atât pe tempu de pace, cât şi în vremuri belice…
— Părinte Simione, iartă-mă că te oprescu din grăire, dar ai dis amu o vorbă mare! Dacă românul din Transilvania n-o peritu, atunci asta şi româncei i se datoreşce! Dară ştii dumneata pentru ce? Pentru că femeia română o fost, în familie, cel puţin egala bărbatului! În obştile satelor, când se alegeau Sfatul obştii şi Sfatul bătrânilor, toţi sătenii, deci şi femeile, aveau drept şi la vorbă, şi la alegeri. Noi, românii de acum, nici nu pricepem câtă înţelepciune şi ce mult bun simţ se ascunde în această recunoştere a rolului femeii in viaţa socială a satului şi punerea ei pe pitior de egalitate cu bărbatul! Şi asta din zorii istoriei, de când au apărut primele obşti săteşti printre români! Când am fost ambasadore plenipotente la Frankfurt, am aflatu, mut de mierare, că în luna mai 1832, la castelul Hambach din Pfalz* (Castelul se află lângă localitatea Neustadt an der Weinstrasse), o fost o adunare de popor, la care au fost prediente vreo 30.000 de omeni, sub flamura naţiunale a germaniloru, negru, roşu, auriu. Ceva ce-o semănatu multu cu Adunarea de la 15 maiu, de la Blasiu. Aici, un intelighente care o vorbitu poporului, Jakob Siebenpfeiffer, o încântatu auditoriul cu o vedenie utopică, în care visa la o Germanie unită şi potenţioasă, Germanie în care, printre altele, femeile să nu mai fia în servitutea bărbaţiloru, ci camaradele lor egale în drepturi. Deci, pe la 1830, nemţii orbecăiau încă după un prinţipiu, care la noi era în potere şi de la sine înţieles de mii de ani! De asta în istoria nostră vom găsi multe femei de felul Johannei von Orleans* (Nume folosit de germani pentru Jeanne d’Arc) a franţujiloru.
— Togma o astfel de muiare fost-a şi Pelaghia Roşu a nostră, care, în fruntea mărişelenceloru, îmbrăcate bărbăteşce şi cu pălării pe cap, s-or arătatu pe muntele Grohotu la momentulu apriatu, fiind luate de insurgenţii lui Vasvari Pal în mod falş ca armie română, în timp ce bărbaţii şi fii loru, împărţiţi pe două colone, i-au copleşitu la Fântânele din laterale. Acolo s-au înfruntatu 120 de vânători prea bine ochitori şi 317 lăncieri glotaşi trimişi de Iancu, sub ascultarea tribunului Nicolae Corcheşiu, în timp ce trupele insurgenţiloru numărau 3000 de omeni, cu 5 tunuri. Mărişelenii să fi avut şi ei ca la 500 de glotaşi. Deci, au fost cam o mie de români, care s-au încontratu cu trei mii de unguri. Macelarea ce se porni după acel atac nejudecat al insurgenţiloru fu înfiorătorie, ungurii având ca la opt sute de morţi. Printre cei repausaţi fu şi junişiorul Vasvari, numit Kossuth cel Mic, care-şi croi astfel, cu mâna lui, o viaţă tare scurticică. Românii au avut patru morţi şi 12 răniţi, dintre care au rămas 6 şchilavi.* (ard. şchilav = invalid) În acea luptă s-a purtat brav invalidul german din Abrud, Pfeifer. Iar spargerea cordonului insurgenţilor care asediau cetatea Albei Carolină de către Acsenţie Severu de două ori, la venitu şi la dusu, cu o mână de ostaşi, fu iarăşi un demustru că românii sunt genetic superlativi ungurilor în măiestriile belice. Inteligenţia nativă, buna judecată, apreţierea realistică a inştanţiilor, flecsibilitatea în lupte, imaginaţia şi fantezia, pe lângă vitejie şi credinţia în Dumnedieu, sunt punturile tari ale românilor, acum şi în vecii veciloru, amin. Acea bărbăţie în luptă, dovedită încă de pe vremea lui Petru şi Asan, dăinuieşce încă şi va dăinui mereu, atâta vreme cât vor mai fi români pe lume. Iar ungurii, de câte ori vor ridica creasta şi se vor prinde la luptă cu românii, vor muşca din iarbă, cum bine i-o spus Iancu junişiorului Vasvari, când acela l-o visitat la Vidra în iuniu 1848, înainte de începerea răzbelului civil.
— Asta este o idee remarcabile ca să creştem credibilitatea Rapoartelor. Vom descrie, la locul cuvenit, fapta singularie, precum cea a lui Grigore Muncaciu, ca să vadă cei ce vor ceti, şi mai cu de-amăruntul, ce au fost românii în stare a face.