Însemnări despre PAUL GOMA

Însemnări despre PAUL GOMA
Mirela ROZNOVEANU

OMUL
Paul Goma a fost o natură dăruită cu o imensă capacitate de rezistență și supraviețuire, cu o forță mentală
și biologică ieșite din comun, care a trecut prin și a
învins pericolele mortale ale refugiilor, temnițelor,
anchetelor sângeroase, otrăvirii în închisoare, deportării, marginalizării, atentatelor la viață în exil, calomnie,
denigrare, trădarea celor mai apropiați, dezamăgiri
inconsolabile. Viața nici unui alt scriitor român nu
poate fi comparată, prin magnitudinea, perversitatea,
acumularea vicisitudinilor trăite, cu aceea a lui Paul
Goma. Calamitățile politice și sociale nu l-au răpus, dar
cea biologică planetară a găsit punctul vulnerabil în
omul Goma în anul 2020. El s-a stins din viață la 85 de
ani (2 octombrie 1935 – 25 martie 2020) la Paris cu
opera completă online aflată în domeniul public.
Aceasta a consemnat victoria celui ales să depună mărturie despre istoria nefirească a României, ancorându-l
pe Goma în istorie dar și ridicându-l deasupra ei.
Așa cum există ființe care în mod natural nu simt
durererea, se plimbă fără teamă la înălțimi amețitoare
precum cei născuți din tribul Mohawk, sau prind reptile
veninoase cu mâna goală, lui Paul Goma nu i-a fost
frică de pericole și represiunea încălcării dogmelor –
dar s-a mirat continuu că semenii lui nu au putut face
același lucru. Descoperindu-și singularitatea, și-a asumat de timpuriu rolul de martor care avea datoria metafizică de a-i încuraja pe semeni să se elibereze de frică
în dictatura fricii, precum și pe aceea de a depune mărturie în istorie prin scris despre ororile trăite de neamul românesc în secolul al XX-lea.
Această încredere în sine, și asumarea destinului
ales, în timpul istoric în care a trăit, i-au conferit o statură morală inflexibilă, ca și o aroganță greu de înțeles de contemporani, manifestate chiar din vremea în care nu avea operă. Scrisul lui, afirmând mărturia mai
importantă decât arta, se dezinteresează – cu excepția
unor lucrări precum Ostinato – de mijloacele narative
sofisticate. Rememorarea ficționalizată, dialogul transcris îndărătnic (cu torționarii, informatorii, colegii de
celulă, deportare etc), invectiva justificată de liste cu
fapte verificabile și persoane reale incriminate documentând lașități colective sau individuale, toate
susținute de notația polemică, jurnalieră, pamfletară,
satirică la adresa contemporanilor lași, trădători,
oportuniști au funcția narativă de a sluji mărturia.
Paul Goma a fost un român creștin născut în
Basarabia cea grea încercată de ocupații rusești succesive, animat de un puternic ideal național – firesc pentru cei care au trăit ocupația și refugiul – în sensul în
care a fi naționalist înseamnă a-ți iubi patria și valorile
ei fundamentale. Armân după tată, el a iubit cu ardoare
pămîntul Basarabiei unde s-a născut, o trăsătură a etniei
armâne, la rândul ei ocupate, apoi dezrădăcinate în
secolul al XX-lea, forțată la refugii succesive din
Macedonia ancestrală. Când mi-a vizitat familia
împreună cu Ana, la Constanța, într-o vară de la începutul anilor 70, Paul a sărutat mâna mamei șoptindu-i cu
respect că și el este armân. La Paris, unde l-am vizitat
în 2000, trăia însingurat, cu o disciplină de lucru fenomenală, atent să nu i se mai trimită o bombă, sau să fie otrăvit. Intrînd în curtea blocului unde locuia, păzită de o poartă uriașă cu gratii de fier, am realizat că totul
simula o închisoare. În libertate, el trăia ca într-o închisoare. Mi-a strigat în loc de ramas bun, scrie ca și cînd nu ai avea mamă și tată!

UNDE A GREȘIT?
Descoperind imoralitatea elitelor după decembrie
1989, faptul că securitatea conducea mai departe țara,
diminuarea programată în statură a valorilor naționale
și depravarea directorilor de conștiință, apoi privatizarea care a însemnat jefuirea națiunii, Goma si-a schimbat direcția critică de la aceea a dictaturii comuniste
către corupția, imoralitatea elitelor culturale postrevoluționare. Nu știu dacă „demonică” a fost publicarea jurnalelor, care au expus persoane reale, sau puterea
acelor persoane de a declara scrisul, jurnalele lui Paul
Goma o mistificare fără talent. Cert este că jurnalele și
romanele lui Paul Goma zgîlțîie societatea românească
de o jumătate de secol cu sentimentul vinovăției.
Uraganul provocat se numește remușcare, rușine,
lașitatea de a colabora cu puterea represivă. Nicăieri în
vreo literatură și cultură europeană nu a existat, după
cum demonstrează Paul Goma, o asemenea complicitate a elitelor culturale cu ocupantul țării lor și poliția
secretă.
În România, chiar și atunci când un text anti-comunist valoros era scris, elitele culturale descurajau pe
scriitor. Paul Goma a avut norocul ca scrierile lui să
ajungă în occident prin întâmplări miraculoase descrise
de el însuși. Șerban Codrin de pildă, fără nici o relație
cu Europa Liberă sau scriitorii occidentali și-a prezentat Testamentul lui Alex Ștefanescu și Eugen Simion.
Așa cum securitatea prin complicii ei literari au pus în
circulație zvonul că ce scria și publica în occident Paul
Goma era fără valoare, același lucru i-au spus lui
Codrin criticii pomeniți. Cărțile Marianei Sipoș despre
Paul Goma transcriu rapoartele securității care specifică cum lui Paul Goma trebuia să i se aplice eticheta fără
talent. (Paul Goma. Unde am greșit? Ediție îngrijită,
prefață și note de Mariana Sipoș. Eikon, București,
2019; Mariana Sipoș. Destinul unui disident: Paul
Goma, Eikon 2014).
Elitele românești din comunism și-au justificat
supunerea pentru că psihologic vorbind le-a fost greu să
trăiască într-o stare de permanentă frustrare impotentă.
Această justificare a fost frica de a nu mai publica un
rînd niciodată în România, ridicarea dreptului de semnătură, cărți interzise, etc. Paul Goma a înțeles că nu
oricine avea puterea lui de a se opune comunismului,
cenzurii, dictaturii și a așteptat ca intelectualitatea
română să își facă mea culpa după revoluție. Să își
ceară iertare pentru lașitățile comise. Și pentru că nu sa întâmplat asta, Paul Goma a decis să dezvăluie el
complicitățile din pre și post revoluție. Jurnalele lui fac
parte dintr-un rechizitoriu care va merge în istorie. Mai
mult, Paul Goma nu și-a imaginat că în loc de dialog
polemic, cum s-a întâmplat în Occident cînd crizele de
conștiință au avut loc, acea intelectualitate va pactiza cu
securitatea post revoluționară care voia să-și șteargă
vinovăția și va rade în efigie pe cel care a comis dezvăluirea.
În altă ordine de idei, Paul Goma a dorit să fie un
director de conștiință. Pentru asta ar fi trebuit ca exemplul personal să fie elocvent nu doar prin ce a realizat în
România ci și în exil. Ajuns în Franța la 40 de ani,
Goma nu va întreprinde nimic pentru a-și recâștiga statutul social pierdut, acela de redactor la cea mai importantă revistă literară din România. A trăi din cărți, emisiuni la Europa liberă și mici comisioane editoriale știm
că a fost imposibil. Nu va încerca să își continue studiile universitare, să obțină eventual un doctorat și să predea într-o universitate. Dacă asta s-ar fi întâmplat,
mesajul lui ar fi fost altfel perceput, și poate că ar fi
sunat altfel. Slujbele pasagere și prost plătite l-au condamnat și i-au condamnat familia la sărăcie. Ana, care
practic a ținut greul familiei, deși cu 14 ani mai tânără
ca el, a murit cu 7 ani mai devreme. Paul Goma s-a considerat numai scriitor, dar scriitorul este o ființă socială
care trebuie să trăiască. Ce n-a înțeles Paul Goma când
a fost expulzat din România în 1977 a fost că libertatea
nu este doar politică ci și financiară. Lipsit de mijloace
comfortabile de subzistență, el nu a fost niciodată complet liber, spre deosebire de Solzhenitsyn care expulzat
în 1974 din Rusia sovietică era multimilionar în dolari
în băncile elvețiene, din drepturile de autor ale cărților
publicate în occident și Premiul Nobel (1970).
Totuși întrebarea subzistă: a fost o decizie bună
aceea de a-și publica jurnalele în timpul vieții? Sunt
voci care spun că și după moarte jurnalele, conținând
detalii intime, nu ar trebui publicate, ar trebui citite de
un număr restrâns de cercetători. Există o chestiune
morală legată de procesul confidențialității, a ceea ce se
numește privacy, dreptul unei persoane de a nu-și vedea
scrisorile și vorbele publicate fără asentiment în urma
unei corespondențe sau conversații. Dar Goma o face
fără clipire. Această încălcare a confidențialității și
intimității nu poate fi justificată, mai ales că Paul Goma
transcrie doar ce vrea el din conversațiile particulare
fără a da drept celuilalt să amendeze. Dar, ca să fiu avocatul diavolului, dacă Paul Goma a fost tratat fără
morală, el nu avea obligații morale față de nimeni. Mai
cu seamă după ce în 1990 volumul mărturie despre
Charta 1977, Culoarea curucubeului publicat la editura
Humanitas a fost trimis la topit. Paul Goma a fost convins, după anii de disidență în occident, că scrierile lui
pot declanșa un process de purificare morală a literaturii și culturii române. Dar s-a întâmplat că noua putere,
în consens cu colegii literari, a decis să îl scoată pe el
din istoria, cultura, literatura română. Chestiunea este
că o asemenea încercare nu este doar ridicolă, dar se
întoarce împotriva celor care o pun la cale. Pe termen
lung, toți vor plăti cu numele sau opera.
Cultura și educația lui Paul Goma au fost modeste,
și asta pentru că tinerețea și-a petrecut-o mai mult în
deportare, refugiu, închisoare și nu într-o bibliotecă
adevărată sau universitate, ceea ce transpare din romanele autobiografice ale adolescenței. Nu a fost intelectualul rafinat și nici analistul subtil. Și poate așa a fost
mai bine. Brutalitatea lui nu avea ca bază doar timiditatea, ci era și o formă de afirmare a faptului că suferința
îi dădea dreptul să fie astfel. Citindu-l și scriind despre
el, m-am întrebat cum ar fi scris Paul Goma despre
mine și răspunsul a fost simplu – fără menajamente,
dezvăluind chiar și ceea ce nu ar fi trebuit într-o relație
dintre doi oameni. De altfel Paul Goma nu a făcut
niciodată o distincție dintre ce era personal și public.
Înclinat să transcrie și să publice fără menajamente
întîmplări, convorbiri particulare etc și-a atras mânia
colegilor. De înțeles de ce gramatica prozei sale – acel
sistem de motivații, simboluri, relații care se refac, realcătuiesc într-o operă – se bazează pe amestecul complet
al realității veridice personale și publice.
Mă întreb însă cum ar fi fost Paul Goma fără orgoliul imens de ales ca martor? Pentru că de la un punct,
tot ce scrie se învârte în jurul acelorași obsesii, apar
aceleași nume ridiculizate, incriminate, la nesfîrșit în
jurnale. Scriitorul pare că a devenit un scrib al transcrierii cu orice preț. Scrisul – o stare de psihoză.
Limbajul cade în insultă. Chiar dacă totul pare justificat
(închisorile, refugiile, detenția în Bărăgan, interogatoriile, otrăvirea în închisoare, exilul), cred că cineva trebuia să îl oprească. Dar nimeni din jurul lui nu s-a putut
opune furiei devastatoare care s-a întors chiar și asupra
celor apropiați. Nicăieri în Unde am Greșit nu există o
umbră de îndoială că a greșit. Ceilalți greșesc față de el.
Șirul lung de relatări, colportări, învinuiri etc este interesant de citit pentru exilul literar al epocii din Paris și
injustițiile din România. Transcrierea incidentelor la un
mod migălos vrea să dea explicație scandalului literar
din România declanșat de publicarea jurnalelor.
Imaginația lui Goma pare azi apropiată de aceea din
cultura mediatică din facebook sau twitter. El a crezut
că prin expunerea corupției politice și literare va produce o schimbare. Nu și-a imaginat că tot criptocomuniștii
îl vor incrimina pe el, cel care incriminează, pînă la a-l
compromite. Paul Goma, cel mai faimos și tradus scriitor român în lume nu există în canonul literaturii române.

PROZA
Romanele autobiografice ale lui Paul Goma (mă voi
referi in acest text doar la câteva) umplu un gol, pe
acela al romanelor nescrise în cultura română în timpul
istoric și despre epoca care a umilit conștiința românească și a animalizat prin frică sufletul românesc.
Chiar dacă azi se citesc greu, sunt repetitive, stilul nu
este strălucitor, dialogurile sunt mult prea amănunțite și
de la un punct neinteresante, ele se transformă, la o
jumătate de secol de la scrierea și publicarea lor în cronici ale asupririi românilor sub comunism alăturîndu-se
cu cinste cronicilor scrise de cronicarii moldoveni și
munteni.
Din perspectiva mea, adevăratul scandal declanșat
de Paul Goma a fost pînă la urmă unul de ordin estetic.
El a rupt convențiile tradiționale ale romanului românesc unde ficțiunea era regină iar elementele vieții
autorului sau vieții reale doar palide aluzii. În romanul
românesc de pînă la Goma, totul a fost inventat,
ficțiune, de la personaje, la situații și împrejurări. A fost
considerat de prost gust să îți lași viața de scriitor să
transpară în romane, cel mai înțelept lucru fiind
ștergerea completă a prezenței autorului. Romanele lui
Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, George Călinescu,
Eugen Barbu, Marin Preda, Nicolae Breban, D.R.
Popescu etc au fost scrise respectînd acest imperativ.
Ideal, dispariția fizică a autorului trebuia să elibereze
opera de prezența lui. Dar nu la Paul Goma. Mai mult,
ideea că „moartea autorului” ar permite ca înțelesul
unui text să fie lăsat la libera interpretare a cititorului,
fără să depindă de intenția scriitorului, a fost ridiculizată prin mesajele teză imposibil de relativizat.
Paul Goma a întors tabla de șah. El s-a jucat pe sine,
cel adevărat, ca personaj principal, expunîndu-se ca în
fața unui pluton de execuție. Împrejurările, locurile în
romanele lui sunt reale, conversațiile și descrierile la
fel. Limbajul grosolan, de slang, intră în text. Intriga
este circumscrisă celulei, delațiunii sau deportării.
Închisoarea nu reprezintă o școală unde personajul
principal ar găsi o iluminare sau o dimensiune metafizică, ci o realitate vulgară unde Dumnezeu nu poate
oferi răspuns întrebărilor. Tonul este terestru, în general
al minților pușcăriașilor de drept comun. În Ostinato,
Ilarie Langa amintește de Apostol Bologa din Pădurea
spînzuraților prin noblețe și intelectualitate. Autorul
narator va încerca să inoveze aici eventual în dispunerea intersectată a prezentului întâmplării, visului și
memoriei în spațiul concentraționar care intră în intimitatea eului pentru că, după cum declară personajul principal, naratorul-autor din Gardă inversă — închisoarea
este în noi. Dar nu mai mult.
Ostinato (1971) nu este atît un roman anti-comunist
cît mai de grabă unul din seria romanelor despre obsedantul deceniu de data asta despre inchisorile din
România. Auditiv și senzorial, transcrie limbajul mahalagesc, cel mai grolsolan posibil care va fi justificat în text de spațiul celulei. Vocea naratorului (una care inregistreaza totul cu prospetime) și prima persoană a narării se îmbină în fluxul narativ în mare parte fără semne de punctuație pentru a marca confuzia dintre fluxul
visului, al memoriei sau rememorării, amestecul de mai
multe trecuturi intersectate, discuțiile cu Dumnezeu
despre Pitesti și eul celui inchis. Are loc o evadare,
urmată de greva foamei, delir, celula devenind – după
spusele naratorului – locul unde omul se vindecă de
așteptare, așteptînd măsurarea timpului. Toate
senzațiile se actualizează în pușcărie în Ilarie, numai că
altfel pentru că spațiul închis viciază sau distorsionează. Copilaria rememorată, miracolul muzicii, pădurea
muzicală de la Șercaia, sunt prezente în contrapunct cu
securitatea din Mediaș care îi torturează mama, incriminarea securității, torturilor, torționarilor, unele în dialoguri cu torționarul Aron.
Ilarie Langa crede că nimic nu scapă nenăclăit de
noroiul primordial. În celulă toți își citesc gândurile –
este ca și cum ai privi în tine și te găsești fără fund,
întunecat, numai spaime și întuneric, nici un reazem
pentru suflet. Are loc o înfruntare Satana-Dumnezeu și
după 4000 zile de închisoare Ilarie așteaptă eliberarea.
Revin în rememorare ancheta securității referitoare la
evenimentele din noiembrie 1956, închisoarea politică,
detenția, descrierea închisorii politice, revoluția din
Ungaria. Aflăm că Ilarie și-a injectat mama cu morfină
ca să îi curme chinurile și de aceea este închis.
Obsesivul nu am dreptul să uit se ivește permanent în
text deși apar probleme grave de memorie pentru că cel
închis nu mai știe ce i se întamplă cu adevărat, mintea
lui a colapsat. Afirmații despre artistul sau scriitorul
care trebuie să fie liber se repetă în roman pentru că
adevărul face ca spiritul să fie liber iar libertatea îl
face adevărat. Guliman, personaj memorabil, vine
acasă la Ilarie după eliberarea din închisoare ca să îi
spună că dreptatea nu este logică, dreptatea cea adevărată, aflată în mintea lui Guliman, el o găsește în realitate dăruită lui Mihailă Aron, torționarul.
În Gardă Inversă (1973-1975) degradarea lingvistică o susține pe cea a societății românești. Avem în față
un pamflet, o satiră socială, sau un reportaj politic cu
cîteva secvențe de roman. Furia devastatoare împotriva
societății corupte și dictaturii comuniste posibile la o
asemenea scară – prin lașitatea poporului și
intelectualității – preiau comanda. Această furie îl aruncă pe scriitor în chiar uneori transcriere ternă de
conversații cu cenzorii, scriitorii lași, securiști etc în cel
mai vulgar limbaj posibil. Sunt narate evenimentele
legate de întoarcerea lui Paul Goma în țară după prima
plecare la Paris (1972) și urmările legate de aceasta,
mama bolnavă, urmărirea de către securitate, rememorarea deportării. Toate transcrise cu încetinitorul cum ar
fi vizita la spital, imposibil de citit de la un punct pentru
că nu este clar sensul acestei încetiniri. Persoana narării
pendulează de la prima la a treia. Suntem apoi în
Bărăgan unde autorul personaj principal are domiciliu
fortat la Lătești. Urmarit de securitate acum în
București, intră în dialog cu Mihu zis Lambă fost coleg
de celulă despre carțile care nu sunt scrise cu voie de la
poliție. Se vorbește despre deportare, despre canal unde
supraveghetorii erau piteșteni reeducați, are loc un dialog cu Mada Garofeanu securistă, în casa lui Zeno
Duca, unde autorul rezumă zvonurile puse în circulație
de securitate cu privire la persoana lui. Ni se mai spune
ce ar trebui să fie romanul – o formă de transcriere a
documentării (p. 46) – urmează răfuiala cu cenzura,
Dumitru Popescu (p.62) într-un limbaj grosier ofensiv.
Fără menajamente, Goma se adresează cenzorilor în
cartea scrisă sub supravegherea chiar a securității între
1973-1975 la București, practic provoacă, din exasperare, vrea luptă pe față cu un sistem care lovea în
ascuns.
Textul este fenomenal ca material documentar al
cenzurii timpului și armelor ei, se transcrie de mai
multe ori că cenzura îi respingea manuscrisele pentru
calitate artistică slabă (p.65), se vorbește despre relația
artă-adevăr în pagini unde sunt mitraliați pe bună dreptate Lăncranjan, Țoiu, Săraru, Titus Popovici – cei care
puneau în practică agenda partidului – se vorbește despre temele care erau permise și cum erau permise (p.
66), despre agenții care încredințau rostirea unui adevăr
și el ciuntit numai anumitor „dulai”, apoi reapar în text
boala mamei, chinurile ei etc
Lui Goma îi plac frazele suspendate, cuvintele fracturate — fracturile textuale evocă realitatea mentală și
socială fracturată. Intră în scenă (p. 75) Olimpia BragaPopp – femeia fatală și fascinantă, epopeica plimbare a Olimpiei pe cadrul bicicletei în Bărăgan. În aceste
pagini Goma este un mare prozator pe care constant îl
preia furia polemică a martorului împotriva sistemului
opresiv. Vorbind despre cenzură și autocenzură (pp 96-
102) speră că va veni ziua judecății cenzorilor din timpul lui Dej și Ceaușescu: “ Dacă are să vină vreodată
timpul să se discute vinovățiile din cultură în general,
în special din literatură – bineînțeles, ne gândim cu
toții la cenzură – cei dinainte nu sânt mai vinovați
decât cei de azi.” Se pune în discuție chestiunea
suferinței – cine, ce, și care e mai intensă (p. 108-112),
bestialitatea torturii la Jilava. Textul este scris ca o piesă de teatru, ca un script care dramatizează un posibil
roman.
Urmează (p.119) polemica cu stînga comunistă
franceză, într-o amețitoare schimbare a persoanelor
narării. Se remarcă voluptatea transcrierii detaliului
dezgustator (p. 124). De la un punct, naratorul și cel
despre care se narează apar minți împărțite în fiecare
moment între mai multe realități reale sau imaginare –
ceea ce transmite incapacitatea de concentrare care
aruncă totul in ilogic, pentru că nu mai știm unde suntem și cine narează. Ruptura cu orice preț a discursului
narativ și schimbarea perspectivelor narării ca și fracturarea permanentă a frazei – descriu o minte fracturată.
O stranietate a lui Goma este modul grosolan cu care
privește femeia frumoasă și inaccesibilă. Femeia rîvnită
este în general în proza lui acoperită de înjurături și grosolănii, singura femeie adorată fiind mama. Despre
suferința mamei se discută în termeni biblici: „ce rău va
fi făcut ea ca să fie pedepsită, mereu și mereu și fără
milă? Trebuie să existe un răspuns la întrebarea asta,
oricum, altul decît cel din Cartea lui Iov. De ce să fie
chinuit cineva care nu vrea, nu poate înțelege suferința
ca o treaptă spre ceva – cunoaștere, sfințenie,
înțelepciune? – ci ca suferință neîntreruptă, pură și simplă, absurdă, nedreaptă, ca orice lucru de neînțeles” (p.142).
Gardă inversă este în mare parte o carte despre
boala mamei și obsesia celui ce scrie despre scris.
Autorul transcrie bîrfele în circulație despre el într-un
limbaj de periferie, mai ales după ce securitatea merge
chiar la mamă la azil (p.157) ca să facă percheziție în
salteaua unde ar fi putut fi ascunse manuscrisele lui.
Apar (p.166) securistul Achim și facultatea unde i se
condiționează trecerea examenelor de acceptarea de a
deveni informator. În dialogul cu Achim, personajul
Goma afirmă că îi va turna posteritatii pe securiști —și
i se răspunde – „el n-a învățat la istorie că posteritatea
e de partea noastră…”. Naratorul trăiește obsesia amănuntului, a detaliului care exasperează chiar și în dialog. Ridiculizând rezistența prin cultură – coloana a
cincea și ideea de samizdat la români – (p. 194) și conchide că cei care l-au marginalizat sunt scriitorii conlucrînd cu cenzura (p. 200). Urmează pagini de dialog
despre cenzură, efecte, cauze, participanți, (p. 202)
puterea care schilodește, vinovați fiind nu doar cenzorii
plătiți ci și scriitorii.
Azi Gardă inversă nu se mai poate citi decât ca
mărturie-cronică-depoziție înaintea unui posibil tribunal al comunismului românesc care nu a existat niciodată. Este un dialog despre lipsa libertății cuvântului,
cenzură si scriitorii oportuniști comuniști, despre ce
înseamnă să fii contra regimului și dorința de a fi scriitor. Una dintre obsesiile lui Paul Goma este aceea de a fi recunoscut ca scriitor. Aceasta nebunie aș spune a
scrisului se scrie pe sine in Gardă inversă. Nu am vazut
încă pe cineva care să se declare scriitor cu atâta putere
și disperare în propriul scris. Succesul acestui roman în
occident s-a datorat faptului că a fost scris în România
sub nasul și supravegherea securității, interzis în
România și a descris cenzura și brațele ei terifiante.
Lipsa fluxului narativ și fracturarea permanentă nu construiesc un sâmbure epic coerent. Singura coerență este
a prezenței naratorului autor care se exprimă pe sine fie
la persoana întâia fie la persoana a treia. Paul Goma,
care s-a prezentat cu insistență un Solzhenitsyn român,
nu are înălțimea filozofică, viziunea metafizică și talentul romanesc al lui Solzhenitsyn, dar asta nu înseamnă
că nu este un cronicar genial al timpului său. Singura
apropiere dintre cei doi ar fi mărturia despre deportare
și închisoare în timpul represiunii comuniste. Există și
la Solzhenitsyn un limbaj de închisoare, slang, dar nu
pînă la acapararea completă a scriiturii. Așa cum prin
Goma limbajul de celulă sau lagăr intră în literatura
română, tot așa odată cu O zi din viața lui Ivan
Denisovici limbajul de lagăr a intrat în literatura rusă.
Sunt patru linii epice care se intersectează în acest
text pe care l-aș numi mai mult o piesă de teatru sau
dramatizare după un roman posibil. Dramatizare cu atât
mai mult cu cât oralitatea, limbajul obscen care îi place
mult lui Goma preia scena. Liniile epice sunt agonia
mamei, bolnavă într-un azil cu toate dramele care
decurg, inclusiv percheziția securiștilor care speră să
descopere posibile manuscrise ascunse în patul muribundei. Domiciliul obligatoriu de la Lătești cu personajele și întâmplările lui. Discuțiile nesfârșite cu cenzorii
și scriitorii oportuniști despre cenzură. Discuțiile cu
securiștii care vor să îl determine să devină informator.
Sunt zeci dacă nu sute de pagini de dialoguri într-un
limbaj grosier, pline de amănunte care nu interesează,
cu aceleași personaje abjecte, fie că sunt din securitate,
oportuniști, sau delatori. Dacă mai este ceva de observat pe această linie ar fi decăderea societății românești
în comunism, o societate căreia i-au fost omorîte elitele
în închisori și lagăre de exterminare. Scriitorii și oamenii politici dintre cele două războaie a fi fost oripilați de lumea care i-a înlocuit. Drojdia societății preia scena.
Goma transcrie lista reală a vânduților (p. 243), a scriitorilor care au voie să se întâlnească dar să nu discute politică etc. și profetic, el vorbește despre posibilitatea ca scriitorii să nu aibă nimic ascuns în sertare – groaza și lașitatea lor înaintea cenzurii, apoi autocenzura i-a împins la ce el a numit – paraliteratură (p. 245-250).
Din Calidor. O copilărie basarabeană (scris la
Paris în 1983) este o rememorare unde totul curge mai
mult sau mai puțin ca în poveste chiar dacă povestea are
numeroase părți de tragedie. Istoria Basarabiei în secolul al XX-lea transpare prin experiența copilului Goma.
Basarabia care fusese luată de ruși în 1812, revine la
țara mamă in 1918, apoi este cedată rușilor în 1940 în
urma pactului secret Ribbentrop-Molotov, dezavuat azi
doar pe hîrtie, după care Basarabia este eliberată de sub
sovietici de trupele românești în 1941, pentru a fi reluată de Stalin în 1944. Această pendulare tragică a teritoriului este reflectată în viața familiei de învățători
Goma din satul Mana. Apare NKVD-ul, cu arestarea
tatei dupa ce Basarabia e reocupată de ruși și deportarea
acestuia, datorată elevului evreu, unealtă a delațiunii și
represiunii. În fapt, nici azi cercurile evreiești nu îi iartă
lui Goma că a scris despre evreii torționari din
Basarabia preluată de ruși (pe larg în Săptămâna roșie
28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia și evreii, 2003).
În Din Calidor, Sapșa – omul nou, sovietic, spălat pe
creier, consideră chiar și literele latine, românești drept
antisemite.
Arderea sistematică a padurilor îi descriu pe rușii
ocupanți drept apocaliptici, sufletul comunismului produce nu doar raderea codrului Orheiului, dar și aberații
ca apariția cuvântului antisemit, termen scornit de evreii comuniști. Satul este un corp viu (p. 62) care detestă
limba ocupantului introdusă în biserică. Jaful, distrugerile facute de rușii comuniști în Basarabia, ies la iveală
prin Mana, satul prototipic. Fuga din calea rușilor în
pădure, copilul care înțelege concret, contemplând
cadavre, că eroii morți sunt veșnic vii, dau măsura
patriotismului satului românesc unde fumurile din
cosuri sunt sufletul satului. După îngroparea eroilor,
mama îi îngroapă și pe morții dușmani, asemeni
Antigonei care știe că îngropându-și fratele poate fi
pedepsită cu moartea. Tatăl nevenind din deportare este
declarat mort, are loc ritualul îngropării iar copilul
devine orfan. Personajul Tuzla aduce in roman Ardealul
– Transilvania și ea ocupată cu grozăviile ei. Au loc
inițierile erotice ale copilului prin Duda, Tecla Tuzla,
Lina, Bălana și alte fete si fetițe – un lung sir de acte
perverse. Scriind despre ținutul natal, Goma îl descrie
cu dragoste drept „Basarabia mea cea rainică” – rainică
de la rai (p. 211) a copilăriei fericite. La 9 ani si jumătate va părăsi satul în curînd ocupat de ruși, pentru a nul mai revedea niciodată, plecând cu părinții în refugiu,
în Transilvania, o altă tragedie narată în Sabina (1987-
1988 Paris) sau Arta Refugii (1985-1988 Paris).
Sabina detaliază întâmplări petrecute la Astra, Sibiu
în 1950, cenzurarea cărților în comunism, cărțile epurate din fișierele bibliotecilor și trecute la fond secret dacă
nu chiar arse, coșmarul hîrtiilor falsificate de familia
basarabeană Goma ca să scape de deportarea în Siberia
ordonată de guvernul român la ordinul sovieticilor.
Frica de deportare în Rusia comunistă, arderea cărților,
amănuntele de orice natură aparțin unei minți narative
contorsionate, trăind în mod explicabil teroarea. Se
explică și descrie ce înseamnă un dosar politic, groaza
adolescenților liceeni cu părinți fugiți în occident și
căutați de securitate etc. Frica, boala mamei reapar în
alt context, se descrie modul în care (p. 160) se racolau
informatorii, lipsa cărțlor, adolescentul nu are ce citi
(p.163) dar vrea să scrie și explică misia lui, cum scrie,
de ce scrie: „ce sânt eu și cum anume, făcut, de ce eu,
nu altul, de ce așa, nu altfel – exact ca în proza rusească, eternă și uneori atât de proastă, încât după ce o
citești te întrebi dacă prostul nu ești tu citind așa ceva.
Fiindcă pe de o parte, exagerez, pe de alta minimalizez,
întâmplări adevărate și atât de cumplite, crâncene,
barbare, crunte, sângeroase, ba chiar sanghinare – aș
spune ucigașe, în orice caz, schiloditoare. Să spun, să
nu spun? Dacă spun, neg ce spun, dacă nu spun, neg
totul. Din fericire, am darul …Îmi place să povestesc…”
Această plăcere devine de la un punct devastatoare
pentru că Goma vrea să transcrie totul. Mărturii, întîmplări trăite ambalate în ficțiune, determină ca narațiunea
să se împleticească în amănunte, critică a nedreptăților,
și diatribe. Pamfletul, critica regimului politic etc (p.
287) conchid că românii nu sunt un popor ci o
populație. Întâmplări relatate, auzite, atrocități comise,
delațiuni, referințe scrise unii despre alții preiau paginile. Se expune meticulos mașina denunțurilor în comunism – cum funcționează și a luat ființă urmată de sfaturi de a nu deveni denunțător (p.296). Sabina, de care
adolescentul este îndrăgostit, mărturisește că a scris ce
i s-a cerut de securitate despre el, explică delațiunea și
mărturia ei (p. 297), pentru că Sabina l-a denunțat.
Delațiunea Sabinei (p.300) aduce în discuție relația
călăi-victimă, și dezicerea de umanitate prin delațiune.

ÎN LOC DE CONCLUZIE
Împreună cu jurnalele, ciclurile autobiografice îl
propulsează pe Paul Goma în rangul de Cronicar al
Comunismului Românesc în timpul istoric în care scriitorii români, care ar fi trebuit să expună și depună mărturie prin scrierile lor, s-au retras în rezistența prin cultură, o formă de supraviețuire în teroarea dictaturii
comuniste. Rezistența prin cultură a însemnat trăirea în
paralel cu istoria pentru concentrarea în estetic, ideea
fiind că operele rezultate ar fi putut salva cultura românească din falsitatea dogmatică a realismului socialist, a cenzurii și autocenzurii. Paul Goma a ridiculizat constant, până la brutalitate, rezistența prin cultură și pe promotorii ei, adjudecându-i în eternitate
colaboraționiștilor cu ocupantul comunist al României,
din afară și din interior. Traduse în limbile europene,
cărțile lui Paul Goma expun fără drept de apel numele,
faptele rezistenților prin cultură care azi își falsifică trecutul prezentându-se opozanți comuniști.