„Mulți, dar proști” sau „buturuga mică, care va răsturna carul mare al progresismului european“: o reflecție despre viitorurile posibile ale României creștine la cumpăna dintre referendumul din 2018 și alegerile europarlamentare din 2019
ARTICOLE RELAȚIONATE
Notă introductivă:
Imediat după referendumul din octombrie am început să scriu un articol cu (aproximativ) acest titlu. Apoi, din diverse motive, am decis să abandonez gândul de a duce articolul la bun sfârșit. Două întâmplări din ultima lună m-au făcut să revin și să meditez din nou asupra temelor pe care începusem să le schițez în octombrie, fără însă ca să fiu foarte convins de oportunitatea finalizării articolului. „Picătura care a umplut paharul” a fost chestionarul publicat de ActiveNews privind potențialele opțiuni ale cititorilor la alegerile europarlamentare din luna mai. Văzând care sunt (cel puțin deocamdată….) opțiunile pe care le are România sănătoasă la cap (adică cea care a votat „DA” la referendum) la alegerile din europarlamentare și fiind oarecum conștient de mizele și provocările ce ne așteaptă anii care vin, am considerat că e de datoria mea civică să scriu acest articol. La finalul articolului voi dezvălui cititorilor care au fost cele două întâmplări menționate mai sus.
Întrebarea fundamentală după momentul de afirmare a conștiinței civice creștine din România în contextul derulării referendumului „pentru familie” este dacă acest eveniment va avea un impact semnificativ asupra dinamicii sistemului politic românesc.
Această întrebare este cu atât mai relevantă în contextul marilor prefaceri care au în lume în acest moment în strânsă legătură cu așa-numita revoluție conservatoare, generată nu în mică măsură tocmai ca reacție la presiunea forțelor progresiste pentru care demantelarea familiei firești și impunerea „căsătoriei” homosexuale ca instituție legitimă în societate este o prioritate majoră.
Lunile și anii ce vor urma ne vor arăta cu siguranță care vor fi (dacă vor fi…) consecințele pe termen scurt, mediu și lung ale referendumului ce viza precizarea termenului „familie” în art. 48 al Constituției României. Ținând seama că peste puțin timp (aprox. 3 luni), românii vor fi chemați din nou la urne, s-ar putea ceea ce se va întâmpla la acest scrutin să determine în mod decisiv nu numai „posteritatea” referendumului, dar și condiția politică a creștinilor din România în deceniile ce vor urma într-o Europa tot mai înclinată să pună definitiv cruce Crucii și propriei sale istorii și identități creștine. În acest sens, consider că în principiu, ne putem aștepta la două tipuri de viitoruri posibile , pe care voi încerca să le schițez mai jos.
Varianta 1 de viitor posibil: „mulți, dar proști”
Această variantă este aceea în care referendumul nu va fi altceva decât un simplu eveniment „aberant” în istoria electorală a României. Drept urmare, și pe viitor pentru adversarii noștri noi nu vom fi din punct de vedere politic decât o grămadă de „creștini=cretini” mulți, dar proști.
Mulți, după cum s-a văzut la referendum, ba chiar primejdios de mulți, dacă ar dobândi capacitatea de auto-organizare și mobilizare politică. Plecând de la ce s-a întâmplat la referedum, pentru dușmanii noștri este cât se poate de clar ca lumina zilei ceea ce ar trebui să fie evident și pentru noi: în cazul unei mobilizări adecvate a potențialului electorat creștin conservator din România, noua forță politică creștină din România ar avea șansa să devină factorul decisiv în echilibristica politici românești, cu rol cheie în asigurarea majorităților guvernamentale.
Pe de altă parte, atâta vreme cât va lipsi o minimă organizare politică pe principii ferm creștine a bazinului electoral coagulat în contextul referendumului, să nu ne mirăm că politicienii români vor continua să ne disprețuiască și să ne trateze ca o masă de proști, relativ ușor de dus de nas și de manevrat. În consecință, nu va fi nicio surpriză să constatăm că în următorii ani actuala clasă politică, teleghidată de forțele progresiste hegemonice din afară și utilizând în mod strategic presiunea vectorului intern USR, va trece la implementarea unei agende progresiste radicale, în care impunerea așa-zisului „parteneriat civil” nu va fi altceva decât primul pas.
Noi, milioanele care am votat DA la referendum, nu vom putea face mai nimic de pe margine, din afara sistemului politic, decât eventual să semnăm nenumărate petiții și să ne vărsăm năduful pe rețelele de socializare. În final, toate aceste forme de „civism creștin” vor avea exact atâta greutate politică, câtă s-ar putea să aibă și referendumul din 2018 „= 0”. În condițiile în care „deștepții” puși în fruntea noastră în calitate de reprezentanți ai poporului vor avea în mână legea și bugetul, dumnealor vor trece cu brio peste toate posibilele răbufniri civice ale „cretinilor creștini”. Iar la urmă prostimea rumânească și creștinească va plăti totul cu vârf și îndesat, inclusiv funia cu care va fi aninată definitiv de cârligul corectitudinii politice made in UE.
Varianta 2 de viitor posibil: „buturuga mică, care poate răsturna carul mare al progresismului european”
Această variantă ar fi cea în care experiența referendumului ar fi punctul de plecare unui proiect politic creștin capabil să capteze și să exprime politic interesele cel puțin a unei părți din electoratul românesc aderent la valori îndeobște considerate a fi „conservatoare”.
Procesul de coagularea acestui electorat în contextul referendumului din 2018 a creat condiții foarte favorabile pentru o viitoare astfel de inițiativă. În plus, dacă ținem seama și de faptul că în 2019 se deschide un nou ciclu electoral (alegeri europarlamentare, prezidențiale, locale, parlamentare), momentul este unul foarte oportun pentru apariția de noi actori pe piața politică românească.
Așadar, dacă este să vorbim de un moment propice pentru lansarea unui proiect politic creștin, atunci momentul post-referendum este incontestabil unul foarte favorabil, poate cel mai favorabil de după 1990. Contextul internațional este unul iarăși favorabil, în condițiile afirmării unor diverse forme de conservatorism pe plan global și a unei anumite resurgențe politice a creștinismului în Europa, în special în țările din fostul bloc socialist (Polonia, Ungaria).
Dacă un astfel de proiect creștin conservator va avea succes pe piață (în termeni de voturi primite și de locuri eligibile câștigate pe toate nivelele politice, de la cel european la cel local), atunci pur și simplu orizontul de posibilități istorice pentru evoluția România se va lărgi în mod semnificativ.
La un capăt al paletei de posibilități istorice ar fi aceea în care partidul creștin conservator ar rămâne un simplu „partid de ventilație” a nemulțumirii unei părți din electorat față de politica grupurilor conducătoare, în condițiile în care noua forță politică se va dovedi insuficientă de puternică pentru a putea ajunge la putere și a influența deciziile publice.
La celălalt capăt al evantaiului de posibilități istorice ne-am putea imagina un partid creștin conservator care va fi suficient de puternic încât să aducă o contribuție românească la marea luptă care se dă în acest moment pentru viitorul Uniunii Europene între forțele federalist-progresiste (Statele Unite ale Europei ca apoteoză a ideologiei corectitudinii politice și a progresismului liberal) și cele care-și doresc o Europă a națiunilor, în care statele naționale își păstrează atribute esențiale ale suveranității (controlul asupra imigrației, moneda, armata națională, etc.). Apariția unui astfel partid conservator creștin în România ar putea avea imense consecințe la nivel european, inclusiv în ceea ce privește întărirea poziției forțelor care-și doresc eliberarea proiectului european din captivitatea babiloniană a progresismului atât de influent în ultimele decenii în instituțiile europene. Ținând seama de rolul pe care România l-ar putea juca în compunerea viitoarei echilibristici din UE post-Brexit, un astfel de partid ar putea să aibă șansa să joace rolul buturugii mici cu contribuție decisivă în răsturnarea carului mare al progresismului european.
Viitorul de tip „mulți, dar proști” ca varianta cea mai probabilă în momentul prezent (februarie 2019)
Din păcate, trebuie să constat după trecerea în revistă a meniului electoral disponibil la momentul februarie 2019, că noi, cei ce am votat „DA” la referendum și am susținut (cu ce am putut fiecare) inițiativa Coaliției pentru Familie, ne îndreptăm cu pași repezi spre varianta de viitor care este descrisă cel mai corect prin sintagma „mulți, dar proști”.
Din punct de vedere sociologic cu siguranță nu s-au întâmplat mutații semnificative după referendum. Pe de altă parte, din punct de vedere politic nu pot să nu constat că riscăm să rămânem o grămadă mare „proști”, după cum ne consideră dușmanii noștri politici și teologici. Astfel, în ciuda condițiilor structural favorabile, la momentul februarie 2019 pe meniul electoral nu se găsește deocamdată nicio forță politică cu șanse să intre în Parlamentul European cu o agendă pe care să se includă deopotrivă tema apărării familiei firești (tema celei mai mari mobilizări civice din istoria României post-comuniste) cât și alte subiecte capabile să motiveze și să mobilizeze electoratul conservator din România.
Evident, la cele afirmate mai sus unii vor replica că în „meniul electoral” prezentat în sondajul Activenews se regăsesc două „oferte” în care tema familiei este fie centrală (cadidatul independent Peter Costea), fie importantă (partidul Alternativa Dreaptă). În ce mă privește, nu creditez niciuna din aceste oferte politice cu vreo șansă să intre în Parlamentul European.
Astfel, deși am o mare prețuire pentru lupta pe care domnul Peter Costea a purtat-o pentru apărarea familiei și a ordinii firești a vieții, nu pot să nu observ două aspecte importante: a) după referendum tema familiei nu se mai pretează la exerciții de „haiducie politică” (după cum a fost cazul la precedențele alegeri europarlamentare din 2014) și nici nu mai poate constitui apanajul unei candidaturi independente; b) în calitate de candidat independent cu notorietate doar în rândul unei nișe electorale destul de limitate numeric (comunitatea baptistă din România) domnul Costea va întâmpina obstacole serioase în atragerea masei critice de voturi din afara bazinului său electoral „natural”.
În ceea ce privește partidul Alternativa Dreaptă, nu văd absolut nicio șansă ca acest partid să poată să influențeze cu actuala sa ofertă și logistică politică acei vectori media, sociali și culturali care ar putea să determine o parte semnificativă din rândul României care merge la biserică în fiecare duminică și care a votat „DA” la referendum să voteze în favoarea acestui nou produs intrat pe piața politică. Foarte probabil că și acest partid va obține mai puține voturi decât candidatul independent Peter Costea, care, la rândul său, are șanse minime să depășească coeficientul electoral pentru candidați independenți. Drept urmare, voturile pentru aceste singure două oferte electorale „pro-familie” se vor capitaliza în favoarea principalilor competitori (PSD, PNL, posibil USR), despre care știm prea bine ce hram poartă. Despre alte oferte electorale nu are rost să mai vorbim, pentru că sunt irelevante în relație cu marele experiment politic și electoral care a fost referendumul pentru familie.
Să concluzionăm, așadar, că noi, cei peste 3,5 milioane de creștini care am votat „DA” la referendum, ne îndreptăm în mod inexorabil către un viitor politic de tipul „mulți, dar proști”?
Aparent, da. Se pare că da, după cum ne privesc cu dispreț dușmanii noștri, noi suntem (încă) mulți, dar proști, pentru că, deși referendumul a contribuit în mod decisiv la punerea unor teme conservatoare pe agenda publică și la coagularea unui electorat conservator, pe piața politică nu există nicio o ofertă capabilă să se adreseze acelui electorat care a percutat politic și electoral la inițiativa Coaliției pentru Familie.
În ce mă privește, consider că, cel puțin teoretic, zarurile nu sunt definitiv aruncate și că, deși e foarte târziu, nu se poate exclude cu totul posibilitatea să se mai poată face ceva ca să nu alunecăm definitiv și irevocabil în viitorul „mulți, dar proști”. E drept că în cea de a doua jumătate a lunii februarie suntem în ceasul al 12-lea, dar tot așa de adevărat este și faptul că noi, românii, avem un talent aparte pentru improvizații de succes pe ultima sută de metri.
În consecință, întrucât am socotit că este de datoria mea civică și creștinească să fac tot ce pot (iar ce pot se rezumă în mare măsură la a analiza cât mai lucid situația) pentru ca varianta „mulți, dar proști” să nu fie singura posibilă, am decis să prezint această analiză cititorilor ActiveNews.
De ce e nevoie pentru a obține mandate în Parlamentul European? Câteva observații plecând de la o succintă trecere în revistă a rezultatelor alegerilor europarlamentare din 2015
Conform cu prevederile Art. 51 din Legea nr. 33 / 2007 în cazul partidelor și al alianțelor politice / electorale pragul electoral pentru atribuirea mandatelor în Parlamentul European este de 5 % din numărul de voturi valabil exprimate. În cazul candidaților independenți atribuirea unui mandat are loc cu condiția ca numărul de voturi exprimate în favoarea candidatului respectiv să fie egal cu așa numitul „coeficient electoral”, care este reprezentat de partea întreagă a raportului dintre numărul total de voturi exprimate și numărul de mandate de parlamentari europeni ce revin României.
Este important de avut în vedere și cerința ca înainte cu cel puțin 60 de zile de ziua alegerilor, competitorii electorali să depună la Biroul Electoral Central o listă a cu semnăturile a 200.000 de susținători în cazul partidelor și alianțelor electorale / politice, respectiv 100.000 de susținători în cazul candidaților independenți.
Numărul de mandate în Parlamentul European atribuite României este de 33 de mandate (înainte de Brexit au fost 32 de mandate).
Să vedem, foarte pe scurt, care a fost situația la alegerile europarlamentare din 2014. Astfel, în cursa electorală din acel an s-au înscris 23 competitori electorali, 15 partide și 8 candidați independenți. La final au trecut pragul pentru atribuirea mandatelor un număr de cinci partide (1) Alianța Electorală PSD-UNPR-PC, 2) Partidul Național Liberal, 3) Partidul Democrat Liberal, 4) UDMR, 5) Partidul Mișcarea Populară), respectiv un candidat independent, Mircea Diaconu.
În tabelul de mai jos dau situația voturilor exprimate în favoarea competitorilor electorali care au obținut mandate în Parlamentul European la alegerile din 2014, respectiv numărul de mandate atribuit fiecăruia din acești competitori și cheltuielile raportate pentru campania electorală finalizată cu obținerea acestor mandate:
| Nr.
crt |
Competitor electoral | Voturi valabil exprimate
obținute |
% voturi obținute
față de total voturi valabil exprimate |
Nr. mandate obținute | Cheltuieli raportate (lei) |
| 1 | Alianța Electorală PSD-UNPR-PC | 2.093.234 | 37,60% | 16 | 7.943.361 |
| 2 | Partidul Național Liberal | 835.531 | 15% | 6 | 7.234.547 |
| 3 | Partidul Democrat Liberal | 680.853 | 12,23% | 5 | 1.988.628 |
| 4 | DIACONU Mircea (candidat independent) | 379.582 | 6,81 % | 1 | 4.988 |
| 5 | Uniunea Democrată Maghiară din România | 350.689 | 6,29% | 2 | 612.192 |
| 6 | Partidul Mișcarea Populară | 345.973 | 6,21% | 2 | 1.089.803 |
Sursa: Autoritatea Electorală Permanentă: http://www.roaep.ro/bec_europ2014/index2001.html
Ce concluzii putem să tragem la o citire rapidă a acestui tabel?
Concluzia nr. 1: „celor care au, li se va mai da”. Adică, mai pe șleau, partidele care au locuri la nivel național (în parlament, dar, foarte important, și în administrația locală) vor obține majoritatea locurilor din Parlamentul European. Așadar, ca să intri în Parlamentul European, trebuie să fii bine înșurubat în politica națională, la nivel central și local.
O condiție suplimentară este să ai banii minim necesari pentru o campanie electorală. În anul 2014 suma minim necesară a fost de cel puțin 1.000.000 lei (vorbim de cheltuieli raportate, în realitate cheltuielile s-ar putea să fi fost mai ridicate, poate semnificativ mai ridicate în cazul partidelor care au la mână diverse bugete la nivel central și local, prin care au putut face cheltuieli „indirecte” cu impact mai mic sau mai mare în atragerea de voturi pentru candidații proprii). Evident, un partid cu un bazin electoral solid precum UDMR își permite să cheltuiască mai puțin, ba chiar mult mai puțin decât alți competitori care n-au atins pragul electoral (de exemplu, PNȚCD, aflat la ultima sa înfățișare electorală, a raportat cheltuieli în valoare de 1.043.716 lei, fără însă să reușească să treacă pragul electoral ).
Concluzia nr. 2: se pot întâmpla și „minuni electorale”! În cazul alegerilor din 2014 „minunea electorală” a fost alegerea candidatului independent (sic!) Mircea Diaconu, cel care, conform cu cele raportate la AEP, după ce a cheltuit în campania electorală o sumă ridicol de mică, în jur de 1100 euro, a reușit să obțină mai multe voturi (12,33 % din totalul voturilor valabil exprimate) decât partide cu structuri teritoriale extinse și care se sprijneau pe bazine electorale bine închegate, precum UDMR și PMP (partid al suținătorilor lui Traian Băsescu). Evident, „minunea” alegerii lui Mircea Diaconu în Parlamentul European e mai puțin „minunată” pentru cei care-și amintesc că acest candidat „independent” a beneficiat de sprjinul mediatic al Intact Media Group (că doar și Mircea Diaconu era o victimă a sistemului „băsist”, precum patronului respectivului grup media…) și de cel logistic al PSD.
Pe de altă parte, alegerea actorului Mircea Diaconu ca europarlamentar dovedește încă odată importanța notorietății ca formă de capital extrem de importantă în funcționarea regimurilor democratice în vremea în care mass-media este a patra putere în stat. În anumite condiții, notorietatea este mult mai utilă decât banii pentru a face carieră politică în democrație. Mă rog, nici banii nu sunt de ignorat, dar în cazul concret al lui Mircea Diaconu, se poate spune că dumnealui a făcut una dintre cele mai rentabile investiții posibile în Țara Românească, în condițiile în care pentru 1.100 de euro cheltuiți în 2014, a beneficiat de pe urma funcției de europarlamentar de o indemnizație anuală de aproape 80.000, bașca alte cheltuieli adiacente funcției de peste 100.000 euro pe an. Trai pe vătrai, neneacă, pe banii contribuabilului în numelor „mărețelor” idealuri ale UE, care încearcă să-și cumpere pe bani grei ceea ce nu are și nici nu va avea vreodată: legitimitate democratică.
Așadar, „minunea” electorală a alegerii lui Mircea Diaconu ne dovedește că, în conjunctura potrivită, notoritatea poate fi convertită într-un excelent capital electoral, care mai apoi va avea și rezultate cât se poate de pozitive și la nivelul capitalului propriu-zis din conturile curente sau de economii.
În contextul de față evocarea alegerilor europarlamentare din 2014 ar fi incompletă dacă nu aș aminti și faptul că în această competiție electorală au intrat și doi candidați care, pentru prima dată, au propus o temă electorală până atunci practic inexistentă în spațiul românesc (tema respectivă a fost importantă și pentru unii din candidații unui partiduleț între timp dispărut din peisajul politic românesc, Partidul Noua Republică): tema familiei. Acești candidați independenți au fost Iulian Capsali și Peter Costea. Trebuie menționat însă și faptul că, deși cei doi candidați au avut esențialmente aceeași temă în campania electorală (apărarea instituției familiei), publicul lor țintă a fost în mod practic diferit, întrucât fiecare dintre ei s-a adresat cu prioritate unui public eminamente confesional, recrutat cu preponderență din rândurile unor comunități religioase diferite din România: creștinii ortodocși practicanți în cazul lui Iulian Capsali și comunitatea baptistă din România în cazul lui Peter Costea. În final, fiecare dintre cei doi candidați a obținut mai puțin de 1% din voturile electoratului. Astfel, în timp ce Iulian Capsali a fost votat de 49.612 alegători (ceea ce înseamnă 0,89 % din totalul voturilor valabil exprimate), Peter Costea a obținut 41.274 voturi (0,49 %). Împreună acești candidați independenți pro-familie au obținut 1,38 % din totalul voturilor valabil exprimate la alegerile pentru Parlamentul European din anul 2014. În concluzie, se poate spune că în acel an tema familiei a fost una exotică și irelevantă pentru electoratul românesc, cu excepția unor nișe electorale extrem de înguste și fără importanță pentru dinamica sistemului politic românesc la europarlamentare.
În anul 2019, la jumătate de an după referendumul pentru familie, situația ar trebui să fie una cu totul și cu totul diferită. Nu numai că, spre deosebire de situația din 2014, milioane de români și-au format o opinie politico-electorală față de această temă, dar, în condițiile polarizării socio-culturale produsă de referendum, s-a constituit un bazin electoral cu dimensiuni de ordinul a cel puțin câteva sute de mii de alegători care au sensibilitate specială la această temă și care ușor ar putea fi sensibilizați / mobilizați cu o campanie electorală care să preia tema familiei de acolo de unde a lăsat-o referendumul. Ca să nu mai vorbim și de faptul după referendum mult mai mulți oameni înțeleg de ce alegerile europarlamentare sunt importante în mod special pentru această temă.
Ce-i de făcut și cine ce ar putea să facă pentru a nu ne prăvăli ireversibil într-un viitor de tipul „mulți, dar proști”?
După cum se arată situația la trei luni înainte de alegerile pentru Parlamentul European se pare că pentru noi, cei care am votat „DA” la referendumul din octombrie, viitorul care se profilează este unul de tip „mulți, dar proști”. Dacă nu se întâmplă ceva extraordinar în următoarea lună, există toate șansele care potențialele câștiguri ale referendumului în direcția coagulării unui pol civic și politic de orientare creștin-conservatoare să fie diluate și poate chiar definitiv irosite. Spun asta de pe margine, ca un om simplu și prost (cel puțin în înțelesul originar al cuvântului, în care „prost” = „simplu”), care nu are niciun fel de resurse pentru ca face ceva semnificativ în vederea influențării acestei evoluții foarte probabile. Singura resursă pe care o pot pune la bătaie sunt ideile mele, așa că am decis să scriu totuși acest text, care sper să fie citit și de confrați care au votat „DA” și care se află a fi dăruiți de soartă cu resurse importante pentru a putea face ceva în direcția stopării căderii libere într-un viitor de tip „mulți, dar proști”.
Ce ar fi de făcut și cine ce ar putea să facă ceva?
Înainte de încerca un răspuns la această întrebare, aș vrea să fac câteva observații despre ceea ce consider (evident, într-un mod cât se poate de subiectiv) nivelul de maturizare politică al publicului creștin-conservator din România, care a început să prindă consistență socială tocmai sub impactul inițiativei Coaliției pentru Familie. Astfel, după umila mea părere, în stadiul în care ne aflăm în evoluția societății civile creștine din România, o continuare politică a inițiativei civice din care a rezultat referendumul din octombrie nu poate avea loc cu șanse de succes decât la nivelul alegerilor europarlamentare și la nivelul alegerilor locale. Este exclusă o posibilă continuare cu șanse de succes la nivelul alegerilor parlamentare sau prezidențiale. Menționez că, atunci când spun „șanse de succes”, mă refer nu doar la șansele unui candidat de a fi ales într-o funcție pe o platformă electorală conectată, într-un fel sau altul, cu tematica referendumului din octombrie, ci, mai ales, la posibilitatea candidatului ales într-o funcție publică de a pune în practică un set de măsuri coerente și eficiente. Principalele lipsuri (și mă limitez a le enumera doar pe cele mai importante) sunt: a) faptul că avem doar oameni (mulți dintre ei oameni cu totul extraordinari, creștini adevărați și profesioniști desăvârșiți în domeniile lor profesionale) dar nu organizații; b) avem teme și probleme majore care ne preocupă (familia cu multiplele sale provocări, educația copiilor, sănătatea), dar nu avem un cadru conceptual-ideologic pentru viitoare politici publice în domeniile care ne interesează și care să fie deopotrivă întemeiat pe învățătura Evangheliei dar și adecvat la instrumentele și cerințele timpului nostru.
În acest sens, mă rezum să amintesc că, cu mult înainte să ajungem în halul în care ne aflăm în ziua de astăzi, dușmanii noștri ideologici au avut inteligența diabolică să înființeze inclusiv institute de cercetare (cum a fost faimosul Institut fuer Sozialforschung / Institutul pentru Cercetare Socială, prin care a demarat la treabă monstruoasa Școală de la Frankfurt), în care au fost puse la punct teoretic și practic politicile de dărâmare a autorității paternale în familie, de emancipare sexuală, de re-educare a copiilor, de distrugere a ordinii creștine din societate, etc., etc. Deocamdată noi nici nu suntem conștienți că, dacă va fi să oprim vreodată tăvălugul „progresit” care amenință să șteargă ultimele urme ale ordinii sociale creștine din societate, va trebui să avem pregătit un cadru de gândire și acțiune bine închegat pentru fiecare domeniu de politică publică pe care vom avea șansa să-l influențăm nu numai prin oameni, dar și cu idei sănătoase și cu adevărat alternative la ideile putrede impuse în politica actuală de hegemonia intelectuală liberalo-neomarxistă.
Așadar, dat fiind stadiul actual de maturizare al societății civile creștine din Romania putem spera că, în varianta cea mai optimistă, va exista o continuare și o capitalizare politică a referendumului cel mult la nivelul alegerilor europarlamentare și a celor locale.
Poate exista o astfel de variantă optimistă în contextul alegerilor pentru Parlamentul European din anul 2019?
Opinia mea este că „DA”, dar numai cu condiția ca din rândul celor 3,5 de milioane de oameni care au votat „DA” la referendum un număr de mimin 4-5 persoane cu resurse EXTRAORDINARE să fie dispuse să conlucreze pentru a pune pe piață o ofertă politică care să se adreseze publicului creștin din România.
Să precizez înțelesul cuvintelor cheie din fraza anterioară
4-5 persoane înseamnă 4-5 PERSONALITĂȚI din rândul creștinilor din România, oameni au realizări deosebite în domeniile lor de activitate. Evident, dacă se vor aduna mai mulți, cu atât mai bine. Așadar, ar fi de importanță critică să fie cel puțin 4-5 personalități, care fie bine cunoscute publicului larg din România atât în calitate de profesioniști în anumite domenii de activitate cât și în calitatea de creștini practicanți și mărturistori în viața publică a crezului lor religios. Aceste 4-5 personalități ar trebui să se regăsească pe lista electorală a unei forțe politice dispusă să-și asume agenda apărării familiei și să ducă mai departe această luptă, inclusiv în Parlamentul European,
Resursele EXTRAORDINARE ar trebui să fie de mai multe tipuri, dintre care cele obligatorii ar fi: a) Reputație; b) Bani; c) Acces la vehiculele media cele mai potrivite pentru comunicarea cu publicul țintă.
Evident, nu e vorba ca fiecare din cele 4-5 personalități să aibă toate tipurile de resurse. Să ne amintim de exemplul actorului Mircea Diaconu, al cărui atu principal a fost (dincolo de sprijinul media și logistic furnizat de Grupul Intact și de PSD) reputația sa de actor cu o carieră îndelungată în peisajul artistic românesc. Important va fi ca printre cei 4-5 candidați ai României creștine la alegerile parlamentare să se regăsească cel puțin o personalitate binecunoscută publicului larg din România și cu o reputație bine stabilită în rândurile electoratului dus la Biserică de la noi din țară. Complementar, ar fi necesar ca cel puțin unul dintre candidați să aibă resurse financiare consistente, care să-i permită să investească cel puțin 200.000-300.000 euro într-o campanie media inteligentă, calată pe așteptările nucleului dur al celor care au votat DA la referendum. Dacă aceste două condiții „reputație + bani” sunt asigurate, atunci ușor se va putea asigura o platformă pe care vor fi binevenite personalități din societatea civilă creștină din România sau alți creștini, care sunt profesioniști desăvârșiți și bine cunoscuți în domeniul propriu de activitate.
Nu încape nicio îndoială că în rândul celor aproape 3,5 milioane care au votat DA la referendum se găsesc personalități cu resurse EXTRAORDINARE de tipul celor menționate mai sus. De pildă, oare nu există actori creștini, cunoscuți de milioane de români și îndrăgiți de toți cei ce mai au o urmă de credință creștinească și patriotică în această țară? Oare nu există oameni de afaceri creștini, cu averi de zeci și sute de milioane de euro și care să-și poată permite să investească una – două sute de mii de euro într-o campanie electorală, care, la urma urmei, s-ar putea să aibă inclusiv rezultate financiare net pozitive (după cum o demonstrează, printre altele, randamentul extraordinar al sumei de 1.100 euro investită de actorul Mircea Diaconu în campania care l-a făcut europarlamentar cu venituri de sute de mii de euro în decurs de 5 ani). Oare nu există personalități creștine din mass-media, care să se priceapă să construiască o campanie media, capabilă să atragă măcar 400.000 de voturi din cele peste 3,5 milioane voturi pentru DA la referendum?
Dacă 4-5 astfel de personalități ar decide să se adune în jurul Crucii și, eventual, al Potirului, pentru a demara un proiect politic având drept finalitate imediat ridicarea Crucii românești în Parlamentul European, inițiativa aceasta ar putea să facă istorie. Un nou orizont de posibilități istorice s-ar deschide dacă în Parlamentul European ar intra câteva personalități creștine care, printre altele, au avut o poziționare clară la referendumul din octombrie. România creștină nu s-ar mai prăbuși parcă fără scăpare într-un viitor de tipul „mulți, dar proști”. Dimpotrivă, dacă la alegerile din mai România care a votat DA la referendum ar reuși să-și trimită în Parlamentul Europeană câteva personalități cu o opțiune fermă și nenegociabilă pentru viață, pentru familie și pentru națiune, atunci n-ar fi improbabil ca, asemenea cu ceea ce s-a întâmplat și în alte împrejurări istorice, peste un răstimp România creștină să devină buturuga mică ce va răsturna carul marele al lucrăturii antihristice (iarăși) năvălită pe continentul european. Altfel, riscăm nu numai să rămânem în orizontul atât de mioritic al lui „a fost să fie”, dar și să nu mai fim un popor creștin în decurs de maxim două-trei generații.
În loc de concluzie: două întâmplări personale și o lămurire la întrebarea „dar eu cu cine votez la alegerile europarlamentare din 2019?”
Ajuns la finalul acestui lung articol, voi prezenta cititorilor cele două întâmplări recente care m-au făcut să revin asupra gândului, avut imediat după referendum, de a scrie un articol cu titlul celui de față („Mulți, dar proști” sau „buturuga mică….”), fără însă să mă determine să fac efortul de a duce gândul până la capăt. După cum am menționat în Nota introductivă, impulsul final în vederea finalizării articolului a fost dat de sondajul publicat de ActiveNews privind opțiunile cititorilor la alegerile europarlamentare.
Așadar, prima întâmplare: acum mai bine de vreo lună, în timpul orelor de serviciu, un coleg ne spune tuturor celor din birou că a citit cum că „Becali vrea să facă partid împreună cu Cornel….”. Evident, „Cornelul” la care se făcea referire este autorul acestui articol. Mărturisesc că, atunci când am auzit ce spunea colegul, am rămas mască (ca să folosesc o expresie nu foarte academică). Pur și simplu, nu mi-a venit să cred urechilor. Trebuie să precizez că eu unul pe Gigi Becali nu l-am văzut niciodată în carne și în oase, ci doar la televizor. Efectiv, nu-mi pot da seama cum dumnealui nu numai că aflat de existența subsemnatului, dar mai mult decât atât, vrea să facă partid împreună cu un om pe care nu l-a întâlnit vreodată. Așa că, mi-am făcut cruce și am purces să verific sursa acestei informații năucitoare. Sursa informației s-a dovedit a fi un articol publicat pe site-ul www.stiripesurse.ro (vezi link ). În articol se comenta o declarație dată de Gigi Becali la B1TV privind intenția sa de a înființa un partid. Numele meu (mă rog, nu chiar ca în buletin, ci în forma „Cornel Berar, de la Timișoara”) apărea pe listă cu 48 de oameni cu care Becali intenționa să de-a drumul la partid.
Lăsând la parte întrebarea evidentă pentru subsemnatul (ce caută numele meu, a unui oarecare anonim din Timișoara, pe această listă, în care sunt trecute numele unor importante personalități ale vieții publice și științifice românești, precum academicianul Ioan Aurel-Pop) și întrebarea adiacentă, pe care și-o poate pune orice observator lucid al politicii românești (cum a fost colegul meu, care s-a întrebat cu glas tare „Oare cine i-a pregătit lui Becali această listă?”), aș vrea să fac următoarele observații:
- Cu siguranță, Gigi Becali se numără printre foarte puținii români care ar avea șanse reale să devină antreprenor politic de succes prin înființarea unui nou partid, capabil să intre și să rămână pe piața politică românească. Mai mult decât atât, dumnealui este poate singurul român credincios ortodox care are suficiente resurse critice (bani și notorietate) și o anumită așezare duhovnicească (pe care nu știu dacă o avea în etapa celeilalte încercări de antreprenoriat politic, pe vremea când a susținut „Partidul Noua Generație”) pentru a încerca înființarea unui partid creștin, care să țintească cu consistentul bazin electoral care s-a coagulat în contextul referendumului din 2018;
- Lista celor 48 de persoane menționată de Gigi Becali în interviul de la B1TV este extrem de heterogenă, din toate punctele de vedere. În contextul de față, mă mărginesc să observ că pe listă se regăsesc atât oameni, altfel cu calități, dar care n-au nici în clin, nici în mânecă cu Biserica, cât și creștini angajați liturgic și cu prezență în spațiul public și care inclusiv în contexul referendumului n-au pregetat să-și mărturisească opțiunea pentru firesc, pentru Adevăr, pentru Înviere;
- Cu o listă așa de heterogenă, nu se poate porni la drum (ceea ce se pare că s-a și întâmplat, întrucât n-am mai auzit nimic în ultima lună de acest prezumtiv proiect politic). Sau chiar dacă se începe ceva, marele lucru nu va ieși, în condițiile în care, din start, „colegii de partid” vor sluji la mai mulți „domni”;
- Dacă Gigi Becali chiar dorește sincer să investească într-un partid, obiectul natural al acestei investiții ar putea fi bazinul electoral creștin-conservator. O astfel de investiție ar fi firească nu numai datorită opțiunilor personale ale investitorului Gigi Becali (indubitabil, un creștin sincer și devotat), ci, deopotrivă, și din punct de vedere pragmatic, întrucât șansele de succes ale investiției vor fi mult mai mari în cazul unui bazin electoral practic neacoperit de ofertele actorilor actuali de pe piața politică românească. Bazinul electoral creștin-conservator există, are proporții semnificative (după cum ne-a arătat referendumul), avem un număr de teme centrale la care rezonează publicul din acest bazin electoral (Familia, Dumnezeu, Țara), dar deocamdată pe piață nu s-a profilat nicio ofertă politică credibilă pentru acest bazin electoral. Culmea este că în viața publică românească există, Slavă Domnului, numeroase personalități EXTRAORDINARE, cu calități personale și realizări profesionale deosebite, care ar putea foarte bine să reprezintă pe plan politic valorile și doleanțele României care merge la Biserică și care nu se regăsește absolut deloc în politica fără neam și Dumnezeu a partidelor active în mod curent pe piață;
- Perioada de timp prezentă, după referendum și înainte de alegerile europarlamentare, este perioada cea mai favorabilă pentru a demara o astfel de investiție în construirea unui partid creștin autentic. Niciodată în perioada de după 1989 n-a existat un timp mai potrivit, ca acum, după referendumul care a adus o atât de necesară clarificare a apelor în societatea românească. Fereastra de oportunitate însă se apropie de sfârșit. Dacă pe meniul electorala aferent alegerilor din mai 2019 nu se va regăsi o forță politică să ducă mai departe agenda referendumului prin numele unor personalități reprezentative ale României creștine, atunci această oportunitate istorică va fi irosită. Mai târziu, vom vedea ce va mai fi, dar nu este deloc sigur că ne vom mai întâlni cu o astfel de fereastră de oportunitate unică pentru a pune pe piața politică un partid creștin;
- Pentru a pune o astfel de ofertă de piață, va fi nevoie de: i) un grup de 4-5 personalități extraordinare și reprezentative pentru România care merge la Biserică. Aceste personalități ar trebui să se regăsească pe locurile potențial eligibile ale ofertei electorale făcută de un partid creștin ce va ținti bazinul electoral coagulat în contextul referendumului; ii) un buget de minim 200.000-300.000 de euro; iii) un proiect foarte bine închegat, finanțat parțial din suma menționată mai devreme, care va trebui să livreze în prima etapă numărul de semnături necesare pentru înscrierea în cursa electorală (minim 200.000 de semnături) și, în etapa a doua, numărul minim de voturi pentru trecerea pragului electoral (400.000 de voturi ar fi o variantă sigură).
Aceste observații ar fi fost dezvoltate mai pe larg dacă, în cele din urmă, aș fi dat cursul gândului de a scrie totuși articolul pe Mulți, dar proști” sau „buturuga mică….”, care mi-a venit inevitabil în minte după ce am citit știrea, inițial năucitoare, despre prezența numelului meu pe lista celor cu care Gigi Becali ar intenționa să înceapă un partid. Dar, după o perioadă de reflecție și ținând seama și de urgențele mele imediate, am renunțat să duc articolul la bun sfârșit. La urma urmei, cui prodest?
A doua întâmplare, care a avut loc cam la vreo două-trei săptămâni după cea relatată mai sus, m-a pus din nou pe gânduri, astfel că am început să mă întreb dacă nu s-ar cuveni totuși să scriu articolul .Nu de alta, dar n-ar fi exclus ca gândurile mele să fie de folos și altor confrați care deja își pun întrebarea: „Dar eu cu cine votez la alegerile europarlamentare din 2019”.
Întâmplarea a fost următoarea. Un foarte bun prieten și creștin de nădejde din Timișoara mi-a transmis în mod insistent invitația de a participa la o întâlnire cu un domn (numele respectivului îmi era totalmente necunoscut și evident că nu-l voi dezvălui în contextul de față), creștin ortodox de-al nostru, om de afaceri de succes, care vrea să candideze la alegerile europarlamentare. Mărturisesc că n-aș fi dat curs invitației dacă prietenul meu din Timișoara nu mi-ar fi spus că face această invitație la rugămintea unui cunoscut de-al lui din București, un om deosebit și unul din liderii societății civile creștine din România, care s-a implicat cu trup și suflet în susținerea referendumului din 2018. În consecință, dat fiind girul moral acordat de acest lider al societății civile creștine din România (al cărui nume se înțelege că nu-l voi dezvălui aici), am hotărât să fac efortul să particip la întâlnire. Nu am fost foarte surprins să regăsesc printre participanți alți cunoscuți de-ai mei din Timișoara, buni români și buni creștini, inclusiv persoane care s-au implicat în mod sistematic în susținerea inițiativei Coaliției pentru Familie pe plan local. Nu am să intru în detalii suplimentare despre întâlnire și mă voi rezuma să prezint concluziile la care am ajuns:
a)confratele creștin care dorește să intre în cursa la europarlamentare prin intermediul unui partid pe care îl finanțează mi s-a părut un om sincer și bine intenționat. Dumnealui mi s-a părut a fi un creștin sincer și patriot, care, după ce a reușit să pună pe picioare o afacere de succes și să scrie o carte, în momentul de față, mânat de imbolduri altruiste, vrea să investească într-un vehicul politic care să le permită creștinilor să participe la viața politică, începând cu alegerile pentru Parlamentul European din 2019;
b)din păcate, în ciuda resurselor financiare de care se pare că dispune (zeci sau sute de mii de euro, poate mai mult) și a bunelor sale intenții, dumnealui nu are absolut nicio șansă pe piața politică românească. Nu are nicio șansă din mai multe motive, dintre care cele mai importante sunt: 1) lipsa cvasi-totală de notorietate a partidului și a persoanelor din acest partid; 2) lipsa de focus pe bazinul electoral coagulat în contextul derulării referendumului; 3) modul relativ naiv de înțelegere al mecanismelor prin care se poate obține succesul în politică.
După întâlnire, deși am plecat spre casă nu doar cu un gust amar („altă inițiativă onestă, dar fără nicio șansă de succes”), ci și cu convingerea că ideile centrale din articolul tema Mulți, dar proști” sau „buturuga mică….” ar putea fi totuși utile unor confrați interesați de politică, am cochetat câteva zile cu ideea finalizării acestui articol. Dar sub presiunea unor urgențe personale, am renunțat încă odată la a duce la capăt articolul.
Această decizie ar fi avut toate șansele să fi rămas definitivă și irevocabilă dacă pe site-ul ActiveNews n-aș fi descoperit chestionarul privind opțiunile cititorilor la alegerile europarlamentare.
În ce mă privește, nu am completat chestionarul, dar m-am hotărât să duc finalizez totuși articolul, care rămâne de văzut cât va fi de folositor celor interesați de alegerile europarlamentare. Menționez că nu am completat chestionarul din pricină că eu unul sunt lămurit: atâta vreme cât oferta electorală rămâne cea prezentată în acest chestionar, singura mea opțiune rațională este să stau frumos acasă și să nu mai pierd vremea cu mersul inutil până la cabina de vot. Asta în ciuda faptului că sunt convins că aceste alegeri sunt printre cele mai importante alegeri din toată existența mea de cetățean cu drept de vot.
Să explic de ce consider că a nu merge la vot în condițiile actualei oferte electorale la pentru europarlamentare este o opțiune rațională.
Rațiunea nr. 1: nu mă regăsesc deloc în ofertele principalilor competitori, care au șanse reale să intre în Parlamentul European (PSD, PNL, USR-PLUS). Având de ales, din nou, între Belzebut și Mamona (plus, eventual, „proaspătul” Michiduță progresit de tip USR-PLUS), prefer să stau acasă și să nu-mi fac alte păcate. Pe piața politică nu există deocamdată niciun candidat reprezentativ pentru valorile pe care le împărtășesc și care să aibă șanse să treacă pragul electoral.
Rațiunea nr. 2: nu votez competitori fără șanse, indiferent de cât de nobile vor fi cauzele pe care le susțin aceștia. Sunt suficient de bine informat și de vaccinat politic ca să-mi dau seama că orice vot dat unor partide sau candidați fără șanse să treacă de pragul electoral, se va duce dracului în cel mai literal sens al cuvântului, adică se va contabiliza tot în favoarea lui Belzebut, Mamona, Michiduță, etc., (a se citi PSD, PNL, USR-PLUS, etc.). Fugind de dracul (adică votând în favoarea unor partide și candidați fără șanse), dăm de tată-su’, în condițiile în care voturile acordate celor fără șase de a depăși pragul electoral se vor redistribui în vederea creșterii numărului de reprezentanți ai partidelor care, în viitor ca și în trecut, vor fi susținători de nădejde ai agendelor progresiste din Parlamentul European. Până la urmă nici nu contează cât de nobile sau absurde pot fi ofertele electorale ale competitorilor fără șanse reale, din moment ce orice vot dat unui astfel de competitor se va contabiliza în beneficiului celor ce vor trece pragul electoral. Să fim conștienți, deci, că pentru jupânii de la PSD și PNL + USR este foarte bine să se lanseze pe piață cât mai mulți competitori mici și fără șansă – la urmă, tot dumnealor vor râde mai bine, întrucât voturile pentru cei mici și fără șansă vor fi zestre suplimentară pentru cei mari.
Rațiunea nr.3: nu votez candidați independenți, atât din motive pragmatice, cât și principiale. În mod particular, nu votez candidați independenți cu o agendă pro-familie. Știu, sună paradoxal, dar veți vedea că este logic. În primul rând, ar fi cazul să fim realiști și să admitem că nu au șanse decât candidații „independenți” care se bucură de susținerea indirectă și de logistica unor partide, așa cum au fost „independenta” Elena Băsescu (fata lui tata, susținută de PDL) și „independentul” Mircea Diaconu (PSD + antene). Orice alt independent, lipsit fiind de o rețea teritorială adecvată, va intra la categoria anterioară, adică voturile date acestuia se vor contabiliza în favoarea lui Belzebut, Mamona, etc.. Deci, din punct de vedere pragmatic, ar trebui să ne trezim la realitate și să realizăm că, indiferent de cât de nobile vor fi cauzele pe care le vor promova, independenții vor lucra din greu pentru atragerea unor voturi care, în ultimă instanță, vor fi trecute în beneficiul exact a celor față de care independenții se vor distanța în campania electorală. Pe de altă parte, din punct de vedere principial, după toată istoria cu referendumul din 2018, personal refuz să votez candidați independenți pro-familie în AD 2019. În acest moment, după toate câte s-au întâmplat, ar fi cazul să realizăm că această cauză sfântă și nobilă nu poate fi apanajul unui singur om (oricât de merituos). Vremea haiduciilor politice pe tema familiei a trecut după ce milioane de români au avut ocazia să-și exprime o opțiune electorală pe această temă. Acum nu se mai pune problema de a-i trezi pe români la realitatea necesității apărării instituției familiei firești (sarcină care a putut fi inițiată prin candidaturi individuale de tipul celor din 2014), ci de a duce mai departe lupta de la referendum în vederea asigurării reprezentării politice a opțiunii covârșitoare pentru familia DA exprimată în acest scrutin. Reprezentarea voinței politice exprimate de cei peste 3,5 milioane de cetățeni care au votat DA la referendum nu se poate face corect și deplin printr-o singură persoană (candidat independent), ci doar printr-o platformă politică care va ținti bazinul electoral coagulat în contextul referendumului.
Dacă această platformă nu va apărea la alegerile europarlamentare din 2019, eu unul voi prefera să stau acasă și să-i las pe alții să voteze (direct sau indirect) pentru Belzebut, Mamona, Michiduță, Sarsailă & Ejusdem Farinae, toți drapați în albastru și cu steluțe aurii.
Evident, unii mă vor întreba, „dar matale ce ai făcut ca să apară o astfel de plaformă?” Răspunsul meu este simplu: am făcut ce am putut și ce m-am priceput mai bine. Deocamdată am scris acest articol. Mai departe, vom vedea ce va mai fi. Nici eu, nici alte milioane de cetățeni simpli și anonimi din rândul celor care au votat DA la referendum nu putem în mod obiectiv să facem mai mult, pentru că nu avem nici priceperea, nici timpul, nici banii și nici reputația pentru a încerca, cu slabele noastre puteri și resurse, să ținem sus Steagul cu Cruce pe care referendumul pentru familie l-a ridicat, pentru o clipă, la răscrucea societății românești. Celor care cred că pot mai mult, le doresc mult succes, dar voi sta cu dumnealor de vorbă doar după ce vor dovedi că și-au alocat măcar un semestru din viață pentru a se implica 8/24 și 6/7 într-un proiect civic și/sau politic. Dar să fie conștienți că implicarea civică / politică nu înseamnă de a da „like”-uri pe facebook, ci de a lucra sistematic cu alți oameni pentru niște scopuri comune, care rămâne de văzut dacă se vor realiza sau nu.
Pe de altă parte, știu foarte bine că pe lângă milioanele de „proști” (cel puțin în sensul inițial, din slavonă, al cuvântului „prost” = „simplu”), în țara asta există și în acest timp istoric, după cum a fost cazul și în alte vremuri, un număr de „boieri” creștini. Adică, un număr de oameni care, fiind dăruiți de Cel de Sus cu anumți talanți, au reușit să-i sporească în așa fel încât, rămânând sau devenind membrii ai Bisericii, au ajuns să fie în elita economică, culturală sau artistică a acestui neam. Realitatea este că nu suntem chiar așa de „proști”, după cum ne batjocoresc dușmanii noștri politici și teologici, ci că avem și noi „boierii” noștri, boieri ai banului, ai minții, ai cuvântului, ai scenei, etc.. Da, boieri români și creștini, mai sunt încă în târziul celui de-al XXI-lea veac.
Dacă câțiva din acești „boieri” se vor avea curajul să ia Steagul cu Cruce de acolo de unde l-a lăsat referendumul pentru familie și să-l ridice pentru a-l duce în Parlamentul European, sute de mii, ba poate chiar milioane, îi vom urma. Iar plaja viitorurilor posibile va fi una deschisă, inclusiv pentru o Românie creștină și suverană într-o Europă a națiunilor. Altfel, ne așteaptă varianta de viitor în care vom rămâne mulți, dar proști. Poate chiar mai rău. Căci, după cum bine observa un mare politician dintr-o țară vecină, Viktor Orban, trăim un timp în care totul e posibil.
Comenteaza