O icoană

Mi-am rezemat fruntea de arama icoanei vechi,
În inimă-mi sunau furtuni de clopote răpite
De lumea umbrelor, din care gândurile vin în veci
Sfioase, hieratice,-adormite.

În ochii mari ai Născătoarei, statornici, adumbriţi
Vedeam hotarele Luminii împânzită-n veacuri,
În jur, sprâncenele-aducând cu nişte aripe de sfinţi
Săreau ca nişte curcubeie peste lacuri.

Pruncul tăcea, îi căutam tristeţea pitită-n gângurit
Şi-n trupul moale răstignirea ce avea să vină
La ceasul poleit cu raze de-asfinţit,
Cu nimb vestind dumnezeiasca Lui lumină.

Veacul, deasupra, purta sceptrul ne-ndurării,
Bătrânul grijuliu ce şi-a ales chiar fiul ca să moară
Şi a trecut peste durerea simplă a femeii
De-a fi de-a dreptul mamă înainte chiar de-a nu mai fi fecioară.

Cristi Pantelimon