„Antichitatea e unanimă în a recunoaşte geţilor o adâncă şi severă religiozitate.”
.
ilie tudor
4 hours ago
Am dat de articolul „Zamolxis, numele nemuririi”, publicat în „Noi Tracii”, „Buletin circular tracologic al centrului de Studii Istorice de la Veneţia”, nr. 7, martie 1975 aşa cum menţionează Preafericitul.
Adica am cumpărat cartea fiindcă nu l-am găsit pe net.
https://uploads.disquscdn.c… https://uploads.disquscdn.c… https://uploads.disquscdn.c… https://uploads.disquscdn.c… https://uploads.disquscdn.c… https://uploads.disquscdn.c… https://uploads.disquscdn.c… https://uploads.disquscdn.c… https://uploads.disquscdn.c… https://uploads.disquscdn.c… https://uploads.disquscdn.c…
Z A M O L X I S - N U M E L E N E M U R I R I I
(1 – apare un fragment în Geţii care se cred nemuritori, al 17-lea text în ordinea citării, GcscN- 17) , acolo, textul „Zalmoxis acesta s-a ivit cu mulţi ani înainte de Pitagora” este subliniat, s.n
HERODOT
Istorii, IV, 95
„Zalmoxis acesta, care era om /nu divinitate/ ar fi fost sclav în Samos, anume sclavul (discipolul) lui Pitagora; fiul lui Mnesarchos. Ajungînd om liber, a agonisit o mare avere şi s-a întors de acolo, înstărit, în ţara sa. Deoarece Tracii duceau o viaţă de oameni obidiţi şi mai degrabă fără învăţătură, Zalmoxis despre care este vorba, cunoscînd felul ionian de viaţă, precum şi unele deprinderi mai temeinic întocmite decît cele ale Tracilor – aşa cum le văzuse din contactul său cu Elenii şi cu înţeleptul Pitagora, ce nu era cel mai neînsemnat înţelept al Elenilor – îşi înălţă o casă de oaspeţi, spre a cinsti pe fruntaşii din oraşe, şi îndestulîndu-i, să le dea o învăţătură, potrivit căreia nici el, nici comesenii săi, nici cei care urmau să se nască neîncetat din ei, nu aveau să se stingă, ci aveau să meargă în ţinutul unde, supravieţuind veşnic, vor avea parte de toate bunurile. / …/ … mai degrabă socotesc că Zalmoxis acesta s-a ivit cu mulţi ani înainte de Pitagora”.
(2 – apare în GcscN- 19) cu adăugirea justificative dupa explicative şi (sec. III)
PORPHYRIOS
Viaţa lui Pitagora, 14
„… numit Zalmoxis deoarece – la naştere – i se aruncase deasupra o piele de urs. Tracii numesc pielea [aceasta] «Zalmos».
/ …/ Dionysophanes afirmă că el a fost sclavul lui Pitagora, că a căzut în mîinile hoţilor şi a fost tatuat cînd s-a făcut răscoala împotriva lui Pitagora, care a fugit, şi că şi-a legat faţa din pricina tatuajului. Unii mai spun că numele de Zalmoxis înseamnă «bărbat străin»…”
La şapte secole după Herodot, Porphyrios poate furniza asemenea detalii! Singura explicaţie posibilă: locul lui Zalmoxis, în ceea ce s-ar putea numi tradiţiile orale ale antichităţii. Din păcate, cele scrise sunt numai semnificative, şi mai puţin explicative pentru prestigiul getului zeificat.
(3 – fragmentul nu apare în GcscN (sec.V î.e.n.)
SOFOCLE
Fr.523 ( din tragedia Tereu )
„ O, soare, lumină 1) prea cinstită de Tracii iubitori de cai” 2).
___________________________
l) Paradoxograful lui Rohde, 42
„Se spune că Geţii întâmpină cu lovituri de tobă tunetele lui Zeus şi îl ameninţă pe zeu trăgând cu arcul în văzduh”.
Chipul sub care Traco -Geţii îl vedeau pe Zamolxis, se pare că era cerul senin. Nu soarele, cât lumina soarelui.
2) Vezi şi Cavalerul trac.
(4 – apare în GcscN-18) fără ultimele 2 paragrafe din comentariu
HELLANICOS
Fr. 73 Phot. Suid, la Zamolxis (ET. M. 407, 45)
Obiceiuri barbare
„ …/Zamolxe/ înapoindu-se la el în ţară a dat învăţături oamenilor cu privire la nemurirea sufletului. / .. ./ Ei spun că cei morţi pleacă la Zamolxis şi că se vor întoarce. Dintotdeauna (s.n.) ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc 1) ca şi cum mortul se va intoarce”.
___________________________
1) Obiceiul s-a păstrat până azi, când praznicul de după înmormîntare devine un banchet în toată regula! Beau, mănâncă, petrec şi discută, ca la orice petrecere, dar mai ales despre cel plecat. Banchetul foloseşte (sic) celor mai apropiaţi de mort. Aceştia trei zile n-au mâncat mai nimic, nu au dormit au stat la priveghi, nu s-au ras, nu s-au pieptănat etc., „murind” puţin – ca-n jertfele Sciţilor – ca să mai poată fi câtuşi de puţin în apropierea celui plecat, ca şi când l-ar putea astfel conduce o bucată din drumul pe care a pornit. Şi când se întorc de la cimitir, extenuaţi de toate suferinţele, obiceiul – mai puternic decât orice -îi obligă să ia loc la masă şi să mănânce, să participe la „banchetul” general. Şi astfel se „reîntorc” la viaţă, după cei câţiva paşi făcuţi cu înfiorare pe drumul marii călătorii. Ceilalţi comeseni simt asta: atitudinea lor faţă de rudele cele mai apropiate mortului. Acestea sunt cinstite altfel decât ca simple gazde ale unei petreceri. Au căpătat prestigiul unei experienţe esenţiale, ale unei investituri sacre, ale unei iniţieri.
Aşa a fost când a murit tata… .
Obiceiul nu există la multe popoare. „Pomana grecească” – expresie populară – se face simbolic, pentru ochii lumii. Nici pentru mort, nici pentru cei rămaşi.
(5 – fragmentul nu apare în GcscN, (sec.I)
VALERIUS MAXIMUS
Facta et· dicta memorabilia, II, 6, 12
„Pe bună dreptate neamul tracic a pretins pentru sine faima de înţelepciune, prăznuind cu plânsete zilele de naştere ale oamenilor şi cu veselie înmormîntările: fără poveţile învăţaţilor 1) (s.n.) el a văzut bine adevărata stare a condiţiei noastre”.
___________________________
1) Indicaţie foarte preţioasă pentru înţelegerea tipului specific de cultură traco – getic.
În ce priveşte prăznuirea cu plânsete a zilei de naştere: obiceiul nu s-a păstrat (dacă va fi existat într-adevăr). Căutând totuşi un ecou în zilele noastre, mi-amintesc că părinţii mei, ca şi bunicii, nu ţineau ziua de naştere. Acesta pare a fi un obicei nou, probabil adus din Occident. În orice caz,nu este popular. E drept că uneori ziua numelui coincidea sau era apropiată de data naşterii. Dar era serbată ca zi a numelui, iar celui sărbătorit i se ura „să trăieşti, sfinte Ioane!”
De aceea, poate, totdeauna mi s-a părut sărbătorirea zilei de naştere ca o necuviinţă, o împieptoşare penibilă dinaintea absolutului. (Am în vedere nivelul mediu al acestor petreceri, când X îşi invită prietenii să se bucure de naşterea sa. Invers, e mai lesne de înţeles, când data naşterii este cât de cât public cunoscută şi iniţiativa sărbătoririi ei porneşte de la acesta, de la public).
Însăşi petrecerea botezului nu este, folcloric, însemnată, mai ales în comparaţie cu momentul de la celălalt capăt al existenţei. A luat de curând, la oraş în primul rând, o oarecare amploare.
De naşterea copilului se leagă taina ursitului, moment grav, angoasant, nespectaculos, lipsit de fast folcloric, ce poate aminti, forţând un pic lucrurile „prăznuirea cu plânsete”.
(6 – fragmentul nu apare în GcscN, (sec.II-III)
CLAUDIUS AELIANUS
Felurite istorioare, VIII, 6
„Se spune că dintre vechii Traci nimeni nu cunoştea scrierea. Ba încă toţi barbarii ce locuiau în Europa socoteau că ar fi o mare ruşine să folosească scrisul. Cei din Asia – după cum se spune – îl folosesc într-o mai mare măsură. De aceea [unii] îndrăznesc să afirme că nici Orfeu n-a ajuns învăţat, fiind trac, ci miturile au spus minciuni despre el. Acestea le susţine Androtion, dacă pentru cineva el e vrednic de crezare când aduce dovezile acestea despre necunoaşterea scrisului şi lipsa de învăţătură la Traci”.
Îndoiala unora că Tracii – lucru de mirare – n-ar fi cunoscut scrisul dovedeşte încă o dată renumele Tracilor de oameni înţelepţi. Dar înţelept nu este totuna cu învăţat. Această distincţie n-o făcea Claudius Aelianus şi cei care se îndoiau de Androtion, când acesta susţinea „necunoaşterea scrisului şi lipsa de învăţătură la Traci”. Tracii cunoşteau scrisul, dar nu-l practicau. Sau chiar îl considerau dăunător întrucât slăbea puterea memoriei prin mai puţina ei exersare, consecinţă a scrisului. Verba volant, scripta manent, dar rămân în bibliotecă, între coperţile cărţilor. Cele nescrise, dar ştiute pe de rost, cultura orală, sunt o permanenţă a conştiinţei. În aceasta constă superioritatea culturii de tip oral, rural. /Vezi distincţia cultură rurală (a Geto – Dacilor) cultură urbană (a Grecilor) şi la Vasile Pârvan, Getica/.
Cultura orală (rurală), anonimă, este a tuturor. Cultura scrisă este a unor indivizi, excepţionali. Ca individ mediu şi în absolut, ruralul este superior urbanului. Aşa îndreptăţim numele pe care Traco – Geţii l-au avut în antichitate. Este prestigiul unei culturi populare, de tip oral.
Cele de mai sus vor trebui legate de păstrarea în limba română a cuvintelor latineşti scribere > scrie şi charta > carte. Altminteri, explicarea existenţei în limba română a acestor cuvinte întâmpină dificultăţi greu de trecut, fiind de mirare cum de s-au păstrat atât de bine la o populaţie de la care, pentru o perioadă de o mie de ani şi mai bine, nu ni s-a păstrat nimic scris. Românii au cunoscut scrisul foarte bine, dar nu l-au practicat aproape deloc, fiindu-le suficientă cultura de tip oral, rural, moştenită de la strămoşii Traco – Geţi. Aceeaşi cultură care în secolul XX îi era suficientă Vitoriei Lipan, neştiutoare de carte, să reuşească acolo unde reprezentanţii cuIturii de tip urban eşuaseră. Învăţătura Vitoriei Lipan – căci ea este o învăţată – decurge din experienţa proprie şi cea a predecesorilor, transmisă prin obiceiuri, proverbe, credinţe etc.
(7 – apare în GcscN-2) cu ghilimele, filosofia .. era „folclorică” şi menţiunea(sec.II-III)
CLEMENS din Alexandria
Covoarele, IV, 8
„Geţii, un neam barbar care a gustat şi el din filosofie, aleg în fiecare an un sol semizeului Zamolxis. Zamolxis a fost unul dintre apropiaţii lui Pitagora. Aşadar este înjunghiat cel socotit cel mai vrednic dintre cei ce se îndeletnicesc cu filosofia (s.n.). Cei care nu sunt aleşi se mîhnesc amarnic, spunând „că au fost lipsiţi de un prilej fericit”.
Filosofia nu e numai speculativă şi intelectuală. Ea se şi practică, tocmai pentru că de ea nu se îndeletnicesc unii, ci toţi. Filosofia la Geţi, câtă a fost, era folclorică. Altminteri, când este practicată numai de o elită, ea nu ar ajunge la sacrificiul vieţii. Pentru că la acest gest erau gata oricând Geţii şi pentru că acest gest rezulta dintr-o credinţă filosofică, deducem caracterul folcloric al acestei filosofii.
(8 – apare în GcscN-3) unde s.n. este: ei cred că nu există un alt zeu în afară de al Ior
HERODOT
Istorii, IV, 94
„Iată cum se cred nemuritori Geţii: ei cred că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zamolxis. Unii din ei îi mai spun şi Gebeleizis. Tot la al cincilea an ei trimit la Zamolxis un sol, tras la sorţi, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată, au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii din ei primesc poruncă să ţină trei suliţe [cu vârful în sus] , iar alţii, apucând de mîini şi picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zamolxis şi ridicându-I în sus, îl azvîrle în suliţe. Dacă străpuns de suliţe – acesta moare, – Geţii socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că e un om ticălos 1) şi, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă. Aceiaşi Traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi ameninţă divinitatea (care provoacă aceste fenomene) deoarece ei cred că nu există un alt zeu 2) în afară de al Ior”.
___________________________
1) Moartea ca o răsplată, de care nu este demn un ticălos! Despre cineva a cărui agonie se prelungeşte, am auzit-o pe mama spunând că „nu poate să moară, are prea multe păcate” sau „cine ştie ce păcate o fi având” ori „s-a îndurat Dumnezeu şi a luat-o”.
2) Pasaj mult discutat în legătură cu monoteismul Geţilor.
(9 – apare în GcscN-4) are menţiunea(sec.III)
SOLINUS
Culegere de fapte memorabile, 10
„Acum e locul să ne îndreptăm spre Tracia şi să întoarcem pânzele spre cele mai destoinice neamuri ale Europei. Cei care doresc să-i cerceteze cu grijă vor afla cu uşurinţă că barbarii Traci au un dispreţ pentru viaţă dintr-un fel de exerciţiu natural al înţelepciunii. Toţi sunt gata pentru moartea de bună voie, deoarece unii dintre ei socotesc că sufletele morţilor se întorc, iar alţii că ele nu mor, ci devin mai fericite”.
Credinţa în nemurirea sufletului nu poate veni decât din adânca cercetare a acestuia. (vezi şi mai jos, textul lui Platon). Tocmai în asta constă superioritatea Vitoriei Lipan, a culturii „rurale” (vezi Vasile Pârvan).
( 10 – apare în GcscN-5) are menţiunea(sec.IV î.e.n.)
PLATON
Carmide
„Tot aşa stau lucrurile, Carmide, şi cu acest descântec.
Eu [Socrate] l-am învăţat acolo în oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori. Spunea Tracul acesta că [medicii] Greci aveau dreptate să cuvînteze aşa cum v-am arătat adineauri. Dar Zalmoxis, adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neţinându-se seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: [anume] pentru că ei nu cunosc întregul pe care-I au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune şi rele -pentru corp şi pentru om în întregul său -vin de la suflet şi de acolo curg [ca dintr-un izvor] ca de la cap la ochi. Trebuie deci – mai ales şi în primul rând – să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase, care fac să se nască în suflete înţelepciunea”.
Tocmai de aceea, suferinţa sufletească poate fi fatală trupului şi se poate muri „de inimă rea”. Acest fel de moarte se întâlneşte foarte des la noi, fiind o explicaţie frecventă în popor. Se mai moare de inimă rea şi-n alte părţi ale Europei? În câte limbi există acest diagnostic?
(11 – fragmentul nu apare în GcscN, (sec.I î.Hr – sec.I d. Hr.)
STRABON
Geografia, VII, 3, 4.
„Nu ne putem îndoi – din cele spuse de Posidoniu, şi [de asemenea] bizuindu-ne pe întreaga istorie a Geţilor (s.n.) – că în neamul lor râvna pentru cele divine a fost un lucru de căpetenie”.
(12 – fragmentul apare în GcscN la început, în citatul din Getica lui Pârvan
HERODOT
Istorii, IV, 93
/Geţii/ „… sunt cei mai viteji şi,cei mai drepţi dintre Traci”.
(13 – fragmentul nu apare în GcscN, (sec. II)
LUCIUS AMPELIUS
Liber memorialis, VI, 4
„În Europa, cele mai vestite neamuri sunt: Sciţii, Sarmaţii, Germanii, Dacii, Moesii, Tracii, Macedonienii, Panonii, Ilirii, Grecii, Italicii, Galii, Spaniolii…”
( 14 – apare în GcscN-6) are menţiunea(sec.II)
ARIAN
Expediţia lui Alexandru, I, 3
„În ţinutul acestor Celţi se află şi izvoarele lui. Cei mai îndepărtaţi dintre aceştia sunt Cvazii şi Marcomanii. După aceea o ramură a Sarmaţilor – Iazigii -, apoi Geţii care cred în nemurire. Urmează majoritatea Sarmaţilor şi Sciţii pînă la vărsare” (a Istrului).
Este semnificativ că ajungând la Geţi, Arian se abate de la seaca înşiruire a numelor de popoare prin ale căror ţinuturi curge Dunărea, spre a semnala faptul pentru care antichitatea i-a celebrat – în sensul etimologic al cuvîntului – pe strămoşii noştri, deosebindu-i de toate celelalte neamuri: credinţa în nemurire.
Credinţa în nemurire este esenţă de umanism. Ea derivă din / sau justifică / ideea atât de omenească a omului – centru al universului. Conştiinþa faptului că omul e ceva aparte, deosebit de restul naturii se reazemă, se confirmă în credinţa nemuririi. Nepieritor este sufletul – adică tocmai ceea ce are numai omul. Excepţional în ordinea naturală, omul nu poate să aparţină în întregime acesteia. Şi, singurul, va face excepţie de la legea inexorabilă a morţii.
Nietzsche (şi alţii) au explicat apariţia acestei idei ca pe o simplă consecinţă a visului în care cei morţi continuă să apară, să trăiascã. De aici distincţia trup – suflet şi credinţa în nemurirea sufletului. Ceea ce însă trebuie explicată nu este apariţia, cât menţinerea acestei credinţe, care nu putea să reziste doar pe dovezile efemere ale visului (dacă e să acceptăm explicaţia filosofului german).
Ideea nemuririi sufletului mai apare în antichitate, în alte forme, dar la Geţi ea devine principiu ordonator al vieţii. Din idee devine credinţă, sentiment, factor dinamic, popular prevestind creştinismul.
Omul este singura fiinţă care ştie că va muri. Conştiinţa acută a acestui lucru duce la încercarea de a rezista, înfrunta şi depăşi moartea. Şi astfel începe istoria.
Conştiinţa morţii şi, mai apoi, credinţa în nemurire instituie prestigiul, cultul morţilor şi, implicit, un ritual de înmormîntare tot mai complex. În comuna primitivă nu se practica înmormîntarea rituală, nu exista cultul morţilor. Dovadă – lipsa (sau apariţia relativ târzie) a cimitirelor, a mormintelor. Acestea apar odată cu zorii istoriei, întrucâtva premergându-i chiar, aşa cum e firesc să se întâmple într-o relaţie cauză-efect.
Credinţa în nemurire duce la cultul morţilor, iar acesta este o formă – poate cea mai veche, dar mereu prezentă, şi azi – a sentimentului istoriei. Cultul morţilor, al amintirii şi pomenirii acestora, îl au mai ales popoarele cu o veche istorie. „Voi ce-aveţi îngropat aici?” – întrebare capitală. Acest cult şi credinţa în nemurire te fac solidar cu cei care îţi vor urma. Nu întâmplãtor începuturile culturii scrise româneşti sunt nişte pomelnice.
Nu este o (sau numai o) solidaritate cu un trecut abstract, impersonal, ci cu trecutul trăit de cei ce-au murit sub ochii tăi şi de cei ce-au murit sub ochii acestora ş.a.m.d., Ştiuţi numai din poveştile bătrânilor, şi ele păstrate cu sfinţenie de cult.
Credinţa în nemurire şi cultul morţilor, te fac răspunzător în faţa istoriei. Menţinerea noastră ca popor, în ciuda atâtor grele încercări şi tentaţii de viată mai uşoară, cărora strămoşii noştri le-au rezistat dintr-o adâncă supunere faţă de cei dinaintea lor, o datorăm şi credinţei în nemurire. Această solidaritate cu morţii, al căror cult fiecare îl deprinde copil încă fiind, este una din definiţiile patriotismului.
(15 – fragmentul nu apare în GcscN, (sec. II)
LUCIAN
Zeus tragedian, 42
„.. fiecare are altă credinţă. Sciţii jertfesc unui paloş, Tracii lui Zamolxis, care este un sclav din Samos venit la dînşii, frigienii [jertfesc] Lunii, etiopienii Zilei…”
Iatã-i, făcând figură aparte printre celelalte popoare antice, Traco -Geţii, singurii care au fãcut dintr-un om muritor Dumnezeu, simbol al nemuririi.
(16 – apare în GcscN-7) are menţiunea(sec.IV)
ÎMPĂRATUL IULIAN
Împăraţii, 22
„Eu (Traian), Jupiter şi zeilor, după ce am luat conducerea imperiului amorţit şi descompus din cauza silniciei Geţilor, singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul Geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii ce au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese sã fie astfel (s.n.) slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie”.
Exegeza curentă consideră că Traian, în această scriere satirică, e pus de autor să se laude, exagerând războinicia Dacilor. Dar ceea ce cu siguranţă aparţine în acest text nu personajului literar, imaginat, ci eroului istoriei, real, este legătura pe care o face între credinţa în nemurire a Dacilor şi ardoarea cu care aceştia şi-au apărat patria.
Cât priveşte pretinsa lăudăroşenie, imaginată de autorul scrierii, e de amintit că „Traian avea uneori obiceiul să-şi lege cuvintele prin jurămînt” : „Aşa să văd eu supusă Dacia în rândurile provinciilor” (AMMIANUS MARCELLINUS, Istoria romană în 31 de cãrţi, XXIV, 3, 9). De unde se poate crede că Traian într-adevăr s-a fălit totdeauna cu fapta sa cea mai de seamă.
(17 – apare în GcscN-8) are menţiunea (Periegetul), (sec.II)
DIONISIU (Periegetul)
Descrierea pămîntului, V. 305
„ţara imensă a Dacilor.”
(18 – apare în GcscN-9) are menţiunea (sec.I i.e.n.)
HORAŢIU
Ode, III, 24
„…Geţii cei aspri cărora pământul nehotărnicit le dă roade şi cereale libere.
Nu le place să cultive acelaşi ogor, mai mult de un an 1), iar după ce au îndeplinit toate muncile, alţii care le urmează în aceleaşi condiţii, le iau locul. Acolo femeia nu se face vinovată faţă de copiii vitregi, ci poartă de grijă celor lipsiţi de mamă 2), iar soţia cu zestre nu ajunge stăpâna bărbatului şi nici nu se încrede într-un amant chipeş. Zestrea cea mai de seamă este cinstea părinţilor şi virtutea femeii pentru care legâmîntul căsătoriei rămâne trainic; ea se teme de alt bărbat. Păcatul este un sacrilegiu pe care îl plăteşte cu moartea”.
___________________________
1) „…loc curat
de arat şi semănat”.
2) Să fie aceasta prima atestare a „omeniei”?
Versurile horaţiene s-ar putea să aibă o valoare strict documentarã minimă. Pentru femeile Geţilor poetul închipuie un portret inspirat, desigur, de suratele lor romane – prin răsturnarea defectelor în calităţi.
Dar ceea ce cu siguranţă n-a mai inventat poetul: legendara ţarã a Geţilor, unde, localizată, devenea credibilă până şi existenţa femeii ideale. Apelul la această ţarã, spre a obţine girul verosimilităţii, dovedeşte încă o dată aura legendară care împodobea numele Traciei şi, mai ales, al Daciei, în conştiinţa antichităţii.
(19 – fragmentul nu apare în GcscN, (sec. IV-III)
MENANDRU
Piesă nesigură
„Aşa suntem noi, Tracii toţi, şi mai ales Geţii – mă mândresc că mă trag din neamul acestora din urmă: nu suntem din cale afară de cumpătaţi. Nici unul dintre noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, şi unii chiar mai multe. Când se întâmplă să moară cineva, care n-a avut decât patru sau cinci neveste, oamenii din partea locului spun: Bietul de el, n-a fost însurat, n-a cunoscut iubirea”.
(20 – fragmentul nu apare în GcscN
STRABON
Geografia, VII, 3, 3 (C. 296)
„Unii Traci -spune acesta ( Posidoniu ) îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu-se «ctişti» („întemeietori” ) ; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri trăind, aşadar, feriţi de orice primejdie. Pe toţi aceştia poetul (Homer) i-a numit «străluciţii mulgători de iepe», «cei care se hrănesc cu lapte», «cei care duc viaţa sărăcăcioasă» şi «oamenii cei mai drepţi»”.
În continuare Strabon citează din Menandru, textul amintit mai sus, continuînd astfel:
„Susţinerile acestora sunt întărite şi de alţii. Nu este lucru firesc – prin urmare – ca oamenii ce socot nefericită viaţa fără multe femei, să creadă în acelaşi timp că ar fi un om destoinic şi drept acel căruia îi lipsesc femeile. Socotindu-i ‹‹adoratori ai zeilor›› /…/ pe cei fără femei, [Geţii] s-ar ridica împotriva părerii obşteşti”. (E vorba de pãrerea obşteascã la Eleni, unde femeile erau cele care „făceau cheltuieli mari cu jertfele” – ibidem).
Contradicţia semnalată de Strabon dovedeşte numai incapacitatea sa de a înţelege comportamentul paradoxal.
În ce priveşte misoginismul acestor misterioşi „întemeietori”, nu l-am putea oare deduce din binecunoscutul misoginism al lui Orfeu? Făcând din misoginism, aşadar, o componentã a orfismului, regăsibilă şi la Hipolit, eroul lui Euripide. Ştim aşa puţine despre orfism! Pare totuşi certă apartenenţa la orfism a unui „regim vegetarian”, practicat în antichitate de Geţi şi de Misi (sau Moesi) „care sunt şi ei Traci”: (tot la Strabon) „Misii se feresc, din cucernicie, de a mînca vietăţi; şi iată deci motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brînză, ducând un trai liniştit -pentru care pricină au fost numiţi „adoratori ai zeilor”.
Fără voie, ajuns aici, te duce gândul la postul creştinesc. Nu cumva derivã din orfism? Cunoaşte, oare, la Români, în Balcani, în general, acest post, anumite particularităţi care să permită gândului o asemenea traversare a timpului? Oricum, cred că mai buna cunoaştere a credinţelor populare balcanice reprezintă singura posibilitate de a mai afla ceva cu privire la orfism.
(21 – fragmentul nu apare în GcscN, (sec. I)
IOSEPHUS FLAVIUS
Antichităţi iudaice, XVIII, 1, 5, 20
„ .. [Esenienii] nu-şi iau neveste şi nici nu obişnuiesc să aibă sclavi, pe de o parte socotind că robia duce la nedreptate, pe de alta, dându-şi seama că se iveşte astfel prilej de răzvrătire. Aceştia trăiesc prin ei înşişi şi se folosesc de serviciile pe care şi le pot face unii altora. Aleg – prin vot – un feI de perceptori ai veniturilor şi ai roadelor ce le produce pământul, aceia fiind nişte bărbaţi cumsecade, iar preoţii iau asupra lor pregătirea grâului şi a alimentelor. Nu trăiesc aceştia într-un fel deosebit de al celorlalţi oameni, ci traiul lor seamănă cu al aşa-numiţilor polistai de la Daci”.
Referinţa la Daci – termenul cunoscut al comparaţiei! Încă o dovadă că antichitatea era bine marcată de realităţile geto -dacice, de prestigiul acestora.
(22 – apare în GcscN-1) are menţiunea (sec.VI.)
lORDANES
Getica,39
„Geţii n-au fost deci lipsiţi de oameni care să-i înveţe filosofie. De aceea Geţii au fost totdeauna superiori asupra tuturor barbarilor şi aproape egali cu Elenii, după cum relatează Dio, care a compus analele lor în limba greacă. El spune că acei dintre ei care erau de neam s-au numit la început Tarabostes, iar apoi Pilleati: dintre dînşii se alegeau şi regii, şi preoţii.”
(23 – apare în GcscN-10) are menţiunea (sec. III-IV)
EUSEBIUS DIN CAESAREA
Pregătire evanghelică, IV, 7, 7 (735)
„ … cum se întâmplă şi cu sclavii de prin comedii -Geţi şi Daci, nişte flecari, deprinşi să-şi ascută limba şi să spună glume din limba dacică”. (s.n.).
Omeneşte vorbind, aceasta este cea mai mişcătoare informaţie despre strămoşii noştri, făcându-ne cel mai mult să-i simţim „de-ai noştri”. Autorul se referă la sclavii Daci şi Geţi, deveniţi, în comediile greceşti târzii, simbolul servitorului isteţ, care-şi bate joc de stăpân, mai ales prin ascuţimea limbii. Lazăr Şăineanu avea să constate un fapt asemănător din cercetarea cuvintelor turceşti, intrate în limba română cu un sens „depreciat”, dovadă a stării de spirit populare din timpul ocupaţiei turceşti. Răi de gură de când ne ştim…
Şi acel „deprinşi să spună glume din limba dacică”… „glume din limba dacică” …
(24 – fragmentul nu apare în GcscN, (sec. II)
GALEN
Despre facultăţile naturale, II, 17
„asemenea sclavilor pe care i-a pus în comediile sale excelentul Menandru, nişte Daci şi Geţi care nu-şi închipuie că au săvârşit vreun lucru plin de nobleţe, dacă nu şi-au înşelat de trei ori stăpânul”.
Dincolo de toate celelalte dovezi, aceste două texte sunt pentru mine cea mai sigură dovadă a continuităţii geto-dacice în fiinţa noastră.
(25 – apare în GcscN-11) are menţiunea (sec. I î.e.n)
DIODOR DIN SICILIA
Biblioteca istorică, XXI, 12, 5-6
„De asemenea fură pregătite două ospeţe: pentru acei Macedonieni, Dromichaites rândui tot felul de mâncăruri alese, servite pe o masă de argint, iar Tracilor le dădu să mănânce zarzavaturi şi carne, dar pregătite cu măsură, aşezându-le pe nişte tăbliţe de lemn, care ţineau loc de masă. În cele din urmă, puse să le toarne Macedonienilor vin în cupe de argint şi de aur, pe câtă vreme el şi Tracii lui beau vinul în pahare de corn şi de lemn, aşa cum obişnuiesc Geţii. /…/ Dromichaites îl întrebă apoi pe Lisimah care dintre cele două ospeţe i se pare mai vrednic·de un rege: cel al Macedonienilor sau cel al Tracilor. La care Lisimah îi răspunse că cel al Macedonienilor. «Atunci – zise Dromichaites – de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri, şi te-a cuprins dorinţa să vii la nişte barbari, care au, o viaţă de sălbatici, locuiesc într-o ţară bântuită de geruri şi n-au parte de roade îngrijite? De ce te-ai silit, împotriva firii, să-ţi duci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber?»” .
Excelentă lecţie de înţelepciune şi tact diplomatic.
Profetică introducere la o istorie politică de peste două milenii, caracterizată prin căutarea păcii şi a bunei înţelegeri, istoria unui popor care a luat arma în mână numai pentru a se apăra.
(26 – apare în GcscN-12) are menţiunea (sec. I)
FRONTINUS
Stratagemele, I, 10,4
„Scorylo, conducătorul Dacilor, ştiind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile şi socotind că nu-i nimerit să-i atace, deoarece datorită unui război cu un duşman din afară s-ar putea restabili înţelegerea între cetăţeni, a pus în faţa concetăţenilor săi doi câini şi pe când se luptau între ei cu îndârjire, le-a arătat un lup. Imediat câinii s-au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin această pildă i-a oprit pe barbari de la un atac care ar fi adus foloase Romanilor”.
(27 – apare în GcscN-13) are menţiunea (sec. I)
STRABON
Geografia, VII, 3,11 (C. 303, C.304)
„Lăsând Ia o parte trecutuI îndepărtat al Geţilor, întâmplările din vremea noastră sunt următoarele: ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a învăţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus Geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani.”
Un program oricând valabil: „exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci”.…
(28 – fragmentul nu apare în GcscN, (sec. I-II)
CRITON
Getice
„Prin înşelăciune şi magie, regii Geţilor impun supuşilor lor teama de zei şi buna înţelegere şi dobândesc lucruri mari”.
Rezultatul înnobilează mijloacele.
(29 – apare în GcscN-14) are menţiunea (sec. II-III)
DIO CASSIUS
Istoria romană, LXVII, 6
„Cel mai însemnat război de atunci al Romanilor a fost cel împotriva Dacilor asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal, foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-I ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere”.
Cf Ureche: „Era acest Ştefan Vodă (…) la lucruri de război meşter; unde nu cugetai acolo îl aflai; unde era nevoie, însuşi se vâra, ca văzîndu-l ai săi să nu se îndărăpteze. Şi pentru aceea, rar război de nu biruia. Aşijderea şi unde-l biruiau alţii, nu perdea nădejdea; că ştiindu-se căzut jos se ridica deasupra biruitorilor”.
(30 – apare în GcscN-15) are menţiunea (sec. I-II)
SUETONIU
Vieţile Cezarilor, Divinul August, LXIII, 4
„M. Antonius scrie că [August] a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele Geţilor, şi că tot atunci a cerut în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui”.
Amănunt iarăşi revelator.
Peste două secole pe tronul Romei imperiale se va urca primul împărat de origine tracă: Maximinus Thrax, la 235. Până în 610 îi vor urma alţi treizeci şi nouă de împăraţi de origine traco-iliră. Unul din ei a fost şi Galerius (vezi mai jos).
(31 – fragmentul nu apare în GcscN, (sec. III-IV)
EUSEBIUS DIN CAESAREA
Cronica, 225, g
„În anul 290 d. Chr., în timpul olimpiadei 267 .. în Dacia, nu departe de Serdica, s-a născut Galerius”.
(32 – fragmentul nu apare în GcscN, (sec. III-IV)
LACTANTIUS
Despre felul în care au murit prigonitorii, XXVII, 9
„Odinioară, când primise titlul de împărat, el (Galerius) a declarat că este duşmanul numelui de roman şi că vrea să schimbe titulatura imperiului roman cu aceea de imperiu dacic”. (s.n.)
(33 – fragmentul nu apare în GcscN, (sec. IV-VI)
ORACOLUL SIBILEI TIBURTINE(sec. IV –VI)
P.17 „Tracia va fi pustiită şi nu va fi cine să conducă şi să cârmuiască împărăţia romană.”
(34 – apare în GcscN-16)
STRABON
Geografia, X,3, 17
„Muzica întreagă, privită atât ca melodie cât şi ca ritm, şi cuprinzând [în noţiunea ei] şi instrumentele, e socotită ca fiind de obârşie tracă şi asiatică. Aceasta se vede şi din locurile unde muzele sunt cu deosebire cinstite. Într-adevăr, în vechime, Pieria, Olimpul, Pimpla, Leibethros erau localităţi şi munţi ai Tracilor, pe câtă vreme acum pe acestea le stăpânesc Macedonenii. Heliconul a fost închinat muzelor de către Tracii care locuiau în Beoţia şi care au consacrat nimfelor peştera din Leibethros. Se spune că cei care s-au ocupat în vechime cu muzica Orfeu, Musaios şi Tamiris – sînt Traci. Şi numele lui Eumolp tot de la Traci vine.. .”
Despre Eumolp, „cel care cântă bine”, se mai spunea şi că a instituit misterele de la Eleusis.
(35 – fragmentul nu apare în GcscN
Geografia, VII, 3, 5
„Se spune că un Get cu numele Zamolxis ar fi fost sclavul lui Pitagora şi că ar fi deprins de la acesta unele cunoştinţe astronomice, iar o altă parte ar fi deprins-o de la Egipteni, căci cutreierările sale l-ar fi dus până acolo. Întorcându-se la el în ţară,s-ar fi bucurat de o mare trecere la conducători şi la popor (s.n.) întrucât întemeiat pe semnele cereşti, el făcea prorociri. / … / Pe când domnea asupra Geţilor, Burebista, împotriva căruia s-a pregătit să pornească divinul Cezar – cinstirea mai sus amintită o avea Decaineos. A dăinuit la Geţi obiceiul pitagoreic, adus lor de Zamolxis, de a nu se atinge de carnea animalelor”.
Obiceiul nu era „pitagoreic”, ci orfic. Mai curând adus de Zamolxe din Egipt sau chiar din Tracia. Peregrinările lui Zamolxe sunt de luat în consideraţie şi din unghiul de vedere al unei afirmaţii a lui Herodot (Istorii, II, 123): „practicile orfice, numite şi bachice, care sunt în fapt egiptene”.
(36 – fragmentul nu apare în GcscN)
Geografia, XVI, 2, 39
… „Şi profeţii erau cinstiţi, încât erau socotiţi vrednici de domnie, … astfel … Orfeu, Musaios şi zeul la Geţi, în vechime Zamolxis, un pitagoreu, iar în vremea noastră Decaineos care proroceşte lui Burebista…”
(37 – fragmentul nu apare în GcscN, (sec. II)
LUCIAN
Istoria adevărată, II, 17
„Vreau să amintesc şi de oamenii însemnaţi pe care i-am văzut la ei … Dintre barbari, pe cei doi Cirus, pe scitul Anacharsis, pe tracul Zamolxis, pe italiotul Numa, apoi pe Licurg din Lacedemona, pe atenienii Focion şi Tellos şi pe /cei şapte/ înţelepţi …”
(38 – fragmentul nu apare în GcscN, (sec. I î.Hr)
DIODOR DIN SICILIA
Biblioteca istorică, I, 94, 2
„Într-adevăr, se povesteşte că la ariani Zathrausthes a făcut să se creadă că o zeitate bună i-a dat legile întocmite de el. La aşa-numiţii Geţi care se cred nemuritori, Zamolxis susţine şi el că a intrat în legătură cu zeiţa Hestia, iar – la Iudei – Moise, cu divinitatea căreia se spune Iahve…”
(39 – apare în GcscN-20 are menţiunea (sec. V-VI) şi comentariul ADICĂ nemuritor.
HESYCHIOS DIN ALEXANDRIA
Culegere alfabetică de cuvinte de tot felul
„Zalmoxis. Despre acesta Herodot ne spune că Elenii, care locuiesc în jurul Pontului, afirmă că a fost sclavul lui Pitagora, că apoi a fost eliberat şi s-a înapoiat cu corabia în ţinuturile sale de baştină, unde a propagat învăţături despre un trai mai înţelept decât cel al Elenilor. A adus cu sine fruntaşi atenieni şi i-a primit cât se poate de bine, spunând că nici el, nici discipolii săi nu vor muri. Alţii susţin că [Zalmoxis] era consacrat lui Cronos [nemuritor].”
domnule Ilie Tudor,
am dat adresa de e-mail pe sait. Am fost contactat de mai mulți cititori în legătură cu revista Noi Tracii. Am spus că nu se mai găsește pe net de cîteva ori în decurs de cîțiva ani. Inclusiv institutul de tracologie a fost desființat. Aștept o răvașă pe adresa de e-mail!
Incerc eu , am schimbat metoda din selecţie în pdf în print screen combinată cu o rotatie de 90 de grade şi sucirea monitorului pe latura mai mică
Rezultă fişiere mai mici.
https://uploads.disquscdn.com/images/b3546cc434d1c47a413d1d3b27ff3ac2ff0e928b1a768ebe76a1bd3f2fb15fc2.jpg
https://uploads.disquscdn.com/images/4079304270d87629a2c749f72281176af58f9f6dde15b786eafc251cc1214330.jpg
https://uploads.disquscdn.com/images/a571b76f84a97d9cad6069ffbaaf2b4f846c3b795e5260912097564f4129df9c.jpg https://uploads.disquscdn.com/images/74d92173ca971dbcdfbb5d4161f8f21d2dc10147ecba835fc91b6d74abea2df1.jpg https://uploads.disquscdn.com/images/f1e7c202ad73c4f124960d88b1033103530d964b95a20994034f2bfe48ab60b6.jpg
https://uploads.disquscdn.com/images/13fc8713bfe715b30f62a4af9e607a8a2ce2996e8462e5e88340daf1f6d2a0a2.jpg
https://uploads.disquscdn.com/images/c8f7d275549e0706b5376946ae69547620a4516e959ada658420a401b65d1fb3.jpg
https://uploads.disquscdn.com/images/d7e4748e23160c16635819bc9b94a95e505f9f9c0660d6c4e02caadeb0eae82c.jpg
https://uploads.disquscdn.com/images/394f3169493eccb11630bf49bf9d004076af2c9d5d8e17ba11b1936bcfdc5b3b.jpg
https://uploads.disquscdn.com/images/eec3b78bc656b5f74b384f8475841e062335e18d65609d8365c79b1ec4229d0f.jpg