Încep acest articol prin a aminti că duminică, 9 octombrie, a fost Ziua Națională de Comemorare a Holocaustului. Dumnezeu să dea alinare veșnică victimelor din rândul populației evreiești, români sau ucraineni! Două știri anunțau săptămâna trecută, înaintea datei de 9 octombrie, două succese ale politicienilor noștri obținute prin celebrul PNNR, finanțarea deopotrivă din bani europeni pentru construirea a două muzee în România: 15.000.000 euro pentru a se crea pe teritoriul României un Muzeu al Holocaustului și 9.000.000 euro pentru a se crea pe teritoriul României un Muzeu al „Tăcerii”, închinat memoriei victimelor comunismului din pușcăria de la Râmnicu Sărat, consacrată și prin faptul că a impus un crunt regim al tăcerii deținuților torturați. Evident, cuvântul „deopotrivă” pe care l-am folosit în fraza precedentă nu are, în ciuda compoziției sale, ideea de „opoziție”, ci una mai sublimă, pe care sper să o pot exprima suficient de clar în acest articol: ideea că nu ura care dezbină trebuie să fie esența unor astfel de muzee, ci, dimpotrivă, apropierea prin iubire, care poate și trebuie să copleșească ura!

Conform unei estimări a Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (instituție a Guvernului României), în perioada dominată de hitlerism, în România și în teritoriile aflate vremelnic sub controlul autorităților române au murit între 280.000 -380.000 de evrei români și ucraineni.(https://www.inshr-ew.ro/holocaustul-in-romania/) În memoria acestui număr impresionant de victime (chiar dacă marja de estimare este astăzi destul de largă) Uniunea Europeană a decis alocarea acelei sume pentru a se crea pe teritoriul României un Muzeu al Holocaustului. Acest muzeu își are sensul în a ține vie amintirea celor uciși și pentru nu se repeta ororile hitlerismului.

Conform unei declarații oficiale făcute pe 12 august 2010 la Palatul Cotroceni de președintele Israelului, domnul Shimon Peres, „în cea mai întunecată perioadă a istoriei, în perioada nazistă, România a ajutat la salvarea a 400.000 de evrei”. (https://m.youtube.com/watch?v=sAmYYzA-o6U)

Comparând cele două estimări, una făcută de o instituție guvernamentală din România, a doua făcută de prezidenția Israelului, putem afirma că în regimul Antonescu s-a produs și crima, și salvarea unui număr impresionant de evrei. Crima nu trebuie acoperită prin salvare, dar nici invers nu este corect, salvarea să fie complet ignorată din cauza comiterii crimei. Celor care nu sunteți de acord cu această afirmație, dintr-un motiv sau altul, vă voi da mai multe argumente în câteva articole, argumente concrete, verificabile.

La Muzeul „Tăcerii” de la Râmnicu Sărat trebuie păstrată memoria cel puțin a unui salvator de evrei

Din ceea ce astăzi numim „regimul Antonescu” făceau parte cu siguranță ofițerii de grad înalt din Armata Română, cu funcții de conducere. Pe aceștia îi conducea mareșalul Antonescu și nimic din ce întreprindeau aceștia în cadrul Armatei Române nu putea să nu fie cunoscut și acceptat de mareșalul Antonescu. Cei 400.000 de evrei salvați de români, de care pomenea în declarația sa președintele Israelului, domnul Shimon Peres, au fost salvați la propriu și cu sprijinul Armatei Române, fiindcă aceștia au emigrat în Palestina pe nave civile însoțite ca protecție de navele Marinei Regale a României. Ca jurnalist, dar mai ales ca bun român, am o datorie de suflet, pe care am spus-o și în alte articole: sunt nepotul unuia dintre marinarii Armatei Române care au ajutat la salvarea evreilor (din cei 400.000) și nu accept ca bunicul meu și alți militari români ca el să fie considerați drept „criminali” care au făcut parte din „regimul Antonescu”. Bunicul meu a servit în Armata Română doar în misiuni de salvare a evreilor emigranți, a protejat cu Distrugătorul M.S. Ferdinand, pentru a nu fi bombardate de aviația germană, convoaiele de emigranți evrei îmbarcați pe nave civile, ce aparțineau unor armatori evrei. Bunicul meu a servit în Armata Română, în Marina Regală condusă pe atunci de comandorul Horia Macellariu, devenit ulterior contraamiral. În anii Celui De-al Doilea Război Mondial, în regimul Antonescu, acest ofițer a fost șef de stat major la Comandamentul Marinei Regale și comandant al Forței Navale al Marinei Regale Române. Există foarte multe dovezi istorice că acest comandant al Marinei Regale a României a ajutat la salvarea evreilor, prin zeci de misiuni militare și, mai mult, că s-a opus transportului în condiții inumane, cu nave civile supraîncărcate de emigranți. Acest mare om, militar nepătat al Armatei Române din regimul Antonescu a dus și la salvarea orașului Constanța de la bombardare în ziua de 23 august 1944. În ciuda meritelor sale, contraamiralul Macellariu a fost condamnat la pușcărie de bolșevici și a executat 16 ani de detenție în lagărele comuniste de exterminare, în perioada 4 aprilie 1958-13 aprilie 1963 fiind încarcerat la închisoarea din Râmnicu Sărat, locul pentru care azi Uniunea Europeană oferă finanțarea de 9.000.000 euro, spre a fi amenajat Muzeul „Tăcerii”. În perioada cumplită de la Râmnicu Sărat, bătrânul ofițer a scris autorităților comuniste o scrisoare, din care redăm:

“Sunt bătrân (64 de ani) și bolnav (distrofic cu o debilitate generală, astenie și frecvente lipotimii, cardio-miocardită, afecțiuni pulmonare, afecțiuni digestive – gastrită și enterocolită, tulburări de vedere – imagini suprapuse, vedenii colorate, orificiile herniare slăbite, picioarele se umflă din cauza țesuturilor slăbite etc.). În această stare a sănătății și a vârstei sunt pus într-un regim de execuție înăsprit, în care nu pot, la nevoie, să mă întind zilnic timp de 17 ore și cu regimul alimentar – pe care-l aveam la penitenciarul Aiud din cauza boalei – suprimat. În continuarea acestei situații căreia nu-i pot face față, cu slabele mele puteri rămase, îmi văd sfârșitul vieții grăbit, fără ca să am vreo vină care să justifice înăsprirea tratamentului impus.”

Acest ofițer al Armatei Române, care a ajutat la salvarea orașului Constanța, care a ajutat la salvarea a peste 60.000 de ostași români din Crimeea, care a ajutat la salvarea celor 400.000 de civili evrei emigrați în Palestina merită tot respectul cuvenit în Muzeul „Tăcerii” de la Râmnicu Sărat! Dar merită respect și în Muzeul Holocaustului! Ambele muzee nu sunt doar despre crime și regimuri politice odioase, ci trebuie să fie mai ales despre puterea omului de a fi peste vremi, de a fi salvator al semenilor, de a fi iubitor al lor.

Ambele muzee și muzeele de acest tip  pot fi un alt fel de „Pompei” al omenirii.

Tragedia din comunism este „Pompeiul” recent al românilor. Tragedia Holocaustului este „Pompeiul” recent al poporului evreu. Lava care a acoperit Pompeiul a fost moartea care a ținut în viață mii de ani frescele, artefactele acelei lumi. Fără acel chin nu supraviețuia memoria orașului antic. Holocaustul – care în mintea diabolică a creatorilor lui era „arderea de tot” – este pârjolul din care trebuie să răsară ceva sublim: Compătimirea, Regretul, dar și Iubirea față de cei chinuiți până la moarte absolut pe nedrept. Tragedia comunistă este de asemenea focul roșu din care trebuie să răsară memoria unor oameni uciși, chinuiți tocmai fiindcă erau buni. Vina deținuților politic români a fost în majoritatea cazurilor inteligența, demnitatea și nesupunerea lor la minciună. Este bine că UE dă prin PNRR bani pentru două muzee, unul al Holocaustului, altul al „Tăcerii” din pușcăria Râmnicu Sărat: este pentru „Pompeiul” în oglindă a două regimuri politice, fascism și comunism. Iar cine dorește să aștearnă tăcerea peste una din cele două abominabile crime se face complice cu criminalii.

Alexandru CĂUTIȘ