Glosă la Holocaust

 

Recent, făcând recenzia cărţii mele Îndreptarea Îndreptarului Ortografic, dl Teşu Solomovici mă prinde încălcând eu însumi o regulă de comportament lingvistic pe care o recomandam insistent cititorilor mei: să nu folosim cuvinte al căror sens corect nu îl cunoaştem. E mai sănătos să întrebi pe alţii cum e corect dacă simţi că te mişti pe un teren nesigur. Ceea ce eu, subsemnatul, zice domn Teşu, nu prea am făcut atunci când m-am băgat în vorbă neîntrebat de nimeni pentru a-mi spune părerea într-o chestiune extrem de gravă şi de complicată: holocaustul. Greşeală care m-a adus în situaţia de a avea de dat azi socoteală în justiţie pentru  …sensul greşit cu care am folosit cuvîntul holocaust… Vreau să-l asigur pe dl Teşu şi pe cititorii săi că totuşi greşeala pentru care m-a taxat nu am făcut-o, adică nu m-am dezis de mine însumi, ci dimpotrivă!

Şi anume: la un moment dat am constatat că definiţia cuvîntului holocaust, aşa cum o ştiam eu şi aşa cum e dată ea de DEX, de dicţionarele curente ale limbii române şi de Larousse, intră în contradicţie cu definiţia pe care au stabilit-o ad hoc cei din comisia Wiesel de cercetare a «Holocaustului din România». Şi ce am făcut eu ca să nu cad cumva în greşeală? M-am adresat instanţei supreme în materie: Yad Vashem,  celebrul memorial de la Jerusalim, de pe al cărui site de Internet am cules informaţia că «În centrul Holocaustului a stat decizia de a ucide fiecare evreu – bărbaţi, femei şi copii». Raportînd definţia (implicită) de mai sus a Holocaustului la textele scrise de mine pe acest subiect, am răsuflat şi răsuflu şi azi ușurat, liniştit, căci ceea ce s-a întâmplat cu evreii din România, inclusiv cu cei deportaţi în Transnistria,  nu are nici o legătură cu decizia lui Ion Antonescu «de a ucide fiecare evreu» deoarece această decizie nu a existat, nici măcar ca intenţie.

Aşadar, rămâne cum am stabilit: nu a fost! Nu a fost holocaust ! Nici genocid !(Ca să fiu cât se poate de explicit…)

Dacă dl Teşu, atât de bun cunoscător al faptelor mareşalului, poate demonstra că faptele acestuia sau ale subordonaţilor săi se potrivesc cu definţia de mai sus a holocaustului, mai stăm de vorbă, dar nu prea văd cum, nu văd prin ce artificiu s-ar putea spune că în România, vreodată, cineva a luat decizia de a fi ucis fiecare evreu, bărbaţi, femei şi copii, toţi aşadar! Unii, repet, unii evrei, ştim cu toţii, au avut într-adevăr de suferit pe vremea «dictaturii» mareşalului Ion Antonescu, dar au suferit mai ales pentru că au încălcat legea penală, inclusiv legea marţială.  Admit că mulţi evrei au suferit, nevinovaţi, pentru faptele, deseori crimele, săvârşite de alte persoane, de alţi evrei îndeosebi, dar asemenea întâmplări, mai ales la vreme de război, nu miră pe nimeni.

      Punctul slab însă al celor ce-i iau apărarea mareşalului Ion Antonescu sunt evreii care au murit în Transnistria din pricina mizeriei, a bolilor, îndeosebi a tifosului exantematic. De tifos exantematic au murit şi mulţi români, pe front sau în Ţară, dar asta nu reduce răspunderea autorităţilor faţă de evrei. Dacă disloci zeci de mii de oameni din locuinţele lor, din tihna căminului, şi-i duci la dracu-n praznic, te încarci astfel cu răspunderi foarte mari… Numai că molima de tifos exantematic care a lovit dur în trupele nemţeşti şi româneşti, ca şi în civilii din ţările satelite Germaniei hitleriste, nu a fost cauzată de lipsa de higienă şi de neglijenţa criminală a autorităţilor militare şi civile, româneşti şi germane, ci victimele au murit de mâna criminală a Aliaţilor anglo-saxoni, americani şi englezi, care nu s-au sfiit să utilizeze arma biologică în al II-lea Război Mondial! Da, iubite domn Teşu, ne vine greu să credem că gentlămănia anglo-saxonă a putut produce această oroare, dar ea s-a produs. Istoricii, mai ales cei academici, respectând cu sfinţenie dreptul învingătorului de a impune adevărul său, ocolesc acest subiect, dar timpul nu recunoaşte acest drept şi curge în favoarea adevărului adevărat, impunându-l definitiv.

 

Dacă nu mă înşel, eu v-am mai dat o carte, Protocoalele Kogaionului, în care un capitol întreg era dedicat acestui adevăr atât de întristător, dezvăluit lumii întregi prin Raportul Mitkiewicz. E drept, americanii aveau o veche experienţă în această activitate cavalerească, ostăşească, de pe vremea când arma numită tifosul exantematic i-a ajutat să depopuleze America de indienii autohtoni… De milioane de autohtoni… Utilizând armamentul cel mai ieftin: microbul de tifos…  Ce ziceţi, iubite domn, cuvîntul holocaust se potriveşte în acest caz, holocaustul indienilor americani? Parcă s-ar potrivi, dacă-i luăm în serioos pe specialiştii de la Yad Vashem! S-ar potrivi chiar mai bine decât pentru evrei. Pentru evreii din România în orice caz !

Întrebare capitală: pot anglo-saxonii de azi să demonstreze că anglo-saxonii de ieri nu au nici un amestec în moartea sutelor de mii de evrei (şi ne-evrei) răpuşi de tifosul exantematic în anii 1941-1944? Căci, repet, au apărut probe potrivit cărora anglo-americanii au folosit în al II-lea Război Mondial arma bacteriologică, printre altele provocând veritabile epidemii de tifos exantematic. Aşadar, românii au dreptul să ceară dovada că microbii de care au murit evreii în Transnistria nu erau made in England sau in USA, ci erau producţie indigenă, valahă? Până nu se produce această dovadă, vinovăţia românească rămâne o ipoteză ca oricare alta.

Închei cu o propunere de afacere, de gheşeft: ce-ar fi, iubite coleg şi prieten, să ne documentăm noi doi asupra acestui subiect, să stabilim vinovăţiile şi să le cerem urmaşilor celor vinovaţi despăgubirile cuvenite urmaşilor victimelor, iar noi să ne tragem şi noi un comision frumos, binemeritat, măcar cât să avem de-o bere-două la Şosea, la Doina. Ce ziceţi, domn Teşu?

 

Ion  Coja

 

Post scriptum  Cât priveşte reclamaţia penală formulată de Vainer Aurel împotriva mea şi în numele Comunităţii Evreilor din România, nici o grijă! L-am dat şi eu în judecată pe individ pentru lucruri mult mai grave şi deloc inventate.

 

Nota redacției: Text mai vechi. Reclamația penală făcută de Vainer și ceata lui de năuci nu a fost luată în seamă de autorități, iar reclamația făcută de mine a intrat pe făgașul legiuit, în drumul ei spre judecarea și pedepsirea celor vinovați, dar s-a oprit, s-a poticnit în detaliul că infractorul reclamat de mine este deputat! Este intangibil! Nefericitul! Mizerabilul!

 

 

 

 

 

 

 

Despre Patriarhul Teoctist numai adevărul !

 

Printre minciunitorii care, la moartea Prea Fericitului Teoctist, au găsit de cuviinţă să iasă în lume cu puţinătatea lor sufletească, s-a numărat şi (dl) Şerban Orescu. Spre marea noastră dezamăgire, ne-a pus dinainte un text prost informat şi rău intenţionat, publicat într-unul din ziarele cele mai citite, ceea ce înseamnă că sunt multe persoanele care au fost contaminate de textul cu pricina. Creştineşte vorbind, ne îngrijorează vârsta autorului: mai avea-va oare timpul necesar ca să-şi dea seama de ceea ce a făcut, ca să se căiască şi să se îndrepte pe calea adevărului? Mi-aduc aminte de ce ne spunea Petre Ţuţea: «Sunt prea bătrân ca să mai spun vreo prostie. Nu mai am timp ca să mă corectez !…» Ce vârstă aveţi, domnule Orescu?

Aţi scris un articol neserios, care se întemeiază pe o declaraţie a Mitropolitului Banatului dată de înaltul prelat agenţiei Newsin la aflarea tristei veşti: «Mare pierdere pentru Biserica Ortodoxă Română… Regretăm moartea lui… Iertaţi-mă, dar atât vă pot spune…» Şi din acest «atât vă pot spune», care putea fi rostit cu zeci de înţelesuri complet diferite, iar cel mai probabil este că sensul acestei propoziţii, pentru orice om normal, era că «în acest moment de şoc şi durere, nu pot spune prea multe!», Şerban Orescu se crede îndreptăţit să deducă că ar fi, iată, adevărate toate inepţiile, toate răutăţile şi insanităţile pe care, de-a lungul anilor, fel de fel de nevrednici, le-au pus în circulaţie publică, încercând să păteze astfel obrazul Patriarhului Teoctist şi al înseşi Bisericii. Încearcă, iată, şi numitul Şerban Orescu. Nu va fi ultima încercare de acest soi, căci lucrarea de dincolo de moarte a Prea Fericitului Teoctist cu siguranţă că va fi încă şi mai incomodă pentru netrebnicii în viaţă.

Şerban Orescu începe prin a-i reproşa Patriarhului părerea despre Nicolae Ceauşescu, «gânditor genial şi om de stat excepţional». În 1989, la data când Prea Fericitul Teostist a emis aceast apreciere, m-aş fi încumetat şi eu să fac opinie separată, contrară chiar. Dar acum, în 2007, mai degrabă zic şi eu ca Petre Ţuţea: «Îl bag în p…. mă-sii pe ăl care l-o mai înjura pe Nicolae Ceauşescu !» Numai că Petre Ţuţea, cu un cap-două mai deştept ca noi toţi, spunea asta în primăvara lui 1989, atunci când «Europa Liberă» a lui Şerban Orescu ne informa că România lui Ceauşescu dobândise capacitatea de a produce oricând bomba atomică.  Păi pentru isprava asta Nicolae Ceauşescu nu poate fi numit «un om de stat excepţional»? Ca «istoric al ceauşismului», cum se consideră Ş.O., cunoaşte desigur laudele aduse lui Ceauşescu chiar la cel mai înalt nivel politic al planetei, la Casa Albă, la Buckingham, la Elisée, mai puţin la Kremlin… Sunt mult mai elogioase decât cele la care, foarte probabil, Patriarhul a subscris doar, cedând astfel imperativului biblic : «Daţi Cezarului ce este al Cezarului»!

Alt neadevăr: cică «Ceauşescu intenţiona să dărâme şi Patriarhia şi obţinuse, în acest scop, consimţămîntul Patriarhului Teoctist»!… După câte ştiu eu – dar istoricii ceauşismului se feresc s-o spună pe a dreaptă, intenţia lui Ceauşescu a fost să mute Patriarhia, atât de înghesuită în spaţiul de care beneficia înainte de 1989, şi să-i construiască un sediu nou, alături de Mănastirea Văcăreşti care urma să fie reabilitată, atribuind în acea zonă a Capitalei spre folosinţa Patriarhiei un spaţiu generos, reprezentativ pentru BOR, oarecum după modelul Vaticanului. Nu e prea tărziu să aflăm detaliile acestui proiect, proiect care, se pare, contrazice imaginea unui Ceauşescu demolator diabolic de biserici! Dar cui îi convine azi adevărul despre Ceauşescu?!

Culmea  lipsei de profesionalism pentru un istoric român este să emită opinii întemeiate pe raportul, jenantul raport al comisiei Tismăneanu. Şerban Orescu nu se jenează să facă carte de căpătâi din această mizerie. Patriarhul Teoctist, zice Ş.O., «a ajuns în fruntea BOR datorită loialităţii dovedite faţă de conducerea Partidului Comunist», adevăr indiscutabil devreme ce aşa «stă scris în Raportul Comisiei Tismăneanu din decembrie 2006». Nota bene, majusculele R… şi C… îi aparţin respectuosului Ş.O…. Respectuos şi servil cu toate haimanalele comuniste şi cominterniste, Şerban Orescu este nemulţumit că «până azi nu s-a spus clar dacă defunctul Patriarh a colaborat sau nu cu Securitatea».  Nu pricep de ce ar trebui să ni se spună asta, când este la mintea oricui să ştie ori să-şi imagineze că dacă România  are duşmani, şi are !, acei duşmani nu pot ocoli Biserica Ortodoxă Română ca ţintă prioritară a acţiunii lor distructive! O fi făcut Securitatea multe greşeli, crime chiar, dar va fi făcut şi lucruri bune. Ştim bine  bunăoară că a existat o secţie a Securităţii pentru combaterea iredentismului maghiar, alta anti-KGB. Multe diversiuni anti-româneşti s-au petrecut prin mijlocirea unor sectanţi, a unor culte sectante, a căror existenţă şi activitate a fost să îngrijoreze deopotrivă Biserica şi Securitatea! Numai puţină minte să ai şi oleacă de bunăvoinţă de român, şi e destul ca să înţelegi că Securitatea avea motive să colaboreze cu Biserica, nu ca să bage la puşcărie oamenii, ci ca să apere efectiv interese româneşti vitale! Şerban Orescu nu are de unde să cunoască aceste lucruri? Nu cunoaşte nici că Biserica, prin anii 60, i-a încredinţat Părintelui Teoctist o importantă funcţie şi răspundere în diaspora românească? Ca istoric, Şerban Orescu ar putea să se intereseze de ce Securitatea nu i-a dat ierarhului Teoctist viză de plecare spre misiunea sa printre românii din străinătate. Poate află şi ne spune şi nouă care Gogu Rădulescu sau Miron Constantinescu s-a opus misiunii pe care Biserica i-o încredinţase vrednicului ierarh Teoctist. Pe cine din conducerea de atunci a PCR l-o fi deranjat informaţia că, în tinereţea sa, călugărul Teoctist «ar fi făcut parte din Mişcarea Legionară».  «De odioasă aducere aminte», nu uită să precizeze Şerban Orescu, pentru care azi, în anul de graţie 2007, această eventualitate îl descalifică total pe Patriarh!…  Păi sigur că este important să afli dacă Patriarhul va fi fost în tinereţea sa camarad de idei cu Noica, cu Eliade, cu Cioran, cu Mircea Vulcănescu, cu Ernest Bernea, cu Ţuţea, cu Nae Ionescu, cu Rebreanu, cu Blaga, cu Puşcariu, cu Ion Barbu, Arghezi şi alţi legionari sau simpatizanţi ai Mişcării…  Mai presus de toate acest detaliu te face să înţelegi mai bine uriaşa personalitate a Prea Fericitului Patriarh Teoctist! Dar asta cu condiţia să evaluezi corect datele problemei. Comuniştii, care s-au temut atâta de legionari şi i-au persecutat ca pe nimeni alţii, i-au evaluat corect atunci când au apreciat, încă din 1946, că «jumătate din România a fost în Mişcarea Legionară!» Şi trebuie spus că preoţii şi călugării au fost în Mişcarea Legionară într-o proporţie şi mai mare! Informaţie care face şi ea parte din adevărul şi numai adevărul despre Prea Fericitul Patriarh Teoctist!

Ion  Coja