Ungaria Mare nu a existat!

Ungaria Mare nu a existat! „Ungaria Mare” este scornită de mințile
înfierbântate care confundă realitatea cu visurile deşarte de
mărire! Ungaria aşa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o
găselniţă birocratică, a unui funcţionar oarecare, numit Buest,
decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor
intrigi şi aranjamente de culise, de alcov. Ungaria aşa zis Mare nu a fost o
realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură. Nici
vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea
României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de
mii de români! Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în
istorie. Unde este jertfa ungurească la 1867?!
Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac şi jumătate de ocupaţie turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece? Să le
aducem aminte celor care calomniază România cu atâta pasiune, faptul
ruşinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în
armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta şi din Ungaria, nu a
existat niciun combatant ungur! Repet: când turcii, care transformaseră
Ungaria în paşalâc, au fost alungaţi de armatele unei puteri europene,
creştine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat
sabia pentru gloria, libertatea sau demnitatea maghiară! Nici unul!
La fel cum, în cele aproape două secole de ocupaţie turcească, nu s-a
înregistrat niciun moment de rezistență, de opoziţie ungurească la
ocupaţia musulmană.
Nota bene: principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor românești, între care includ şi Transilvania. Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete,
într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul
ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu și Transilvania, care continuă
să existe! De ce nu dispare și principatul Transilvania odată cu
Ungaria, la 1527? Simplu de ce: pentru toată lumea, pentru toate
cancelariile din acea vreme, Ungaria şi Transilvania erau lucruri
diferite, entităţi complet separate, care nu puteau fi gândite
împreună!
Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeaşi
situaţie cu Moldova şi Ţara Românească, fiind toate trei părtaşe în
mod firesc la aceeaşi istorie, la acelaşi model de organizare
politică.
Insistenţa cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la
gestul cel mai firesc: comparaţia între cel calomniat şi calomniator!
Foarte uşor şi la îndemâna oricui este să constate că oportunismul şi
lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari, decât
la cei care ne-au condus şi reprezentat pe noi!
S-o spunem pe şleau şi pe înţelesul omului de rând: momentele în care să-ţi fie ruşine de tine că eşti maghiar sunt mult mai numeroase şi mai jenante decât cele
care i-ar îndreptăţi cât de cât pe români să trăiască acest sentiment
dureros. Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgenţă
trebuie adunate de istoricii specialişti şi puse pe tapet, căci numai
aşa vom închide gura celor care şi-au făcut o meserie din a calomnia
tot ce este românesc!
Ţinem totuşi să punem o întrebare pentru bravii noştri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie: Câţi sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, şi câţi sunt maghiarii care au marcat istoria pentru
români? Câţi sunt românii al căror nume a fost maghiarizat şi se
fălesc azi cu ei toţi maghiarii, şi câţi sunt maghiarii cu nume
românizat?.
Să mi se ierte simplicitatea, aproape penibilă, a
demersului pe care îl propun! Dar nu avem încotro şi trebuie să ne
coborâm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanţi şi
insistenţi cu orice ocazie! Să vorbim aşadar pe înţelesul minţii lor,
împuţinată de ură şi năluciri deşarte! Avem nevoie, zic, de aceste două
liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice şi să tranşăm o dată
şi pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem
obligaţi să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă,
românilor.
Pentru cei ce vor face această operaţiune, de listare a
românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să
verifice situaţia din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari
matematicieni Farkas şi Janos Bolyai. Am prieten un istoric din Sibiu,
care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era
român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez
Farkas, adică Lupu, este un bine cunoscut nume de botez tipic românesc,
larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureș! Din păcate acel
coleg se teme pentru persoana lui şi pentru familie să-şi susţină
ipoteza, adevărul! Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci
măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg,
nemăsluit!
Același exerciţiu nu ar strica să-l facem şi cu ceilalţi
vecini, întrebându-ne câţi ucrainieni, ruşi, bulgari, sârbi sau greci
au scris pagini de istorie românească, şi câţi români i-au fericit pe
vecinii noştri şi ar binemerita nu numai un cuvânt de recunoştinţă din
partea acestora! Dar ar merita ca în toate aceste ţări, în Grecia, în
Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana
împotriva celor ce simt româneşte şi se consideră români! Oare cât vom
mai tolera persecutarea şi marginalizarea românilor fără a face auzit
măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic
demascând neruşinarea guvernanţilor vecini, a guvernanţilor noştri,
complet surzi la suferinţa românilor din ţările vecine?!

Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile, să
le reamintim: la Trianon, în 1920, s-a decis crearea statului
Ungaria! Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran,
încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. Abia după 400 de ani, la
Trianon, a apărut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima
oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria ţară. Iar
statul ungar era, pentru prima oară, un stat naţional! Comunitatea
internațională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii,
consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din
istoria lor! Care e logica acestor resentimente? Cum puteţi deplânge la
nesfârșit dispariția granițelor care aparțineau altora, adică
habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridicolul
situației?!
Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub
guvernarea şi administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor.
Abia după Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se
guverneze cum vor! Şi ştiţi dumneavoastră, frați maghiari, care a fost
prima inițiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor
de la Budapesta? Care a fost primul lor gând de autoguvernare maghiară,
suverană şi independentă pentru prima oară după 400 de ani?
Nu ştiţi, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din
Ungaria! Au decis să trimită şi au şi trimis la Bucureşti o delegaţie,
de trei conţi maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand şi lui
Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat
dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867! Nici
mai mult, nici mai puţin!
Aşadar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranţa cea mare a politicienilor maghiari! Lipsiţi de exerciţiul guvernării, al
libertăţii, fruntaşilor unguri le-a fost teamă de riscurile şi
provocările la care te supune suveranitatea. S-au simţit singuri şi
neajutoraţi, neasistaţi! Nu ştiau încotro s-o apuce! Cam la fel cum au
reacţionat ţiganii noştri când au fost eliberaţi din aşa zisa robie:
s-au trezit şi ei dintr-odată neasistaţi şi s-au întors pe capul
boierului român să afle cu ce l-au supărat şi să ceară să rămână mai
departe sub pulpana sa!
Unde era dispreţul politicienilor maghiari faţă de tot ce este românesc atunci când au venit la Bucureşti cu căciula
în mână cerşindu-ne întovărăşirea?! Unde era dorul de libertate şi
neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor
maghiari?
Prin ce impuneau românii în faţa vecinilor maghiari ?Prin
faptul evident că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai
vechi şi mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de
ani, era statul român. Nici în toată Europa nu găseşti multe popoare
care s-au învrednicit de o asemenea performanță politică! Semn de
cuminţenie şi de înţelepciune atât la nivelul domnilor, cât şi la
nivelul omului de rând de la talpa Ţării!
Nu întâmplător românii se numără şi printre cele numai câteva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul Jus Valachicum.
Da, oameni buni, aşa s-au petrecut lucrurile după Trianon! A fost un moment
jenant pentru bieții unguri, iar guvernanții şi mai apoi istoricii
români, ca nişte veritabili domni, ca nişte adevăraţi boieri, ca nişte
buni vecini, ca nişte oameni adevăraţi, ne-am abţinut să-l
popularizăm, să-l mediatizăm şi să-l comentăm! Să facem caz, ori,
ferit-a Sfântul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost,
nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noştri! Şi
poate că aşa ar trebui să procedăm şi în continuare! Să facem uitate
asemenea momente de slăbiciune ale Celuilalt! Din păcate, abnegaţia
ungurească sistematică, instituţionalizată, de a lovi şi calomnia tot
ce este românesc, ne obligă să părăsim îndătinata noastră atitudine de
a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului. Bunătatea noastră şi bunul
nostru simț sunt considerate slăbiciune, prostie chiar! E timpul ca
această impertinenţă să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără ruşine
să fie obrăzniciţi şi puşi cu nasul la perete, să nu şi-l mai ridice
aşa de sus fără niciun temei!
Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simţ care să-i tragă de mânecă pe conaţionalii lor mai zănateci sau nu îndrăznesc, să ne ocupăm noi, românii, de această trebuşoară! Şi s-o facem de data asta temeinic, cu sistemă!
Avem nevoie, așadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel şi fel de minciuni, ne calomniază
şi ne sabotează cu orice ocazie! Noi nu avem nevoie de minciuni, de
alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul
şi nu mai putem întârzia cu punerea în funcţiune a acestei arme
teribile: ADEVĂRUL! Şi adevărul este de partea noastră în cele mai
multe cazuri! Numai detractorii noştri au motive să se teamă de
adevăr! Ceea ce înseamnă că îl avem de partea noastră şi pe bunul
Dumnezeu, care este, în fapt, alt nume al adevărului.
Numai că trebuie să avem grijă mare: Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă şi în
traistă! Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, şi a vegheat
Sfântul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat. Dar acel
final fericit se împlinea prin fapte de vitejie şi de dăruire
apostolică a cărturarilor noştri, şi datorită jertfei româneşti din
acei ani teribili ai Marelui Război. Tuturor românilor aşadar, pentru
fiecare român în parte şi pentru întreg Neamul nostru cel românesc,
inima şi fruntea sus….

Dați și altor români să ia la cunoștință!…..

Ion Coja