„Impăratul” si austriecii s-au comportat față de noi romanii din Ardeal si Bucovina la fel de abject ca si regatul ungar parte a cezaro-crăiei..”

Drăguţul de împărat

Autorul are mare dreptate în ceea ce scrie şi nimeni nu poate contesta afirmaţiile respective. Doar că este tendenţios de selectiv. Scrie doar ce vrea el să vadă. Eu am studiat documente de istorie transilvană din timpul revoluţiei de la 1848 şi după (până pe la anul 1900) şi am găsit anumite fapte care contrazic pe alocuri ideea că împăratul ar fi fost totdeauna „abject” cu românii. Este adevărat că împăratul a avut interesele lui, dar au fost cazuri când ele au coincis cu cele ale românilor ardeleni. În consecinţă, au fost acţiuni împărăteşti favorabile românilor, ceea ce se pare că autorul trece cu vederea. Nu se pune problema aici că aceste acţiuni sunt rare, sau doar una buna la 99 rele, ci la faptul că ele există. De multe ori observ o lipsă gravă de obiectivitate la cei care îşi exprimă părerile, punându-şi pe ochi nişte ochelari de cal, care filtrează evenimentele şi vopsesc personajele de care se ocupă în alb sau negru. Este o caracteristică a sufletului nostru să ne asociem afectiv cu evenimentele despre care scriem şi să le tratăm în cel mai subiectiv mod posibil. Pe cei pe care-i iubim îi ridicăm la cer, pe ceilalţi îi demonizăm de tot. Uităm că orice om are şi părţi bune şi rele, desigur că în proporţii diferite.

Dar să revenim la oile noastre. În foarte multe documente istorice se vorbeşte de „iluzia” iobagilor ardeleni care credeau în „mitul” bunului împărat, al „împăratului, drăguţul”, etc. Oare iobagul ăla asuprit şi exploatat la sânge, să nu fi simţit cu acuitatea celui care are existenţa periclitată, de unde îi vin necazurile şi de unde i s-ar putea întinde o mână de ajutor? Este greşeala istoricilor să creadă că aceşti iobagi se iluzionau cu mituri. Ei simţeau că împăratul dorea efectiv (vorbim aici de situatia de după 1691, când Transilvania intră sub jurisdicţia habsburgică) să îmbunătăţească situaţia iobagilor (care erau în majoritate români). Puterile lui erau însă limitate pentru că nobilimea maghiară consimţise alipirea Transilvaniei la Austria doar cu păstrarea privilegiilor lor. Orice lege sau dispoziţie dădea împăratul, aceasta devenea nulă, dacă încălca cele mai mici drepturi ale nobilimii maghiare din Ardeal. Ăsta era de fapt rostul Dietei de la Cluj, care era parlamentul ardelean, care putea să infirme orice dispoziţie venită de la Viena.

În astfel de condiţii eu cred că nu este corect să aruncăm totul în capul împăratului. Împărăteasa Maria Teresa şi apoi Iosif al II-lea au încercat să introducă urbariul, adică un contract între nobil şi iobag, prin care se reglementau prestaţiile iobagului faţă de dominus terestrum (domnul lui de pământ), limitând abuzurile nobilimii, stabilite prin constituţia Ardealului numită Approbatae et Compilate Constitutiones. In cartea mea „De la animă spre ceriu” am dat destule exemple de astfel de prevederi inumane. Urbariul a fost blocat de nobilimea transilvană prin mecanismul pe care vi l-am descris, cu toate bunele intenţii ale „drăguţului de împărat”.

Nu sunt de acord în totalitate nici cu ideea dvs. despre jefuirea aurului din Triunghiul aurifer al Munţilor Metaliferi. Destule mine erau private, aflate în mâna unor proprietari români, care exploatau aurul în numele şi beneficiul lor. Numai că, aşa cum sunt românii, mână-largă, sau mai bine zis mână-spartă, au risipit această bogăţie fără cap, aşa cum de fapt fac şi astăzi, când se îndatorează la bănci ca să-şi cumpere nimicuri, în loc să investească într-o afacere productivă. (Acum am generalizat şi eu, fiindcă sunt şi români care ştiu ce să facă cu banii lor.)

Dar destul cu teoria. Dau mai jos câteva extrase din cartea pe care am amintit-o mai sus si la care m-am documentat timp de 4 ani.

1) Ca să poată stăpâni cele furate și jefui pe mai departe pe bieţii români, cele trei națiuni, ungurii, sașii și secuii au făcut, la 16 septembrie 1437, o nărăveală* (arh. nărăveală = convenție, înţelegere), numită Fraterna Unio, cu propusul de a-i vârî şi mai adânc pe români cu cerbicea în jugul sierbitutei. Așa au apărut codurile de legi Approbatele și Compilatele, precum și Tripartitul lui Verböczi. Erau în aceste coduri de legi articuluşuri ce țărmureau cumplit libertatea românilor, precum aceste:
— Românii erau opriți de la străpurtatul armelor (numai ei). (Approb., Part. 5, Edict 44)
— La anul 1579, toată naciunea română, împreună cu religiunea ei, fu declarată proscrisă. (Approb. Pars 1) În urma acestei legi, românii nu aveau dreptul să țină dregătorii publice, cât și la învățătura școalelor au fost opriți a umbla.
— Românii nu poteau nicidecum avea proprietate mișcătorie sau nemișcătorie. Dacă totuși un român dobândea ceva avere în timpul viețișoarei lui, după petrecania lui din astă lume a dorerilor, chiar de avea moștenitori, toată averea lui intra în stăpânirea domnului seu cel pământescu. (Tripart. Pars 3. Tit. 30, Approb., P 3, Tit. 35)
— Românii care au mai rămasu liberi poteau fi dați ca iobagi de cătră rege unui domn pământesc, iar orice nobil avea dreptul să-i prindă ca pe ferele sălbatice și să-i țâie ca iobagi ai lui. (Approb. Pars 3, Tit. 14)
— Românii nu puteau ține cai sau boi decât cu aprobarea domnului de pământ. ( Approb. Pars 5, Edict 47).

2) De la sfârşitul capitolului „Spargerea buţilor armenilor la târgul de la Câmpeni”, dau un fragment destul de edificator:

Despre cumu s-o plătitu ace înfricoșiată sumă, pe care muntenii o socoteau nu numai umflată de zeci de ori* (suma adunată a acoperit de 25 de ori paguba armenilor!), dar și nedreaptă, nevoindu a o plăti cu bunăvoia, sunt destule mărturii. Atunci tribunalul din Aiud veni cu brachiul militare pe capul bieţilor români. S-au trimisu soldați săcui și maghiari, care după propriile memorii ale secuiului Mihaly Cserei, fură mai cruzi și mai varvari decâtu tătarii. Risipiți prin sate după pradă, după ce bieții oameni trebuiau să le frigă un pui sau o găină, dacă nu poteau plăti, în fața lor le erau rușinate muierile sau fetele. Altora le erau legate mânile de pitiore și așe, făcuți covrig, li se dădea drumul din vârful unui deal, încât de multe ori bietul țieranu își frângea oasele sau chiar gâtul. Pe alții, iarna, îi legau desculți cu pitiorele în apă, ca să plătească. Iar de prin case sau grajduri li se prăda tot ce era de un orecare prețiu, de la animale, căruțe, hamuri, unelte, până la țolul de pe pat. Până şi iconele le smulgeau de la locul lor, de bieţilor omeni le rămâneau păreţii golani. Așe au fostu despăgubiți armenii și s-au îmbogățitu și jefuitorii totodată.
Ajungându aceste nedreptăți și la urechile împăratului Josifu al II-lea, fie-i în veci numele binecuvântatu, el o luatu cumpăna dreptății a mână și, ca domn chibzuit, o judecatu cu dreptate causa dintre armeni și români. Pentru că fișcul, atunci când ave dreptul crâșmăritului, lăsase românilor contra plată vinderea băuturilor acovița și cu miedul, nu le era nici cum îngăduitu armenilor ca să-i oprească pe români de la vânzare, care plătiseră pentru asta la fișc, tot așe cum plătiseră și ei arendă. Conclusul împărătesc fu că instigatorii la revoltă n-au fost românii, ci togma armenii. Drept pentru care fișcul împărătesc, în urma poroncii serenissime preaînalte de la Viena, i-o trasu în judecată pe armeni, care au fostu siliți să întorne totă suma storsă prin nelegiuire de la români, înapoi în casa fișcului.
Amu însă, s-o doveditu înalta înțelepciune a marelui împărat Josifu, care n-o dat banii înapoi moților, ci hotărî, pentru folosul şi procopsala niamului, să se deschidă șapte școale românești: la Râul-Mare, Vidra, Câmpeni, Bistra, Abrud, Bucium și Auraria. Pe lângă acestea, bunul împărat o mai ctitorit alte 24 de școale române în tot prinţipatul, 12 pentru uniți și 12 pentru neuniți. Asta o fost răzbunarea lui asupra nemeșimii maghiare, pentru că șcia că arma cea mai ascuțită pe care o potea da românilor a mână era cultura. Dară până ce aceste școli vor da roade, tot coasa înieptată, furca și lancea erau mai la îndemână. Pentru că, dacă banii au venit prin școale înapoi, cum rămânea cu pedepsele cu mortea, schingiuirile, fetele și femeile rușinate de secui, cu cei ce și-au rupt oasele, dați de-a rostogolul din vârful muntelui?
Tote faptele astea de grozăvie au fost trecute pe răboj de către Frăţiile de Cruce și doar peste puțină vreme, la 1784, vor fi plătite nemeșilor înapoi, cu aceeaşi monedă. Tote memoriile ungurești au scris despre tumultul Horii că ar fi fost răzbunarea unui popor crud, sălbatic și varvar. Uitaseră, pesemne, ce făcuseră doră cu 2 ani mai înainte cu românii! Și totuși, așa varvari cum se zice că au fost, românii n-au legat niciun nemeș, făcându-l colac, ca să-l dea de-a rostogolul de pe deal la vale și nici nu le-au rușinat nevestele și fetele, nici de față cu ei și nici în lipsă.

3) În piața Clusiului poposise cu câțiva ani mai înainte, venit la târguială, băieșul din Abrud rămas de pomină, care vruse odată să cumpere de la un boltaș câțiva coți de pănură albă de halină, din cea mai fină. Boltașul, privind la el cum era îmbrăcat și văzându-l cu mânile bătucite de muncă, îi spuse că are asemenea marfă, dar nu era de nasul lui, fiindcă acel material era pentru coconași și coconițe din familii avute și costa un florin cotul. Atunci, amarnic jignit în amoarea lui, moțul porunci să-i taie doi coți, aruncând plin de mânie cei doi florini pe tejghea. Luând secătura de pânză furios nevoie mare, o sfâșie în două și-și făcu din cele două petece obiele, pe care le îndesă apoi în cizme. După care, ca să-i treacă mânia, se duse la altă boltă, unde prăpădi alţi 100 de florini pe te miri ce alte lucruri de nimic. Această poveste mai era încă vie în memoria clujenilor, de vreme ce auzise de ea și Josifu Șiuluțiu în toamna anului 1845, când era și el la Clusiu școler.

4) Bărbații s-au așezat la masă. (E vorba de Alisandru Iancu, tatăl lui Avram şi Ioan Şuluţiu) Ioanu venise cu o glajă* (reg. glajă = sticlă) în mână.
— Am trecut azi pe la crâșma lui Gligoru, ca să-ți aducu nește jinars de pere, cum șciu că-ți place mult. Pe drum l-am întâlnit pe Angelu, pe care-l șcii și tu. O fost unul din cei mai bogați băieși din Abrudu. Avea un noroc porcesc la găsitu filone bogate de aur. El și dicea că „Dumnedieu o nebunitu de i-o datu atâta bogăție”. Era o vreme când întorcea banii cu lopata. Pe timpurile bune, presăra în mămăligă praf de aur în loc de sare şi cumpăra cele mai scumpe arme de la casa italiană Lasarino Cominazzo. Îmi aduc destul de apriatu aminte cum pleca el, pe vremurile bune, de la cârciuma lui Gligoru: cu trei trăsuri! În prima era taraful de țigani al lui Berki, care cânta de mama focului! În trăsura din mijloc stătea țanțoș Angelu, iar la urmă venea trăsura care-i aducea pălăria și bastonul. Cu asemenea purtare lipsită de diligenţia* (arh. diligenţia = cu măsură), n-o fost de mirare c-o scăpătatu, chiar mai repede de cum o făcut avere. Pesemne, lui Dumnedieu i-o vintu între timp mintea la cap. Iară Angelu, de fericire c-o scăpatu de corvoada de a mai vântura banii cu lopata, o datu în patima beției. Când l-am văzut, l-am cercetatu, după obiceiul mieu: „Angelu, unde-i pușca Lasarinu?” „E la Gligor, pentru vinu!” „Dar pistolul Cominazzu?” „Tot acolo, pe jinarsu”.

5) Ca să cunoască mai îndeaproape viața și obiceiurile locuitorilor, dar și împins de plictiseala soției, care-l îndemna s-o scoată în lume, Hoheder se lăsă înduplecat prin ianuarie și februarie 1846 ca să ia parte la câteva baluri la Casină unde, spre marea încântare a acesteia, a dansat-o pe cele mai noi valsuri și melodii la modă aduse de la Paris sau Viena. Luxul celor prezenți la balurile din Abrud sau Roșia Montană era orbitor. Unul dintre domnii ce nu lipsea de la niciun bal purta potcoave de aur la cizmele țifrașe cu care umbla, iar un oarecare din familia Şiuluţeştiloru pudra scrisorile trimise ibovnivcei cu pudră de aur. La mese se bea doar cele mai alese vinuri, șampania cea mai selectă sau lichiorurile cele mai scumpe, aduse din toate unghiurile Evropii. Mofturile domnițelor și doamnelor ajunseseră și ele la superlativ. Iar în sala de joc, averile treceau dintr-o mână în alta cu o nepăsare nebună. Această risipă fără noimă îl scârbi până dincolo pe Hocheder. Traiul ușor nu va dura o veșnicie. În loc de a pune în mișcare cu acel capital inițiative productive care, atunci când aur nu va mai fi, să ofere comunității alte mijloace economice, românii își băteau joc cu inconștiență de darul acesta ceresc, care căzuse pe nemeritate pe capul lor.* (Pentru “Munţii noştri aur poartă / Noi cerşim din poartă-n poartă” se pare că suntem şi noi, românii, vinovaţi! Să nu mai dăm vina numai pe alţii!) Nu erau departe de indienii din America, care schimbau aur pe mărgele de sticlă colorată.

Cine vrea să găsească mai multe date despre „mitul bunului împărat”, să citească lucrarea lui George Bariţ „Istoria Transilvaniei pe ultimii 200 de ani”. Vor avea multe surprize atunci când vor citi despre perioada în care a fost numit guvernator al Transilvaniei baronul Wohlgemuth. Un austriac demn şi corect, care a luat cele mai adecvate măsuri pentru instaurarea păcii şi a liniştii în principatul Ardealului. Nobilii unguri nu l-au putut suferi, pentru că nu le-a căutat în coarne. A declarat egalitatea naţionalităţilor în Transilvania şi a angajat mulţi români în administraţie, în locul ungurilor compromişi. N-a găsit destui” inteligenţi” români pentru câte locuri libere avea şi atunci a adus români instruiţi (trebuiau să cunoască limba germană) din Bucovina. A infiintat doua scoli pedagogice romanesti (Preparandii) la Nasaud si Orlat. În plus, a pedepsit pe cei 13 trădători maghiari de la Arad. O temă foarte interesantă, pe care poate c-o abordăm altă dată.
Menţiune: Tot ce aţi citit mai sus se bazează pe documente istorice.

Foarte buna postare. Felicitari.
Asa este poporul de rand, românii ortodocsi, din Ardeal au suferit sute de ani au fost batjocoriti si tradati de sute de ori de occidentul „civilizat” fata de care nu avea nici o simpatie….mai putin cozile de topor tradatorii platiti si indoctrinati emancipati cu idei iluministe masonice, acestia au luptat impotriva poporului dezbinand neamul românesc pentru drepturi politice tradand credinta si neamul, dar fara a castiga ceva, asa cum s-a intamplat indodeauna in istorie, cand si-au pus incrderea in occidentali, dupa ce au dat tot….au primit ca raspuns de la batjocora umilinta minciuna viclenie tradare, la sabie tun si bombe….Mihai Viteazul le-a aratat increderea lui, a primit in schimb moarte prin sabie….ortodocsii inselati la 1700 prin uniatia parsiva au oferit increderea lor, au primit in schimb tunurile lui bucow….au acordat incredere in „regii” lor, au primit in schimb exploatare coloniala la sange, mii de tarani impuscati la 1907, 707 zile sub teroarea pumnului german, batjocora cu „rege” playboy si tradare la 1944 !!!
cum sa lupte un român ortodox de partea unui imperiu anticrestin care facea alianta cu paganii turci ??? nu era firesc asa ceva si nu este !!! putea sa lupte cum era si firesc si cum s-a si intamplat, de partea rusilor ortodocsi impotriva paganilor !!!
Din pacate, au existat dintotdeauna tradatori cozi de topor straini alogeni infiltrati….care au dus o propaganda sustinuta agresiva chiar, pentru a fi alaturi, a fi aliati cu cineva cu care nu avem nici o treaba…cu cineva care se prezinta de fapt impotriva fiintei noastre crestine nationale, cu imperiul occidental iudeomasonic, incepand cu uniatie parsiva mincinoasa, cu iluministi latinisti indoctrinati masonic, cu „regii” lor bun guvernatori de colonie, cu urmasii lor demni iudeomasoni multiculturalisti ong-isti tefelisti spalati pe creier, care lupta acum pe toate fronturile pentru distrugerea crestinismului a nationalismului a identitatii mationale culturale traditionale a familiei a omeniei….orice om normal la cap si la suflet vede ca o astfel de alianta fortata, este nefireasca si anormala !!!