Împăratul Galeriu, cel care a vrut „să schimbe numele de Imperiu Roman în Imperiu Dacic”! Ce figură magnifică!

2021-04-08T19:51:51+03:008 aprilie 2021|Doctrină naţionalistă|

Împăratul Galeriu, cel care a vrut „să schimbe numele de Imperiu Roman în Imperiu Dacic”! Ce figură magnifică!

3 septembrie 2013|Doctrină naţionalistă
Text re-publicat

Alexandru Busuioceanu, Zamolxis sau mitul dacic în istoria și legendele spaniole, cap. Utopia getică, București 1985

 

„La sfârșitul secolului al II-lea și începutul celui de al IV-lea, pierzându-și Roma autoritatea, imperiul este pe punctul de a se dezagrega prin proclamații militare și prin ascensiunea anarhică a provinciilor. Rolul dacilor este primordial în cea mai mare criză care sguduie temeliile imperiului. Istoricii dau de obicei puțină atenție sau niciuna faptului că timp de patru decenii – de la venirea lui Maximian Hercules ca împărat asociat lui Dioclețian (286) până la moartea lui Licinius (324) – patru împărați, daci sau carpi de origine, se succed fără întrerupere la cârma imperiului și constituie o adevărată dinastie, cea dintâi dinastie danubiană în Imperiul Roman: Maximian Hercules, Maximian Galerius, Maximian Daia și Liciniu, la care trebuie adăugați și Maxentiu, împăratul uzurpator (fiul lui Maximian Hercules), precum și alți daci, ca cezari: Severus și Licianus. Toți sunt de origine umilă, ciobani sau țărani, și – cu excepția lui Maxentiu – dușmani neîmpăcați ai oligarhiei din Roma.

Ajunși la purpura imperială prin voința legunilor, unii dintre ei neînțelegând să pună piciorul în Italia decât ca dușmani, acești daci reprezintă în istoria Romei un fenomen absolut unic și revoluționar: sunt împărați antinomici ideii înseși a imperiului. În realitate, sunt cei dintâi barbari care cucereau puterea, ducând la Roma și în Orient, nu ideea de autoritate, atât de respectată până atunci, ci germenul dărâmării și voința instaurării unui alt imperiu,  care-și avea centrul în Nicomedia, capitala tracilor bitini.

Între acești împărați, cel care prezintă personalitatea cea mai puternică și tenace, Galeriu, pare a fi avut toată conștiința vechiului dacc, inamic ereditar al Romei. Se cunosc din mărturiile contemporane ale lui Lactantiu (comentate de H.Gregoire în Byzantion, dar trecute cu vederea de istoricii români) motivele personale și impulsul ireductibil care îl împingeau pe acel dac la violență împotriva imperiului ajuns în mâinile sale. Fiu de mamă transdanubiană (adică geto-dacă din sudul Dunării – notă I.C.), „adoratoare a divinității munților și dedicat el însuși acestui cult, care nu poate fi altul decât al lui Zamolxis, Galeriu e tipul rebelului ieșit din munți, unde viața ciobănească păstrase întotdeauna ideea libertății barbare, inamică oricărui imperiu. Ajuns cezar și apoi împărat, fostul cioban, fidel credințelor strămoșești, originii lui sociale și instinctului poporului său, își întoarce legiunile sale împotriva Italiei, cu hotărîrea – afirmă Lactantiu – de „a șterge până și amintirea Romei”, și a fost pe punctul – declară același autor reștin, „să schimbe numele imperiului roman în imperiu dacic”.

Lactantiu atribuia furia dacului (lucrul e caracteristic) faptului că părinții și strămoșii lui Galeriu fuseseră supuși censului, pe care Traian îl impusese ca pedeapsă „dacilor încăpățânați în rebeliune” (Daciis assidue rebellantibus).

Așadar, imperiu dacic în locul imperiului roman.”

 

 

Nota redacției:

Domnule profesor, acest text nu cumva confirmă tezele daciste pe care le-ați combătut până acum?

 

Când am combătut aberațiile unor semidocți agresivi, cunoșteam bine cartea lui Busuioceanu. Cunoșteam și povestea, atât de frumoasă a lui Galeriu. Și a celorlalți, aproape 40 de împărați romani – la Roma sau Bizanț, de „extracție” traco-getică. Este un capitol glorios din istoria noastră antică! Pe care încă nu l-am revendicat ca lumea. Începutul l-a făcut Constantin Iosif Drăgan și trebuie continuată această operă în limitele adevărului! Așa cum o face și Alexandru Busuioceanu.

 

„În limitele adevărului!”

 

Public acest citat ca să se vadă că nu a existat un complot al tăcerii împotriva dacilor, a moștenirii rămase de la ei. Numai că această moștenire se lasă mai greu identificată. Nu cu Hei-rup se ajunge la descoperirea acestui adevăr! Mai ales când este vorba și de interpretarea corectă a datelor descoperite. Dar trebuie spus clar: când descoperi o carte scrisă de un suedez despre daci în secolul al 16-lea sau 17-lea, oricât de doct ar fi acel autor, cartea nu are o valoare mai mare decât a documentelor antice pe care se bazează. Iar dacă aceste documente lipsesc și totul este numai o poveste imaginată de autorul modern, înregistrez acea lucrare sub titlul: ecoul istoriei dacilor în lumea modernă. Dar nu fac din acea carte un argument în încercarea de a reconstitui istoria dacilor!

A scris un spaniol în urmă cu câțiva ani un roman despre Traian, bazat pe ceva documente, dar și cu multe lucruri imaginate de autor, din rațiuni literare. Constat că unii „tracomani” au luat acel roman ca document istoric și ne oferă argumente din „testamentul lui Traian”! Testament care nu ne-a rămas, dacă Traian o fi scris așa ceva! Textul „testamentului” este invenție literară sută la sută!

E înduioșătoare atâta naivitate. Sau altfel spus, în limba dacilor, sancta simplicitas. Sau, mai pe românește, stultitia în stare pură!

Un comentariu

  1. surena1 14 aprilie 2021 la 8:17 pm - Raspunde

    Napoleon în tinerețe, ca tânăr corsican, declara că dorește să-și elibereze poporul asuprit de francezii cotropitori. În exil, la spus de soare, Napoleon are o singură dorință să fie înmormântat în Franța, în rândul poporului francez pe care l-a iubit mai presus de ființa lui.
    Împăratul Galerius ajuns la bătrânețe, aflat în război civil, trimite la Roma o scrisoare într-o latină badarană, demnă de un militar pornit de jos, scrisă de mână Împăratului. Aceasta scrisoare a trezit în rândul elitistului și educației Senat afirmația plină de respect că Galeius este mai roman decât Senatul Romei. Scrisoarea lui Galerius preluată într-un panegric este dovada vie a dragostei și respectului acestui împărat de valorile Romei. Este dovada vie a romanizarii tracilor, ilirilor și dorinței Împăraților proveniți de aici începând cu Dioclețian, Galerie cel Bătrân, Constantin, Constanțius, Iulian și terminând cu Iustinian și generalul lui, ultimul roman, Belisarius de a păstra și apara Roma și valorile ei.
    Istoricul Yves Roman are meritul de a decripta conflictul pentru putere dintre senatori și împărați și cum imaginea unor împărați a fost denaturată de educații și intrigații senatori. Imaginea lui Galerius cel Bătrân plecat de jos, simplu văcar, devenit legionar, urcând treptele ierarhie militare, datorită calităților sale, și ajungând Împărat avea să fie afectată de răutatea senatorilor. Galerius cel Bătrân rămâne în istorie pe lângă faptul că a guvernat Imperiul într-o perioadă dificilă pe plan extern și intern (încercarea de rupere a tetrarhiei și a modului de organizare a acesteia) prin faptul că a dat Primul edict de toleranța a creștinilor, edict ce va fi copiat de Constantin cel Mare la Milano și prin faptul că „a fost mai roman și mai patriot decât Senatul Romei”. Din păcate oamenii își amintesc de el doar ca prigonitor al creștinilor și adept al lui Mithra și că în copilărie, până să ajungă în armată, ura Roma după cum ne spune Lactantius.
    În condițiile în care istoricul Madgearu a realizat o frumoasă bibliografie a acestui împărat cu origini trace aiurelile dacopate (ðakos+pathos) nu-și au rostul în condițiile în care acest împărat a murit, după dureri cumplite, cu numele Romei pe buze și gândindu-se la soarta ei.
    Orice ar spune detractorii lui când un om moare gândindu-se la țară lui (vezi și Antonescu, Ceausescu) poți spune orice despre ei, așa cum a făcut și Lactantius, dar nu poți spune că au fost trădători. Asta ar fi o impietate pe care, vorba lui Confucius, Cerul nu o poate tolera.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Go to Top