Notă: cele ce urmează sunt un fragment din Șeitanii, vol. II, Cartea cu mirabundele, care își așteaptă editorul.

 

 

 

(…………………………….)

Zi mai întâi cum vine aia că mergi la curs și nu știi care o să fie subiectul lecției!

Păi, mi s-a întâmplat de multe ori să plec de acasă cu un plan de lecție, să intru cu el în clasă și din te miri ce să încep să vorbesc despre altceva!… I se întâmplă oricui!

Așa povestea și Nikita! Te adoră!…

Mă… ce povestea?, că eu am uitat!

Că ai început cursul și după câteva minute a venit o studentă, întârziată, a cerut voie să intre la curs, și ai întrebat-o nu știu ce și de la răspunsul ei ai pornit pe alt subiect și ai ținut alt curs!… Nu lecția începută!…

Aoleu, aoleu!… Așa a povestit nătărăul?!

…Atunci povestește tu cum a fost! Nu-i lăsa pe nătărăi să-ți facă treaba!…

Nu-i lăsa pe nătărăi să-ți facă treaba!… Cuvinte profetice, dar cine să le priceapă atunci?!  Le pricep acum și… și-mi vine să mă urc pe pereți!

Hai!

Hai ce?! Să mă urc? Să vorbești! Skaji cum a fost! Dacă se poate, cu poze!

Stai să-mi aduc aminte una… Chiar te interesează?!

A bătut la ușă fătuca și… Aha, aha… Da! Eu le vorbeam despre… Nu mai știu despre ce… A bătut la ușa amfiteatrului Odobescu… Cioc, poc! Abia s-a auzit… Intră!, am zis, în hazul general, și a intrat, sfiită și foc de frumoasă! Cum era să n-o bag în seamă?!

Și?

Și, zic, domnișoară, să știți că se bate la ușă numai atunci când bănuiți că dincolo de ușă se pot petrece lucruri intime și jenante, de interes strict particular și ați deranja intrând neanunțată… Ce v-ați gândit că se-ntâmplă aici?! Ah, dacă mergi la decan, atunci da, e bine să bați înainte de a deschide ușa!… Căci nu se știe în ce postură se aflădecanul!… Au fost câteva cazuri… În incinte publice însă, nu se bate la ușă!… Să ții minte, drăguțo! Că drăguță mai era!

…I-am mai zis eu ceva, dar m-a pus naiba să-i întreb dacă știu ei, colegiiei, de ce la Roma antică era obiceiul să bați la ușă când ieșeai, nu când intrai!… Cred că de aici a început!…

Când ieșeai? Cum adică?!

Nici eu nu știu cum de mi-am adus aminte, de la un seminar cu Graur, când s-a comentat o satiră a lui Horațiu… Ai auzit de Horațiu? Am auzit și de Graur!

Și le-am povestit că în locuințele romane poarta dinspre stradă se deschidea în afară, de ce? Pentru caz de incendiu, să se deschidă fără să provoace panică și buluceală…

Și Horațiu își avertizează cititorii, să nu cumva să uite să bată în poartă când vor să iasă din casă, pentru că s-ar putea când vor deschide ușa să-l lovească pe vreun pierde vară care stă la gargară pe Via Apia cu alți macaronari! Stau cei mai mulți dintre ei sprijinind murii, intra muros, adică pereții, zidurile caselor, cum îi vezi și azi în filmele neorealiste din sudul Italiei… Și numai dacă l-ai atins puțin, zice Horațiu, așa tărăboi îți face măscălțuonele, că mai bine te lipsești să mai ieși în oraș!… Roma începuse să fie suprapopulată, iată!, încă de pe vremea lui Horațiu… Străzile erau pline de italicieni nervoși!… Ai fi crezut?!

Și de aici la Ceaușescu cum ai ajuns?!

Stai să mă… Da! Mi-a venit să insist pe suprapopulația din Roma și din sudul Italiei! Unde nu se mai făcea agricultură, Roma era acum bogată, aducea de peste mări și țări tot ce avea de trebuință! Așa că pe latifundiile din sudul Italiei au abandonat agricultura, au fost lăsate pârloagă, să se puiască prepelițele și dropiile în voie… Iepurii, mistreții, căprioarele, urșii și alte pantere… Adică terenurile agricole s-au transformat în terenuri de vânătoare…

Italienii, sunt și azi bolnavi după vânătoare!…

Iar bieții rusticani antici au rămas fără obiectul muncii, muritori de foame!… Dar pentru că erau cives romani, nu puteau muri de foame, statul numit Roma le asigura panem et circenses!… Era stat social!… Așa că paysanii ăia au devenit cu timpul o mare povară pentru vistieria Romei, tot mai goală!… După un secol și jumătate, Traian a găsit soluția! Dacia Felix!… Nu te-ai plictisit? Niet!

I-a adus în Dacia pe țăranii din sudul Italiei, unde nu se mai putea face agricultură… Din cauza nebuniei cu vânatul! Nici azi nu s-au vindecat italioții!… Pe scurt, ajungem la colonizarea Daciei, și la întrebarea întrebărilor: cine au fost colonizatorii?… Am eu marota mea cu latina adusă în Dacia, că a fost de prima calitate! Erste Klasse! A fost limbă maternă a latinoforilor!…

A latinofonilor!.. Nu, nu cu n, ci cu r, latinofori!… Purtători ai latinei, ca și cristoforii… Lampadoforii… Iar ăștia, latinoforii din Dacia, au fost mai ales din sudul Italiei… De aici mai era un pas, și l-am făcut, până la problema cheie a lingvisticii istorice: pa cemu se schimbă pronunția cuvintelor? De-a lungul anilor, a generațiilor… A, a am zis, a generațiilor, de ce nu al?… Al generațiilor?!… De ce nu merge așa cum pare corect?!… De-a lungul anilor, al generațiilor… Al? Nu prea merge!…

Nu înțeleg!

Nici eu!…

?

Adică am ajuns la subiectul cel mai discutat de toți colegii mei: cauza schimbărilor lingvistice!… Îl aveam planificat pe domnul subiect mai spre sfârșitul semestrului… Să se mai deștepte copiii… Dar acum venea în ordinea firească a ideilor din acea dimineață. N-am părăsit-o!

Eh, discutai eu ce discutai acest subiect, cauzele, și am ajuns să pomenesc și de modă: există modă și în materie de vorbe și cuvinte, mai ales la fraieri! Și fraierii nu sunt puțini printre cei care ciripesc zi de zi, graiul fiind instituția cea mai democratică!… Ajuns aici le-am dat un exemplu, pe care l-am mai dat în fiecare an, exemplu clasic, dat și de Saussure: Alcibiade! Ai auzit de el? Vagamente!…

Bine că n-ai zis vaginamente!… Ce bărbat frumos a fost!… Îl cunoșteau vaginamente trei sferturi dintre ateniene… Adică?… Stop! Iar o iau razna! Mă întorc la subiect: așa că le zic studenților despre modă și le povestesc cine era Alcibiade, mare conducător atenian, bărbat frumos, deștept, iubit de toată lumea bună a Atenei în epoca ei cea mai strălucitoare… Dar Alcibiade ăsta, zic, avea un mic defect de vorbire, nu putea pronunța r, zicea l, ca mulți copii, cale, cu timpul, se colectează… Alcibiade, nu s-a colectat însă…

Ei, bine, atenienii, mai ales ateniencele, au început să-l imite pe Alcibiade, și la un moment dat, toată lumea bună a Atenei, plonunța l în loc de r!…

Și-mi vine, atunci îmi vine, inspirația să insist: În loc de tuturor, de exemplu, pronunțau tutulor… O modificare de pronunție care a fost posibilă, zic eu, și de aici înainte trebuie să fii atentă!, a fost posibilă, zic, pentru că Alcibiade era un om politic deosebit de important…

Și am continuat cam așa: Dar nu e destul să fii om politic important pentru ca defectele tale de vorbire să devină modă, să fie imitate de con-cetățeni, de supuși!… Mai trebuie ce? Mai trebuie să fii și iubit de acei supuși! …Păi ce credeați voi?!

Și mă dau tare la bieții studenți: Sunt mulți oamenii politici cu defecte de vorbire, de pronunțare! E plină istoria de ei! Dar ei nu creează o modă printre oamenii de rând de ce? De ce nu se grăbește nimeni să-i imite?! Pentru că nu sunt iubiți de popor!… Cunoașteți vreun astfel de caz?…

Începeam să fiu eu cel mai curios să văd unde o să ajung! Ce o să iasă!… Nikita deja holba ochi mari, neajutorați!

Ei, studenții, încremeniți. Dar începuseră să se foiască… Eu insist: Cunoașteți vreun conducător de țară, de popor, popor român, șef de stat cu oarecari defecte de vorbire, pe care însă nu se apucă să-l imite nimeni, pentru că nimeni nu-l iubește, nu-l simpatizează măcar?

Nu vă gândiți tot la antichitate!… Gândiți-vă mai încoace, chiar la epoca noastră! La un om politic român care vorbește defectuos limba română, dar nimeni nu-l imită, ci dimpotrivă, rîd de el! Și nu-l imită, nu fac să apară o modă, pentru că, spre deosebire de Alcibiade, omul nostru nu este iubit!…

Pauză. Șușoteli în sală… Eh, care-i acel om politic? Iarăși pauză! Hai, cine știe ia de pe acum examenul!… Îi dau zece de pe acum și nu mai vine la examen! …Nu se poate să nu-l știți! Este în viață! Român! Șef de stat!…

Văleu ce mutre au făcut bieții copii!… Majoritatea, studente! Se cruceau de ce auzeau și se uitau la mine încremenite!… Spre Nikita n-am mai privit. Mă, fetelor! Dar voi habar nu aveți pe ce lume trăiți! Nu pot să cred că nu știți care este șeful de stat român cu defecte de vorbire congenitale! Dar pe care nimeni nu-l imită, pentru că nu este iubit de popor! Cel mult îl imită în bătaie de joc!… Ca să rîdă de el!… Este un șef de stat român în viață! Trăiește, fir-ar el al dracului, că mult rău ne-a mai făcut! Cum de nu știți de el, cine e?!

Și abia acum, în liniștea și tăcerea totală care s-a așternut ca o ninsoare bogată, am venit cu bomba: Trăiește, mi se pare, în Elveția!… Pauză… Regele… cum îl cheamă? Mihai!… Ați uitat de maiestatea sa?! Are probleme anatomice, fiziologice, cu vorbitul!… E mai gângav…

Vaer lung de nemulțumire, de dezamăgire, dar și de ușurare: regele Mihai?!… Deci nu…

Dar cine altul?! Voi la cine v-ați gândit, mă, copii?… Regele Mihai s-a născut cu un defect al aparatului fonator. Ceva pe la cerul gurii, mi se pare… O anomalie! …Mergem mai departe! Aceste schimbări fonetice etc., etc.

Ai priceput ceva?… Ca să pricepi este nevoie să știi că toată lumea în România rîde de dicția bietului Ceaușescu!… Și toți studenții s-au gândit la Ceaușescu când le-am spus de un șef de stat român care are probleme de pronunție, dar pentru că nimeni nu-l iubește, nimeni nu-l imită decât așa, la mișto, în batjocură!… Te-ai prins? Când am mai zis și că ne-a făcut și mult rău!…

M-am prins!…

De unde ai știut tu de Ceaușescu că rîde lumea de… Încă de rândul trecut, când am mai fost în România!… Uiți mereu!

Dacă ai fost în România și nu m-ai cunoscut pe mine, nu se pune, darling! Ce-ai cunoscut tu atunci nu e România! În carne și oase!… Ia pipăie puțin osul! Eh? Simți diferența?!

Boje moi, boje moi!… Tu es crazy!… Not… zdravăn! Am zis bine?

Sunt foarte nemulțumit că te descurci tot mai bine pe românește, iar eu nu am niciun merit!… Daragoi moi, tu ai fost primul meu profesor!…

Primul a fost taică-tu!… Oricum, mă bucur că ai înțeles… Dacă nu era Nikita de față, poate că nici nu vorbeam așa…

Eh, tu ai povestit mult mai frumos!…

 

(…………………………………………………..)