Iisus și ostașii romani
10 ianuarie 2011|Amestecate
Unul dintre momentele cele mai tragice și ultime ale existenței lui Iisus ca ființă omenească este acela în care, crucificat, Iisus cere apă. În trupul său secătuit de sânge, deshidratat, fiecare celulă plânge după o picătură de apă, lichidul primordial al vieții.
Precum se știe, soldații romani care îl păzeau pe Iisus în loc de apă i-au dat să bea oțet, exact „pe invers” de ceea ce Iisus ceruse și avea nevoie. În evanghelii avem următoarele relatări ale momentului:
1. Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit? Iar unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind, ziceau: Pe Ilie îl strigă acesta.
Și unul dintre ei, alergând îndată și luând un burete, umplându-l cu oțet și punânându-l într-un vîrf de trestie, îi da să bea. Iar ceilalți ziceau: Lasă, să vedem dacă vine Ilie să-l scape!… Iar Iisus, strigând iarăși cu glas mare, Și-a dat duhul. (Apud Matei)
2. La Marcu, text aproape identic.
3. La Luca: Și sta poporul privind. Iar căpeteniile își băteau joc de El, zicând: Pe alții i-a mântuit; mântuiască-Se pe Sine Însuși dacă el este Hristosul, alesul lui Dumnezeu!… Și îl luau în rîs ostașii, apropiindu-se și aducându-I oțet și zicându-I: Dacă ești împăratul iudeilor, mântuiește-te pe tine însuți!…
4. La Ioan: După aceea, știind Iisus că de-acum toate s-au săvârșit, ca să împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete. Și era acolo un vas plin cu oțet; atunci ei punând în jurul unei ramuri de isop un burete plin cu oțet, I l-au dus la gură. Deci, când a luat oțetul, Iisus a zis: Săvârșitu-s-a!… Și, plecându-Și capul, Și-a dat duhul.
Reacția, altminteri promptă a soldaților romani, este considerată, de 2000 de ani, ca probă de cinism extrem, de răutate și neomenie, de bestialitate tâmpă, cazonă, a unor brute cu chip de om! Gloria romană, a poporului care a făcut cel mai mult pentru civilizarea Terrei, inclusiv pentru răspândirea creștinismului, a avut întotdeauna de pierdut de pe urma acestui episod biblic, taxat de toți creștinii cu severitate. În vremuri mai noi, ale noastre, evreii (unii evrei, vorba lui Paul Goma) încearcă să transfere pe seama acestei brutalități romane, latine, întreaga răspundere pentru calvarul îndurat de Mântuitor.
Citind și recitind de-a lungul anilor povestea biblică a răstignirii Domnului, m-am împăcat destul de greu cu acest pasaj și, de fapt, cu întreg capitolul suferințelor îndurate de Iisus. Ca om, mi-e greu să admit, să înțeleg fapte de care nu mă simt în stare a le făptui. Am crescut cu teama că, fără voia mea, sub presiunea vieții, a hazardului, aș putea comite o vărsare de sânge sau aduce cuiva alte suferințe asemănătoare celor îndurate de Iisus. M-am regăsit în duhul străbunilor când am aflat de la mama că tată-su, ciobanul Stan Licoi, născut la Rășinari și trecut la Domnul în Dobrogea, în satul Valea Neagră – azi Lumina, rostea două rugăciuni pe zi, în mod obișnuit: una seara, la culcare, alta dimineața. Și se ruga dimineața să-l ajute Dumnezeu să nu facă vreo faptă rea peste zi, în ziua care mijea dinspre Răsărit, să nu pricinuiască cuiva un necaz, o suferință… Iar seara mulțumea lui Dumnezeu că i-a fost ascultată și împlinită rugăciunea cu care își începuse ziua…
Zic dar că lectura acestui „capitol” biblic a mers totdeauna mai greu. La un moment dat m-am simțit chiar mușcat de „șarpele îndoielii”, mirându-mă de promptitudinea legionarului roman care a găsit așa de repede un vas cu oțet. Ce să caute un vas cu oțet la îndemâna soldaților care păzeau un crucificat, așteptându-l să-și dea sufletul?! Nu cumva… Doamne, ferește!, îmi ziceam și citeam grăbit mai departe, să nu cad în păcat zăbovind prea mult asupra acestui detaliu. Un detaliu și nimic mai mult!
Iată însă că norocul mi-a surîs și – cred eu, se vădește că de mirat nu m-am mirat degeaba. În locul cu pricina trebuie operată, foarte probabil, o mică și foarte însemnată corectură! Am mai spus-o și o mai spun o dată: numai proștii nu se miră!… Așa m-am mirat și eu de unde aveau soldații romani oțet asupra lor!
În urmă cu câteva luni, așadar, a apărut o carte intitulată Fondul principal lexical al Aromânei. Autor, un fost student, Nichita Vancea, pe grecește Vantsias. A fost teză de doctorat, condusă de domnul acad.Grigore Brâncuș. Față de teză, cartea este mai personală, mai bogată în ipoteze, îndeosebi etimologice, unele mai riscante, altele mai probabile. Dintre ele, una este sigur deosebită, mai ales în privința comentariului. Excepțională! Menită să-i aducă autorului o binemeritată faimă. Citez, așadar, de la pag. 313:
„Puscă („oțet”) < lat. posca Un cuvînt cu totul deosebit! Există numai în aromână, deși de origine latină. Lucru ce, zicem noi, subliniază importanța studierii variantei aromâne în contextul romanic. Posca în latină era denumirea unei băuturi răcoritoare făcută din oțet amestecat cu apă și îndulcită cu miere, băutura legionarilor romani care, atunci când erau în formații de luptă, transpirau foarte abundent, din cauza armurilor grele ce le purtau, de aceea existau sclavi special însărcinați cu distribuirea – în burdufuri – a poscăi în rândul legionarilor chiar și-n timpul luptelor. De ce oare s-a păstrat numai în aromână? Aromânii de astăzi sunt cumva urmașii legionarilor ce cuceriseră pentru Roma regiunea balcanică? Faptul că factorul legionar este foarte pregnant la aromânii care trăiesc în România de pildă poate fi o reminiscență a vremurilor glorioase de odinioară… Acum, pusca armânească poate elucida o nedreptate a istoriei, un caz tipic de creare de „mituri” instigatoare la ură și resentimente religioase. Copil fiind, uram modelul „legionarilor romani” din cauza profesorului de religie care, foarte plastic de altfel, își exprima imensa repulsie față de latini pentru faptul că, atunci când Christos, deja pe cruce fiind, spusese că îi este sete, legionarii romani, culmea cruzimii, i-au dat oțet, inumanii… Iar acum pricepem că de fapt i-au dat posca, de milă tocmai…” Acesta este textul prin care se lansează o ipoteză copleșitoare: gestul soldaților romani, înfierat vreme de două mii de ani, se salvează datorită cuvîntului aromânesc PUSCA, datorită unei etimologii! Un cuvînt care a dispărut din toate celelalte idiomuri romanice și s-a păstrat numai la ciobanii vlahi din Pind… Și așa cum strămoșii acestor vlahi au echivalat posca din latină cu oțetul, zicându-i oțetului posca, iar mai târziu și până azi pusca, la fel martorii civili și ne-latini ai crucificării, neștiind ce era posca, dar mirosindu-le a oțet, vor fi crezut că soldații ceia chiar oțet i-au dat Mântuitorului, gest care nu putea fi înțeles decât ca o culme a cruzimii, a răutășii cinice, drăcești! Îmi revine să adaug așadar la comentariul fostului meu student următoarele: faptul că pe lângă oțet (acetum, în latină), romanii mai foloseau și posca, o băutură răcoritoare, aflată în dotarea zilnică a soldaților romani, îndeosebi în zonele călduroase ale Imperiului, face din episodul acesta un argument deosebit de convingător privind istoricitatea, realitatea celor relatate. Face de rușine încercările unor nesăbuiți, în frunte cu un Friederic Engels, de a contesta Evangheliile, însăși existența Domnului Iisus. Dacă cele relatate în Evanghelii ar fi invenții, rod al imaginației omenești, acea minte nu avea cum să conceapă povestea cu oțetul. Căci mintea acelui om, dacă cunoștea că soldații romani umblă la ei cu posca, ar fi știut și că acea posca nu era oțet și ar fi folosit termenul potrivit. Mincinosul – sau cel care scornește o poveste, un scenariu, are grijă să se facă crezut, să fie credibil. Iar dacă celui care, zic unii, a scornit evangheliile, i-ar fi trecut prin minte episodul cu oțetul, dacă s-ar fi gândit să introducă oțetul ca element component al inventatului supliciu christic de pe Golgota, acel talentat născocitor ar fi știut că prin textul său naște în mintea cititorului întrebarea: ce să caute oțetul în dotarea soldatului roman aflat în misiune de pază la crucea unui condamnat la moarte? Textul său trebuia să facă verosimilă prezența oțetului, ca oțet, la îndemâna soldaților romani. Care soldați, precum scrie la Evanghelii, au reacționat imediat la suspinul trupului însetat. Prea prompt ca să fie în batjocură – îmi dau seama acum… Foarte prompt, așadar. În asemenea situație pui mâna pe ce-ți cade la îndemână. Și cum și de unde să aibă la îndemână soldatul roman un vas cu oțet?!… Așadar, martorii civili ai crucificării au asistat la momentul când Iisus cere să bea ceva de sete, îi văd pe soldații romani grăbindu-se să-i ofere ceva, dar nu apă, așa cum te-ai fi așteptat, ci un lichid care mirosea a oțet. Iar după mintea martorilor, acel lichid care mirosea a oțet nu putea fi decât oțet! Și oțetul intră astfel în tradiția orală a celor petrecute în acest episod, ulterior cuprins în textul evangheliștilor. Nu e de mirare că s-a petrecut această neînțelegere, această decodare greșită a unui gest! La nivelul uman, asemenea neînțelegeri sunt firești și se petrec des. La nivelul sacru, mistic, al textului biblic, să descoperi în această inadvertență a mărturiei o confirmare, iar nu o infirmare a celor relatate, pare a fi un semn tainic, cu valoare de revelație, menit să ne întărească în credință. Sau, după caz, să-i readucă la credință pe scepticii înzestrați cu un spirit critic pustiitor de suflete. Nu întâmplător tînărul de la care a pornit această revelație, pentru mine sacră, este un „om al zilelor noastre”, aflat în pragul cedării dinaintea scientismului ateu. Se pare că anodinul cuvînt machidonesc PUSCA, de la marginea Imperiului roman și a limbii latine, salvat ca prin miracol în vorbirea unor ciobani uitați de Dumnezeu și de lume, ne mai scoate o dată la limanul credinței sau, după caz, al meu, ne întărește. Mulțumescu-ți, Doamne! De Sf. Ion 2011 Ion Coja
apropos de Carolina,
nu stim unde a disparut Enya de pe radio-activenews:
-ultima a dat un document public din parliament
aflat pe google drive
dara care nu putea fi gasit pe nicaierea…..un fel de document secret!
Problema este: de unde au luat pe atunci ,,un burete” ca sa-i dea cu otet pe la gura lui Iisus Cristos ?
Scrierea a fost facuta recent, dupa ce au aflat shobolanii paduchiosi ca s-a inventat buretele, ca multe alte modificari facute de spurcaciuni cu complicitatea tradatorilor ortodocsi.
Satana stie ca se va zvarcoli in iezerulde foc dar continua sa faca ce stie, insa nici Dumnezeu nu doarme…
Pentru ca JIDANII SPURCACATI, shobolani paduchiosi ce sunt, au vazut ca se apropie Marea DERATIZARE si vor fi EXTERMINATI asa cum merita, fac pe ultima suta de metri tot ce pot ca sa distruga CRESTINISMUL dar le da cu virgula fiindca niciodata Satana nu L-a invins pe Dumnezeu si nu-L va invinge nici acum.
Daca anul trecut in Satania Ucraina au fost arestati preoti, jidanii care-si spun pagani antici au inchis si au daramat biserici cu buldozerul, anul acesta shobolanii paduchiosi mai fac o incercare prin a sminti mintile ortodocsilor cu minciuni despre GALUL Iisus Cristos si, chiar mai brutal, cu interzicerea crestinismului in ,,statul’’ TERORIST ISRAEL.
S-au gasit din belsug tot felul de nevertebrati care mai de care mai satanizat, care sa ,,spuna adevarul’’ despre infatisarea Mantuitorului Iisus Cristos, in incercarea de a baga in aceasi oala CREATIA Lui Dumnezeu, cu shobolanii aruncati pe Paqmant de Satana – JIDANII paduchiosi.
Toate ,, somitatile’’ nevertebrate au luat ca argument tot felul de scrieri modificate in timp de catre spurcaciunile sobolanesti paduchioase, dar niciunul nu a luat in calcul un document important care vorbeste despre GALUL Iisus Cristos: ,,Raportul scris de Pilat, guvernatorul Iudeei, către Octavianus Augustus, împăratul Imperiului Roman, imediat după Răstignire.’’
Pentru ca ADEVARUL iese intotdeauna la suprafata, este cazul sa fie aratat ortodocsilor, singurii cu adevarat crestini, chiar daca multor conducator din BOR – vanduti satanistilor, nu le convine acest lucru.
,, Guvernul Netanyahu vrea să interzica creștinismul în Israel.
Propunerea halucinantă a unor deputați din Israel vine chiar în ajunul Săptămânii Mari, prin care se cere interzicerea promovării Evangheliei în Israel și răspândirea mesajului lui Iisus Hristos devine fapt penal.’’
https://www.incorectpolitic.com/guvernul-netanyahu-vrea-sa-interzica-crestinismul-in-israel/
,,Cum arăta Iisus Hristos?
Un celebru pastor: „N-avea nimic care să ne placă!”
Creștinii ortodocși au sărbătorit Paștele și multă lume s-a întrebat cum arăta Iisus Hristos. Răspunsul la această întrebare a fost dat de un celebru pastor. Iosua Faur a oferit detalii despre profețiile lui Isaia.
Cum arăta Iisus Hristos?
Imaginea lui Iisus Hristos a fost prezentată în multe moduri de-a lungul istoriei și în diverse culturi. Chiar și așa, nu există o descriere fizică precisă a lui Iisus în Biblie. Mai degrabă, înțelegerea aspectului său este adesea subiect de interpretare și speculație.
Cele mai multe reprezentări ale lui Iisus îl prezintă cu păr lung și barbă, cu ochii blânzi, luminoși și cu o blândețe aparte pe chip. În mentalul colectiv, imaginea lui Iisus se rezumă la ceea ce ne oferă în special arta religioasă, mai ales iconografia. Pentru cei mai mulți, Iisus are pielea albă, este înalt și zvelt, cu barbă și păr lung, însă aici lucrurile diferă de la un cult la altul.
De exemplu, în lumea catolică, Iisus este reprezentat ca un bărbat frumos cu barbă și păr lung, de obicei blond sau șaten deschis, cu ochi albaștri și piele albă, sidefată.
În iconografia bizantină, de multe ori Iisus are un aspect mai ascetic, cu părul lung și barba de culoare mai închisă, dar pielea albă.
Pastorul Iosua Faur a vorbit despre imaginea lui Iisus creionată astăzi în pelicule și cărți ilustrate.
Ideea centrală legat de umanitatea Sa este că Fiul Lui Dumnezeu a fost om ca noi, în absolut toate domeniile, dar fără de păcat.
Cel mai apropiat text de o descriere fizică vine dintr-o profeție făcută de Isaia cu sute de ani înainte despre Hristos în calitatea Sa de rob al suferinței, în capitolul 53.
„El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă”, se arată în textul religios.
Operele de artă, picturile, mai târziu filmele s-au inspirat din cultura înconjurătoare și din tradiția orală.
„Nu este o greșeală a-L reprezenta pe Iisus din Nazaret atâta vreme cât nu insistăm că acela este „chipul Său oficial” și o astfel de reprezentare grafică ar trebui să aibă un rol în stimularea închinării creștine”, a menționat Iosua Faur.
Iisus Hristos avea înfăţişare de evreu.
În realitate, mulți specialiști cred că arăta exact ca un evreu din Galilea din primul secol.
„Nu știm cum arăta Iisus, dar dacă toate lucrurile pe care le cunoaștem sunt adevărate, era un evreu palestinian, care trăia în Galileia, în primul secol”, a menționat Robert Cargill, profesor asistent de studii religioase și clasice la Universitatea din Iowa.
În 2018 a apărut o lucrare numită „Cum arăta Iisus Hristos”, în care, pe baza cercetătorilor, s-a ajuns la o posibilă imagine cât mai aproape de realitate a lui Iisus.
Un răspuns la întrebarea cum arăta Iisus Hristos au dat cercetătorii, care au precizat că Iisus, ca mulți bărbați evrei din Galilea primului secol, avea o înălțime de 1.66 metri, pielea măslinie, părul negru și ochii de culoare căprui.’’
ADEVARUL: ,,Raportul scris de Pilat, guvernatorul Iudeei, către Octavianus Augustus, împăratul Imperiului Roman, imediat după Răstignire.
Către Cezarul Augustus, Nobile Suverane, salutare!
Cauzele care au provocat acea tulburare în Ierusalim, au fost în legătură cu Iisus din Nazaret, şi evenimentele care au avut loc în provincia mea acum câteva zile, au fost de un astfel de caracter care mă face să vi le raportez cu de-amănuntul, pentru că eu nu voi fi deloc surprins dacă, în scurgerea timpului acestuia, nu se va schimba cu totul soarta naţiunii noastre, căci se pare că în zilele din urmă, zeii au încetat de a mai putea fi ispăşiţi…
… Printre mai multe veşti ce mi-au venit, una m-a interesat în mod deosebit: un tânăr – se zicea – a apărut în Galileea, predicând pe un ton blând şi nobil o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce l-a trimis. La început mă temeam ca acesta să nu fie vreun agitator care să aţâţe poporul contra Romanilor, dar nu după mult timp temerile mele au fost spulberate. Iisus din Nazaret, a vorbit mai mult ca un prieten al Romanilor, decât al evreilor.
Trecând într-o zi pe lângă locul ce se chema Siloan, am văzut o mare adunare de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr care stătea rezemat de un copac şi, în seninătate şi calm, predica mulţimii. Mi s-a spus că este Iisus. ERA TOCMAI CE MA ASTEPTAM SA VAD, ATAT DE MARE ERA DEOSEBIREA INTRE EL SI ASCULTATORII LUI. PARUL SI BARBA SA AURIE, II DADEAU O INFATISARE CEREASCA. N-AM VAZUT IN VIATA MEA O PRIVIRE ATAT DE SENINA SI DE DULCE, UN CONTRAST IZBITOR INTRE EL SI ASCULTATORII LUI, CU BARBILE LOR NEGRE SI FETELE INTUNECATE.
Nevoind să-l întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am făcut semn secretarului meu să se asocieze mulţimii şi să asculte ce vorbeşte…
… Când am sosit şi am intrat în sala de judecată am găsit pe Naulius care mi-a istorisit cuvintele auzite de Iisus la Siloan. El mi-a zis: „Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările filozofilor, ceva ce ar semăna predicilor lui Iisus. Unul dintre evreii răsculători, dintre care sunt atâția în Ierusalim, l-a întrebat dacă este cu cale de a da tribut Cezarului, Iisus a răspuns: „Daţi Cezarului cele ce se cuvin Cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui Dumnezeu”. Tocmai din cauza înţelepciunii lui, eu am îngăduit Nazarineanului libertatea, pentru că era în puterea mea să-l arestez şi să-l trimit la Pretoriu, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptăţii ce a caracterizat totdeauna pe Romani. Omul acesta nu era nici tendenţios şi nici răsculător, şi eu l-am ocrotit cu protecţia mea, poate necunoscută lui. El avea libertatea să lucreze, să vorbească şi să facă adunări şi să ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenicii, neîmpiedicat de niciun mandat pretorian…
…. Dar libertatea aceasta nemărginită, dată lui Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe cei săraci, ci pe cei bogați şi puternici…
… M-am hotărât apoi să iau o măsură… Am scris lui Iisus, invitându-l la o convorbire cu mine, în sala de judecată, şi el a venit…Când Nazarineanul apăru şi, când am dat cu ochii de el, mi s-a părut ca şi cum o mână de fier mi-ar fi legat picioarele de pământ şi tremuram, fără voia mea, ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm şi liniştit ca un nevinovat.
Când a venit la mine, s-a oprit deodată şi ca printr-un semn, părea că-mi zice: Iată-mă, am sosit!
Câtva timp eu am rămas încremenit şi priveam cu admirare, respect şi frică, asupra acestei figuri de om supranatural, o formă de om, necunoscută numeroşilor pictori şi sculptori, care au dat forme şi figuri la tot felul de zei şi eroi.
„Iisuse, i-am zis în cele din urmă şi limba mea gângăvea…, Iisuse din Nazaret, eu ţi-am dat, timp de trei ani de zile, o mare libertate de vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt ale unui înţelept, ale unui om învăţat. Nu ştiu dacă tu ai citit Socrate sau Platon, dar un lucru îţi spun, că în predicile tale se află o simplitate majestuoasă, care te ridică mult mai sus deasupra acestor filozofi. Împăratul este informat despre tine, şi eu, umilul său reprezentant în această comunitate, sunt foarte fericit că ţi-am îngăduit această libertate, de care te bucuri şi tu atât de vrednic. Totuşi nu pot ascunde de tine că predicile tale au stârnit mari şi puternice duşmănii contra ta. Nici aceasta nu este de mirat: Socrate şi-a avut duşmanii săi, şi a căzut victimă lor. Ai tăi sunt fără îndoială aprinşi contra ta, din pricina libertăţii pe care ţi-o dau.
Mă învinuiesc de a fi în legătură directă şi unire cu tine, cu scopul de a dezbrăca pe evrei de mica putere ce o mai au de la romani. Rugămintea mea deci – nu zic puterea mea – este ca tu să fii pe viitor mai cu băgare de seamă şi să eviţi a jigni mândria duşmanilor tăi, ca să nu se răscoale populaţia stupidă în contra ta, şi să mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele justiţiei…”.
Nazarineanul însă a răspuns liniştit: „Prinţ al pământului, cuvintele tale nu ies din adevărata înţelepciune. Spune furtunii: stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale. Furtuna îţi va răspunde: numai Dumnezeu cunoaşte încotro merge furtuna. Adevăr zic ţie, înainte de a înflori rozele Saronului, sângele celui drept va fi vărsat…”, continuă el cu emoţie.
Eu i-am zis: „Tu eşti mai preţios mie pentru înţelepciunea ta, decât toţi tulburătorii aceştia şi îngâmfaţii de farisei, care abuzează de libertatea dată lor de Roma, complotează contra Cezarului şi ne ţin într-o frică continuă, aceşti mizerabili neliniştiţi. Ei cunosc că lupul din pădure se-mbracă uneori în lână şi piei de oaie. Eu te voi apăra faţă de ei. Palatul meu de justiţie este deschis ţie pentru scăpare…”.
Cu nepăsare, şi clătinându-şi capul, cu un har şi un zâmbet dumnezeiesc Iisus îmi ripostă „Când ziua aceea va fi sosit, nu va fi scăpare pentru Fiul Omului, nici sub pământ. Sălaşul celui drept este acolo, zise el arătând spre cer: ceea ce este scris în cărţile profeţilor, trebuie să se împlinească”!
„Tânărule, i-am răspuns eu pe un ton moale, tu mă obligi ca simpla mea cerinţă să o preschimb în poruncă. Siguranţa provinciilor mele, care este încredinţată îngrijirii mele cere asta. Trebuie să arăţi că ai multă moderaţie în predicile tale. Nu vătăma pe alţii, aceasta îţi poruncesc. Fericirea ta te însoţeşte, mergi în pace”.
„Prinţ al pământului, a răspuns Iisus, nu am venit ca să aduc în lume război, ci pace şi iubire şi bunăvoinţă. Eu m-am născut în aceeaşi zi în care Cezarul a dat pace lumii romane. Prigonirea nu este de la mine. Eu o aştept de la alţii, şi o voi întâmpina în supunere faţă de voinţa Tatălui meu, care mi-a arătat calea. De aceea, restrânge-ţi puţin înţelepciunea ta lumească. Nu este în puterea ta, de a aresta victima de la picioarele altarului ce ispăşesc”…
… Într-o zi, Irod veni la mine în pretoriu. Când s-a ridicat să plece, după câteva cuvinte neînsemnate, m-a întrebat ce părere am eu despre Iisus Nazarineanul. Eu i-am spus că după părerea mea, Iisus este un mare filozof, după cum unele naţiuni mari adesea produc, şi că învăţăturile sale, cu niciun chip, nu pot fi socotite ca fiind eretice sau primejdioase, iar Roma este dispusă a-i îngădui toată libertatea de a vorbi şi este îndreptăţit prin faptele sale. Irod a surâs cu ironie şi salutându-mă, cu respect prefăcut, s-a depărtat…
… Se apropia marea sărbătoare a evreilor; conducătorii religioşi plănuiau să se folosească de această ocazie şi de excitarea populară, care are loc întotdeauna, la sărbătoarea Paştilor lor. Oraşul era arhiplin de o populaţie turbulentă care dorea moartea Nazarineanului. Spionii mei mi-au raportat că Arhiereii şi Fariseii întrebuinţează tezaurul templului ca să mituiască în acest scop pe popor…
…Răsculaţii au pus mâna pe Iisus, şi cu toate că ei simţeau că nu au de ce să se teamă de Pretoriu, crezându-mă alături de conducătorii lor, în privinţa aceasta, au continuat să strige: „Răstigneşte-l!”.
Trei partide se uniseră împotriva lui Iisus: Irodienii, Saducheii şi Fariseii; Saducheii…
… Eu îmi luasem de femeie (soţie) o domnişoară dintre Gali, care avusese nişte descoperiri pentru viitor. Plângând, ea s-a aruncat la picioarele mele şi mi-a zis: „Păzeşte-te! Să nu te atingi de omul acesta, pentru că el este Sfânt! Noaptea trecută eu l-am văzut în vis. El umbla deasupra apelor. El zbura pe aripile vântului, şi vorbea furtunilor şi peştilor mării şi toate erau supuse voinţei lui. Chiar şi râul de pe muntele Kidron, curgea plin de sânge. Statuile Cezarului erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele dinlăuntrul templului, s-au dărâmat şi soarele s-a întunecat ca îmbrăcat în doliu. O! Pilate, rău mare te aşteaptă, dacă nu vei asculta sfatul femeii tale. Blestemele Senatului Roman! Teme-te de puterea Cerului!”
Pe la timpul acesta treptele de marmură, gemeau sub greutatea mulţimii, iar Nazarineanul, era adus iarăşi la mine. Eu am pornit spre sala de judecată, urmat de garda mea. Într-un ton aspru, am întrebat pe popor, ce vrea ! „Moartea Nazarineanului” a fost răspunsul. „Pentru ce crimă?” am întrebat eu.
„El a hulit pe Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea templului. El se numeşte pe sine Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Regele Iudeilor”. Eu le-am spus că justiţia Romană nu pedepseşte astfel de fapte cu moartea.
„Răstigneşte-l, răstigneşte-l!” izbucni însă strigătul de la gloata înfuriată. Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul din temelie. În mijlocul acestei zarve nemaipomenite, nu era decât un om liniștit şi calm. ACESTA ERA IISUS DIN NAZARET…
… O mare neastâmpărată se întindea de la porţile Pretorului până la muntele Sion, cu strigăte, cu fluierături, cum nu s-a mai auzit niciodată în istoria Romei.
Ziua s-a întunecat ca un amurg, asemenea celui văzut la moartea lui Iulius Cezar cel Mare, care s-a întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui Martie….
… Deodată se auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota, care părea că este adus de vânt şi care anunţa o agonie pe care urechea omenească, n-a mai auzit-o vreodată. Nori mari, întunecoşi şi negri s-au coborât şi au acoperit aripa templului, şi aşezându-se asupra oraşului, l-a acoperit ca un val, şi un puternic cutremur de pământ a zguduit totul…
… Jertfa era consumată ! Mulţimea se întorcea în cetate, dar de fapt tot agitată, dar şi posomorâtă şi cu feţele lor întunecate şi mohorâte şi disperate. Mulţi erau cuprinşi de frică şi de remuşcare pentru cele ce văzuseră… După un timp a venit la mine un bătrân, cu o grupă de femei plângând, care rămăseseră la poartă, iar el s-a aruncat la picioarele mele plângând amar. L-am întrebat ce vrea şi el mi-a zis: „Eu sunt Iosif din Arimateia, şi am venit să cer de la tine îngăduinţa de a îngropa pe Iisus din Nazaret”.
I-am zis: „Cerinţa ta se va împlini”.
Atunci, primind raportul că Iisus este mort, am poruncit lui Naulius să ia cu sine ostaşi şi să supravegheze înmormântarea, ca să nu fie împiedicată.
Mai târziu câteva zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi au vestit în toată provincia, că Iisus s-a sculat dintre morţi cum prezisese el. Îmi mai rămăsese numai această datorie, ca să fac cunoscut împăratului această întâmplare dezgustătoare şi neobişnuită. Chiar în noaptea aceea, ce a urmat catastrofei neaşteptate am început a face acest raport şi către ziuă…
… Soartă crudă, cum îţi baţi joc de soarta muritorilor!
Era prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe cruce: „S-a sfârşit”.
Acesta este cuprinsul raportului şi rămân al Majestăţii Voastre supus, cu respect şi smerenie.
Guvernatorul PONŢIU PILAT
Făcut în Ierusalim în a XXVIII-a zi a lunii Martie, anul 4147 de la creaţie.’’
Nota personala: Pornind de la acest raport si cercetand anumite documente publice ale imperiului roman de la acea vreme, am calculat ca data de nastere a Mantuitorului Iisus Cristos este 11 Ianuarie in anul Domnului 4118, si a fost ASASINAT de khazari la varsta de 29 de ani, la mijlocul lunii Martie in anul Domnului 4147. Desi raportul este datat 28 Martie, a doua zi dupa ASASINAT, pentru ca am gasit doua modificari facute intre timp de khazari ( varsta de 30 de ani cand l-a vazut Pilat prima data pe Iisus si raportul adresat imparatului Tiberius, care si-a inceput domnia in anul 14 dupa Cristos, dupa moartea Imparatului Augustus care domnea pe timpul lui Cristos ), nu iau in calcul aceasta data, pentru ca din raport reiese ca data de 28 Martie este inventata, deoarece mai sus Pilat spune : ,,… Ziua s-a întunecat ca un amurg, asemenea celui văzut la moartea lui Iulius Cezar cel Mare, care s-a întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui Martie….’’. Prin urmare, ziua exacta a rastignirii Mantuitorului este stiuta dar este ascunsa, asa cum a fost dar acum nu mai este ascunsa, ziua nasterii sale.
https://www.youtube.com/watch?v=VOh9lJugKyc
-aia nu e tziganca?
@caroline gunderode
-mai zeitza Ishtar
nu cumva numele tau e de origine yedish?
e apologia crimei.
nu poate exista iertare in baza unor FABULATII!
HRISTOS A INVIAT !
Eparhia de Balti coborata in iad de Patriarhia Romana prin indiferentismul ei caracteristic si prin zazaniile care caracterizeaza aceasta Patriarhie,cred.
https://youtu.be/mYIfM8T7cs4?si=_eBik4mxBtPw_2MB&t=8
Explicatia este absolut evidenta, ca la matematica:
q.e.d.
Paste fericit !
Din revista “Lumea credintei”, nr. 1 (138)/ ianuarie 2015:
“IUBIREA ESTE LEGATA ESENTIAL DE ADEVAR” – Interviu cu Parintele Profesor Theodoros Zisis
Părintele Theodoros Zisis, profesor emerit ai Facultăţii de Teologie Aristotelice din Salonic, fondator al Fundaţiei Patriarhale de Studii Patristice de Ia Mănăstirea Vlatadon, teolog de marcă al Patriarhiei Ecumenice şi reprezentant de seamă al acesteia şi al Bisericii Greciei la numeroase întâlniri interortodoxe şi intercreştine, considerat, alături de părintele Ioannis Romanidis, cel mai important teolog patrolog din secolul nostru, este autor a zeci de traduceri din greaca veche în neogreacă si a zeci de cărţi care au revigorat teologia patristică.
– Părinte profesor, se comentează mult pe tema ecumenismului. Auzim foarte des opinii şi păreri mai mult sau mai puţin avizate pe această temă. Sfinţia voastră aveţi o deosebită experienţă în dialogul ecumenic şi în mod special în dialogul cu romano-catolicii, Ajutati-ne să intrăm un pic în culisele acestui dialog…
Athenagoras PopeThird– Intr-adevăr, am participat în numeroase comisii mixte de dialog între ortodocşi şi romano-catolici şi pot să vă împărtăşesc ceva din experienţa mea. După cum ştiţi, aceste dialoguri au început în prima jumătate a secolului 20, o dată cu începuturile mişcării ecumenice. Rolul principal în creşterea mişcării ecumenice l-a avut Patriarhul Athenagoras al Constantinopolului. Scopul declarat al lor era de reunire a lumii creştine, însă la un mod exterior. In spatele acestora, ca esenţă, era de fapt duhul sincretismului religios de factură new age-istă. Adică să nu se mai ia în seamă adevărurile de credinţă ale Bisericii, ci să se construiască un duh al comunicării, al întâlnirilor, al prieteniei. Chiar Patriarhul Athenagoras a spus: „Lăsaţi dogmele teologilor! Noi vom propune iubirea. Dogmele nu sunt piedici în calea iubirii“. Incă de la începutul acestui dialog aveam de-a face cu un minimalism dogmatic, cu o ignorare a dogmelor Bisericii.
– Oamenii spun cu bucurie: „Toţi care credem în Hristos, toţi suntem creştini şi trebuie să ne iubim”. Nu mai sunt percepute consecinţele acestui minimalism dogmatic. Există asemenea consecinţe practice în viaţa noastră? Nu este mai mare iubirea?
– Invaţă atât Sfânta Scriptură, cât şi Sfinţii Părinţi că atunci când există greşeală sau minimalism în credinţă, atunci există greşeală şi minimalism şi în viaţa morală şi în viaţa duhovnicească. Atunci când adevărul de credinţă este stricat, se strică şi credinţa, şi morala, şi duhovnicia. Dacă nu s-ar întâmpla aşa, Hristos şi apostolii nu ar fi avut motiv să fie împotriva ereticilor. Vedem în Noul Testament că apostolii erau foarte duri în problema credinţei. Sfântul Ioan Teologul a mers odată la o baie şi a auzit că înăuntru era şi ereticul Cerint. Şi atunci a spus: „Să nu intrăm, să nu se prăbuşească baia peste acela şi să pierim şi noi!“. Sfântul Apostol Pavel spune ca de omul eretic, după prima şi a doua mustrare să te depărtezi (Tit 3, 10) ca fiind singur de sine osândit. La fel, iarăşi, Sfântul Ioan Teologul, care, nu uitaţi, este apostolul iubirii, spune ca pe eretic să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! (II Ioan 1, 10-11). Credeţi oare că apostolii nu iubeau pe eretici?
Andrei, te întreb pe tine, şi pe credincioşii din Romania: când iubeşti pe cineva cu adevărat? Atunci când îi ascunzi adevărul sau atunci când îi spui adevărul? Pentru că aceasta este iubirea adevărată. Când ai dorinţa fierbinte ca şi celălalt, cel de lângă tine, să se mântuiască, atunci îi spui adevărul; îi spui: „Ceea ce crezi tu este greşit! Vino la adevăr, ca să te mântuieşti!”. Asta au făcut permanent sfinţii şi chiar Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut asta cu fariseii şi cărturarii. De aceea trebuie să înţeleagă oamenii că iubirea este legată esenţial de adevăr. Iubirea şi adevărul sunt nedespărţite. Fără adevăr, iubirea este mincinoasă. Luaţi-o pur omeneşte! Poţi să îţi iubeşti soţia şi să nu îi spui adevărul? Dacă o iubeşti îi spui adevărul! In Grecia avem o vorbă: „Pentru că ţin la tine, îţi spun adevărat!“. Ortodocşii tradiţionalişti iubesc cu adevărat. Pe catolici, pe musulmani, pe monofiziţi, pe protestanţi. Pe toţi îi iubim şi vrem să îi ajutăm să afle adevărul spre folosul lor, spre mântuirea lor. Ceilalţi îşi bat joc de ei şi îi mint.
– Există în tipicul bisericesc o rânduială de anatematizare a ereticilor care se făcea în biserici în Duminica Ortodoxiei. Este această rânduială conformă dragostei creştine pe care o aminteaţi?
anastilosi-twn-eikonwn– Anatemele care se rostesc în Duminica Ortodoxiei au caracter pedagogic şi scopul lor este de a-i pune în gardă pe credincioşi, de a-i apăra de erezie. Atunci când credinciosul aude în biserică că erezia se anatematizează, atunci conştientizează pericolul pe care ea îl reprezintă pentru mântuire. Inţelege că acceptând învăţăturile eretice îşi pierde sufletul. Dar anatemele sunt iubire şi faţă de eretici, pentru că aceştia, văzând poziţia Bisericii, conştientizează uneori greşeala în care se află şi se întorc la Ortodoxie. Este exact ceea ce spuneam: iubirea adevărată şi nu iubirea falsă. Este ceea ce face orice părinte pentru copiii săi. Când vrea să le arate că un anumit lucru este un pericol foarte mare, se comportă foarte dur, le vorbeşte foarte dur, ca astfel ei să înţeleagă cât este de periculos acel lucru. Anatemele trebuie rostite în biserică.
– Spuneţi că greşeala dogmatică duce şi la greşeală morală…
– E foarte simplu să vedeţi unde a ajuns creştinismul apusean. Asta pentru că au făcut greşeală în dogmă. Sfântul Apostol Pavel spune că atunci când nu ai adevărata cunoştinţă de Dumnezeu, atunci Dumnezeu te lasă când eşti în încercare ca să trăieşti în păcat şi în patimile tale.
– Este ecumenismul, aşa cum se declară, un mijloc ceai de propovăduite a adevărului credinţei ortodoxe? Sunt voci care spun că suntem datori să fim în mişcarea ecumenică pentru a marturisi poziţia Ortodoxiei…
– Această întrebare este una foarte importantă. Atinge exact esenţa problemei ecumenismului. Ea naşte alte două întrebări fundamentale. Prima ar fi: “Până în secolul 20, când a început dialogul ecumenic, Biserica nu a dat mărturia cea bună?”. Toată pleiada de sfinţi care au trăit până atunci, cum au mărturisit ei? Cum se comportau ei cu eterodocşii? Aveau astfel de dialoguri? Metoda dialogului de astăzi a fost necunoscută Bisericii timp de 2000 de ani. Când o anumită grupare îmbrăţişa o anumită erezie şi când ea prindea putere, Biserica se neliniştea, dar nu făcea cu aceia dialoguri de la egal la egal, ci îi chema la Sinod să îşi prezinte învăţătura lor, iar Sinodul hotăra dacă aveau sau nu dreptate. Sinodul era locul unde se mărturisea adevărul. A existat vreodată în Biserică dialog care să dureze 20-30 de ani? Se cerceta cazul şi, dacă se descoperea o erezie, Biserica lua îndată o decizie.
Cea de-a doua întrebare pe care o naşte întrebarea ta este: „Care sunt roadele pretinsei mărturisiri ortodoxe în acest dialog ecumenic?”. Cei care sprijină acest tip fals de dialog şi mişcarea ecumenică afirmă că participă la acest dialog ca mărturisitori ai adevărului Ortodoxiei, dar sunt sute de exemple când tocmai reprezentanţii ortodocşi au trădat adevărul Ortodoxiei. S-a văzut în acest dialog că întotdeauna rezultatul lui a fost că ortodocşii au dat înapoi şi că nu au mărturisit adevărul, iar dacă vreunul dintre ei a mărturisit adevărul, a fost dat afară din acest dialog. Sunt aleşi să participe doar acei teologi care sunt de acord cu duhul sincretist.
– La dialogul ecumenic participă astăzi şi credinţa mozaică şi islamul. Ce părere aveţi de dialogul cu ei?
– Aceştia nu cred că Hristos este Dumnezeu. Păi dacă Hristos nu este Dumnezeu, înseamnă că învăţătura Sa e una omenească. Hristos ar fi deci un filosof a cărui învăţătură poate fi trecută cu vederea. Cum nu ne leagă filosofia lui Platon şi Aristotel, aşa nu ne leagă nici învăţătura lui Hristos. Toţi Sfinţii Părinţi spun că iudaismul şi islamul nu conduc către mântuire. Cei care participă la acest dialog au ajuns să spună că şi islamul, şi iudaismul sunt căi de mântuire.
Sfinţii Ioan Damaschinul, Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama îl numesc pe Mohamed antihrist. In Coran este scris că atunci când Hristos ar fi ajuns în faţa lui Allah, ar fi fost întrebat: „Ai învăţat Tu că eşti Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu?”. La care Hristos ar fi răspuns: „Eu nu am învăţat aşa ceva. Sunt minciunile Evangheliilor. Ucenicii mei au învăţat asta, nu Eu“. Vă întreb: „Fără Hristos, Fiul lui Dumnezeu, există mântuire?”.
Şi despre iudaism, dacă iudaismul ar fi condus la mântuire, ce rost a mai avut venirea lui Hristos? Eu predau patrologie. Sunt foarte mulţi părinţi care au scrieri intitulate: Contra iudeilor, cu o exprimare extrem de dură împotriva lor.
– Vedeţi însă, în prezent, de multe ori credinţa iudaică se confundă ca etnia iudaică, cu poporul evreu. De aceea mulţi se tem facă afirmaţii împotriva credinţei iudaice, ca să nu fie confundate cu afirmaţii impotriva etniei şi să fie acuzaţi de antisemitism…
– Ştiu asta. Apostolii erau însă iudei şi, când erau izgoniţi de fraţii lor de neam, ei răspundeau că sunt datori să asculte de Dumnezeu. Noi, creştinii, nu trebuie să gândim etnofiletist, împotriva vreunui neam. Credinţa este înainte de ţară şi de neam. Şi între noi, ortodocşii, ţara noastră nu este Elada sau România, ci Impărăţia Cerurilor.
– Mulţi tineri işi fac studiile teologice în Occident, la universităţi catolice sau protestante, şi ajung apoi clerici ortodocşi. Vedeţi vreun pericol în această modă?
sfantul_arsenie_din_paros_-_icoana– Da. Este un mare pericol. Avem un exemplu din perioada stăpânirii turceşti. Aţi auzit de sfinţii colivazi? Cei trei mari sfinţi colivazi au fost Sfântul Athanasie din Paros, Sfântul Macarie Notara şi Sfântul Nicodim Aghioritul. Sfântul Athanasie din Paros a fost întrebat de cineva dacă este o idee bună să îşi trimită copilul să studieze în Apus. Era în perioada ateismului şi iluminismului. Şi a răspuns sfântul: „Eu nu pot să vă interzic asta, dar, dacă va merge acolo, există pericolul să se întoarcă ateu”.
Catolicismul şi protestantismul i-au influenţat pe toţi teologii ortodocşi care au mers să studieze în Apus. Au mers în Germania, în Franţa, la Roma şi, minunându-se de clădirile frumoase, de universităţile mari, de bibliotecile imense, s-au simţit complexaţi şi şi-au zis: „Aceste popoare sunt înaintea noastră!”; şi, încet-încet, ortodoxia lor a început să se clatine. Există multe exemple de profesori greci care au studiat în Occident şi s-au întors în Grecia cu altă teologie. Acum scriu cu multă admiraţie despre teologi apuseni, dar fără să înţeleagă esenţa teologiei acelora şi în bibliografiile lucrărilor proprii au plăcerea să treacă multe nume de teologi protestanţi şi nu pe Sfinţii Părinţi. Ba se întâmplă asta şi în predica din biserică. In loc de sfinţi precum Vasile cel Mare sau Ioan Gură de Aur, ei îi citează pe Bultmann şi Kuhlmann! Şi credincioşii îi privesc cu respect, ca pe oameni cultivaţi şi învăţaţi.
Nu e rău să mergi acolo, să cunoşti ce spun teologii apuseni, dar să cunoşti, nu ca să te schimbi, ci ca să ştii să te fereşti de ereziile şi căderile lor. Este foarte bine ca un teolog să meargă în Apus atunci când s-a copt şi când a dobândit un fundament ortodox puternic.
– La nivel european şi mondial există astăzi numeroase ameninţări la adresa creştinilor şi a moralei creştine…
– De distrugerea familiei, de homosexualitate, de pedofilie, suntem vinovaţi noi, creştinii. Suntem vinovaţi pentru că nu suntem creştini adevăraţi. Dacă eram creştini adevăraţi, am fi fost lumina lumii şi sarea pământului, exemplu pentru întreaga umanitate. Dar astăzi, pentru că şi noi, creştinii, ne-am secularizat şi ne-am dat după duhul lumii, lumea nu mai are exemplul sfinţeniei. Nu mai există această viaţă a creştinului. In vremea de început, creştinismul era ascetic, era sfânt. Ceea ce a păţit apusul catolic şi protestant, această „căldiceală” şi în dogmă, şi în etos, aceasta este consecinţa descreştinării şi asta se încearcă şi în ţările ortodoxe. Cu intrarea noastră în Europa, acest pericol creşte, pentru că nu trăim creştineşte nici noi şi, mai ales, nici clericii noştri.
– Şi cum trebuie sa lupte creştinii cu aceste ameninţări?
– Exemplul îl avem de la Sfinţii Apostoli şi de la Sfinţii Părinţi. Nu putem să plănuim noi singuri. Apostolii şi-au început lucrarea lor fără nici un fel de putere, fără stat, fără guvern, fără învăţătură. Erau simpli pescari şi acei simpli pescari au răspândit creştinismul în toată lumea. Aceasta s-a întâmplat cu puterea şi cu harul lui Dumnezeu. Când noi ţinem învăţătura Evangheliei, oricât de neputincioşi am fi, Dumnezeu devine împreună luptător cu noi şi ne dă putere. Atunci când tăiem din credinţă, când tăiem din viaţa în Hristos, când nu suntem hotărâţi ca însăşi viaţa noastră să o dăm lui Hristos sau pentru Hristos în sens martiric, aşa cum au făcut Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, atunci harul lui Dumnezeu ne părăseşte.
– Unii ar spune astăzi că o viată morală ar fi suficientă şi că adevarul de credinţă contează mai puţin…
Fall-of-constantinople-22– Amintiţi-vă de căderea Constantinopolului în mâinile islamului. De ce a îngăduit Dumnezeu să cadă Constantinopolul? Pentru că ortodocşii au trădat credinţa, în 12 decembrie 1452, deci, iată, numai cu câteva luni înaintea căderii Constantinopolului, s-a făcut liturghie în Sfânta Sofia, ortodocşii şi catolicii împreună. Se ştie că, după cucerire, sultanul Mahomed a avut o întrevedere cu generalii săi, ca să se bucure de izbândă. Şi cum mâncau ei şi se veseleau, deasupra sultanului, pe perete, s-a arătat o mână. Sultanul, înfricoşat, a chemat pe toţi înţelepţii săi să tâlcuiască semnul acela, dar nimeni nu a ştiut. Şi atunci au întrebat şi pe Ghenadie Scholarios, care era simplu monah, de altfel singurul din Constantinopol care se opusese ferm unirii cu catolicii. El a cerut răgaz de o săptămână şi le-a zis: „Dacă în răstimpul acesta o să îmi descopere Dumnezeu, o să vă spun”. Şi Dumnezeu i-a descoperit că palma aceea cu cinci degete răsfirate car s-a arătat deasupra sultanului însemna că dacă în Constantinopol ar mai fi rămas măcar cinci ortodocşi adevăraţi, nu ar fi căzut oraşul. Şi să ne mai amintim şi că până pe 28 mai 1453 toate încercările sultanului Mahomed al II-lea de a cuceri Constantinopolul au eşuat şi era hotărât să se retragă. In seara dinaintea căderii, 28 spre 29 mai, un cleric musulman a spus însă: „Nu plecaţi. Până noaptea aceasta am văzut deasupra cetăţii un nor alb, harul lui Dumnezeu care îi apăra pe bizantini. Acum însă norul s-a ridicat. Dumnezeu i-a părăsit. Acum putem să îi cucerim“. Şi i-au cucerit.
– Dovadă că în secolul 7, în vremea Patriarhului Serghie, Constantinopolul a fost scăpat de năvălitori în mod miraculos de către Dumnezeu, deşi armata şi împăratul nu se aflau atunci în cetate să o apere…
– Exact. Aşa cum am mai spus: când suntem nemişcaţi în credinţa noastră, atunci îl avem pe Dumnezeu împreună lucrător cu noi. Şi când Dumnezeu este cu noi, nimeni nu poate fi împotriva noastră.
– Ştim că Biserica este şi va fi biruitoare, însă vremurile acestea ele acum par atât de tulburi şi de amestecate. Daţi-ne, în final, un cuvânt de îndrumare pentru vremurile pe care le trăim…
– Ai dreptate. Este o mare tulburare, o mare amestecare a lucrurilor, încât mulţi cred că suntem aproape de sfârşitul lumii, aproape de venirea antihristului. Insă acesta nu este neapărat un semn, pentru că Biserica nu trece prima dată prin astfel de tulburări. Şi apostolii spuneau încă de la început că venirea Domnului se apropie. Această stare eshatologică permanentă, această stare de aşteptare a venirii Domnului este o stare naturală a creştinului. Nici perioada apostolică, într-un imperiu idolatru şi imoral, nu era uşoară. Şi, în acele vremuri grele, Sfântul Apostol Pavel spunea că de-ar veni înger din cer sau chiar el însuşi de şi-ar schimba predania, creştinii să nu îşi schimbe credinţa lor.
Dar ce se vede este că această perioadă este cea mai grea dintre toate perioadele. Nu ştiu dacă poate fi ceva mai grav decât ceea ce trăim acum. Adică cei care ar trebui să păzească turma lui Hristos şi să îi gonească pe duşmanii credinţei, tocmai aceştia fie sunt indiferenţi, fie îi ajută pe duşmanii credinţei! De aceea şi poporul simplu spune: „Noi ce să facem?”. Ceea ce au propovăduit apostolii şi modul în care ei înşişi s-au comportat în vremurile lor grele erau răbdarea, rugăciunea, pocăinţa şi, mai ales, conştientizarea că nu aparţineau acestei lumi, ci împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea nu trebuie să avem comportamentul lumii iubitoare de îmbogăţire, de sexualitate, de lux, de trai uşor. Noi trebuie să urmăm calea cea îngustă. In mod normal, noi ar trebui să trăim în lume la fel cum trăiesc monahii într-o mănăstire. Atunci când creştinul are o viaţă ascetică şi trăieşte purtând crucea lui Hristos, toate aceste tulburări care au loc nu îl deranjează prea mult. El doreşte doar să trăiască pentru a ajunge la momentul fericit al morţii, care îl conduce în împărăţie. Trebuie să ne străduim în viaţa aceasta să nu pierdem drumul care duce la mântuire.
Ştim despre o vedenie pe care a avut-o Sfântul Antonie cel Mare legat de erezia ariană. L-au întrebat oamenii pe Sfântul Antonie: „Noi ce să facem?”. Şi Sfântul le-a istorisit vedenia sa, care arăta cât de grav era faptul că arienii erau eretici, după care le-a răspuns: „Feriţi-vă să nu vă molipsiţi şi voi!”. Acum, când avem de-a face cu erezia ecumenistă, erezie despre care încă oamenii nu conştientizează că este erezie, trebuie ca toţi cei cu sfântă nelinişte pentru dreapta credinţă să îi păzim pe oameni să nu se molipsească de erezie, iar pentru suferinţele, pentru crucea pe care o purtăm în viaţa noastră, să îi mulţumim lui Dumnezeu, căci aşa El ne fereşte de a iubi lumea aceasta. Căci dacă cineva iubeşte lumea aceasta, atunci urăşte pe Dumnezeu (I Ioan. 2,15), ne spune Sfântul Ioan Teologul.
“Vedeti sa nu defaimati pre vreunul dintr’acesti mai mici…” – ARHIM. SOFRONIE IMPOTRIVA RELATIVISMULUI DOGMATIC, a ECUMENISMULUI si a IMPLICARII BISERICII IN ACTIUNI SOCIALE REVOLUTIONARE: “Nu avem dreptul a savarsi acte de violenta in numele lui Hristos nici macar asupra violentilor. LUMEA NU ARE NEVOIE DE O “BISERICA POLITICA”.sf.Sofronie Saharov.
Cui i-am închinat răstignirile noastre, acela ne va şi
răsplăti după măsura cu care a fost răsplătit răstignitul
tîlhar cel din dreapta, strămoş al dreptei-răstigniri.
Răzvrătita răstignire a tîlharului apostat, tată al răstignirii
europene, să n-o iubim, chiar de-ar fi să suferim
crucificaţi de mii de ori. Theodoros Zisis.
Această idee de „fraternitate” antihristică cu valoare
dogmatică, întru totul „comună” şi deopotrivă
antiortodoxă, deschide larg porţile „fraţilor” eretici şi
păgîni de pretutindeni spre a pătrunde nestingheriţi în
Ortodoxie şi de a pretinde „drepturi egale” înaintea
„aceluiaşi tată”. Aşa arată noua societate religioasă a
„convergenţelor doctrinare” ce îl avortează pe ortodox
din pîntecele Bisericii, plasîndu-l în rîndurile noii „specii
creştine” descoperite de teologia Occidentului:
creştinismul fără Hristos, creştinul fără Biserică. Acesta
este noul chip al orînduirilor euro-mondiale ce dezbină
Ortodoxia de Hristos; acesta e antihristicul monstru ce
din „dragoste” se face aproapele nostru pentru ca noi să
ne înfrăţim cu el. Iar mai pe urmă, toţi vor primi pecetea
ce va garanta apartenenţa la robia marii colectivizări
satanice numită „integrare europeană”, pecetluire ce va
îndreptăţi „oamenii cu drepturi egale” să hulească cele
dumnezeieşti prin acoperiri juridice, politice şi bisericeşti.
Deoarece laicii nu sunt încă destul de reeducaţi, încă,
pentru a crede rătăcirilor, se vor păstra aparenţele şi se va
proclama solemn şi oficial mai întîi unirea bisericilor şi
mai apoi unirea religiilor.Prot.Theodoros Zisis.
Mai devreme decît se crede, tot acest „bine” se va
transforma într-o batjocură drăcească cînd sărmanii
oameni se vor numi unii pe ceilalţi creştini fără a fi
creştini. Mulţi dintre ei vor crede sincer că sunt adevăraţii
creştini, deoarece vor folosi cuvinte „creştine” în
formularea unor interesante teorii filozofice lumeşti.
Actual, ei sunt înaintemergătorii lui Antihrist, ca fariseii
pe timpul lui Hristos, şi habar nu au că aşteaptă acelaşi
„Mesia” ca şi evreii. Nădejdea acestor „creştini” este
adeverită de însăşi neliniştea şi nerăbdarea antihristică cu
care-şi aşteaptă „împăratul” pregătindu-i o lume
„evanghelizată” după glasul celor mai păgîne crezuri,
celor mai eretice filozofii şi mai perverse patimi.Protoiereu Theodoros zisis.
Sfantul Nectarie de la Eghina (+1920)
„Despartirea Bisericilor a avut loc sub Fotie…, dupa ce Biserica Constantinopolului depasise pericolul de a fi exclusa din Unica Biserica Soborniceasca si Apostoleasca, iar Biserica Romana, sau mai bine zis papala, nu mai propovaduia dogmele Sfintilor Apostoli, ci ale papilor… Cei care nu s-au renascut prin lucrarea dumnezeiescului har in singura Una, Sfinta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica, in nici o alta biserica, nici vazuta, nici nevazuta, nu o vor face… Atit timp cit cauzele principale ale despartirii ramin aceleasi…unirea este imposibila…” (Stupul Ortodox, 1999)
Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul: „Sfinții sunt anti-ecumeniști. Oare sunt și ei „fanatici sau habotnici” după gândirea unora de azi”.
Cuv. Paisie Aghioratul: „Cu durere în suflet mărturisesc că, dintre toți filounioniștii (ecumenistii) pe care i-am cunoscut, nu am văzut pe nici unul să aibă nu miez, dar nici măcar coaja duhovnicească. Cu toate acestea, știu să vorbească despre dragoste și unire, deși ei înșiși nu sunt uniți cu Dumnezeu, fiindcă nu L-au iubit”.
Sf. Efrem Sirul: „Vai acelora care se întinează cu blasfemitorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeieștile Scripturi! Vai de cei ce murdăresc sfânta credință cu eresuri sau încheie vreo înțelegere cu ereticii!”.
Cine primeste „”Sf.Lumina de Pasti”” de la eretici devine vrajmas al lui Dumnezeu.Motivul?Pentru ca prin partasie cu ereticii ajuta la promovarea ereziei lor.
Sfântul Paisie Velicikovski – de la Neamț (1722-1794), starețul Mănăstirilor Seci și Neamț, prăznuit la 15/28 noiembrie: „Au eretici sunt râmlenii (romano-catolicii), cu al lor papă? Știu bine că vei zice că sunt eretici. Și de vreme ce sunt eretici, precum și adevărat sunt, atunci Sfânta noastră Biserică îi afurisește pe dânșii. Și pe care Sfânta Biserică îi afurisește și eu, împreună cu Biserica, fiul ei fiind, îi afurisesc.” „Un asemenea jurământ, adică anatema, asupra celor ce se împotrivesc și nu se supun Soborniceștii Biserici, este pus de patriarhii Răsăritului nu doar pentru oarecare vreme, ci până la sfârșitul lumii va rămâne tare, și neclătit, și nedezlegat cu darul lui Hristos.” Sfântul Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului (820-891), prăznuit la 6/19 februarie: „Cea mai bunăcomuniune este comuniunea în credință și în dragoste adevărată… Nu există nimic mai minunat decât Adevărul. Nu exisă nimic mai plin de iubire decât Adevărul!” „Există o singură Biserică a lui Hristos, apostolească și sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două; iar celelalte sinagogi ale celor ce viclenesc sinod al răzvrătiților. Noi, drept-credincioșii creștini, aceasta gândim, așa credem, pe acestea le vestim.” Sfântu Marcu Evghenikos, Mitropolitul Efesului (1392-1444), singurul apărător la sinodul „unionist” de la Ferrara-Florența (1438-1439), prăznuit la 19 ianuarie / 01 februarie: „Credinţa noastră este dreapta mărturisire a Părinţilor noştri. Cu ea, noi nădăjduim să ne înfăţişăm înaintea Domnului şi să primim iertarea păcatelor; iar fără de ea, nu ştiu ce fel de cuvioşie ne-ar putea izbăvi de chinul cel veşnic. Toţi Dascălii, toate Sinoadele şi toate dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce cugetă în mod diferit şi să ne îndepărtăm de împărtăşirea cu ei. Învăţăturile dascălilor apuseni nici nu le cunosc, nici nu le primesc, încredinţat fiindcă sunt înşelătoare. În materie de credinţă ortodoxă nu există concesie. Distrugerea credinţei obşteşti este pierzarea de obşte a tuturor. Chestiunile credinţei ortodoxe nu admit iconomia. Niciodată nu s-au îndreptat cele bisericeşti prin soluţii de mijloc. Între lumină şi întuneric poate cineva să spună că există ceva de mijloc, numit înserare sau amurg; dar intermediere între adevăr şi minciună nu poate nimeni să gândească, oricât s-ar strădui. Mijloc de împăcare între adevăr şi minciună nu există! În problemele de credinţă nu încape pogorământul şi iconomia, deoarece pogorământul provoacă împuţinarea credinţei. Asta ar fi egal cu a spune: Taie-ţi capul şi du-te unde vrei.” „Vom mărturisi până la ultima suflare, cu toată cutezanţa, acea bună chezăşie a Sfinţilor Părinţi – credinţa mărturisitoare pe care o cunoaştem din copilărie, căreia la început i-am dat glas şi cu care, la sfârşit, vom pleca de aici, luând cu noi … cel puţin Ortodoxia !” Sfântul Mucenic Cosma Etolianul (1714-1779), prăznuit la 4/17 august: „Frații mei – dacă ar fi cu putință să mă urc la cer, și să strig cu glas mare și să vestesc cu glas mare că numai Hristos e Fiu și Cuvânt al lui Dumnezeu, și Dumnezeu adevărat și Viața a toate – aș vrea să o fac!” Citeşte şi: Sf. Mc. Ipolit despre sfârșitul lumii: Antihrist va aduna draci, în chipul oamenilor, ca să-i pună stăpânitori asupra lucrurilor şi asupra poporului „Pe papa al Romei să-l blestemați, fiindcă el e cauza. Atihristul e unul papa, iar altul – cel care e în capul nostru. Înțelegeți care, fără să-i spun numele.” „Noi avem poruncă ce spune să dăm anatemei pe oricine schimbă sau nu crede în vreun lucru, cât de mic, din cele pe care le-au legiuit Părinții Bisericii noastre.” „Toate credințele sunt mincinoase, false, toate sunt ale diavolului. Acest lucru l-am înțeles drept, adevărat, dumnezeiesc, ceresc, corect, desăvârșit, atât pentru mine însumi, cât și pentru voi: că numai credința creștinilor ortodocși bine-cinstitori e bună și sfântă, ca să credem în ea și să ne botezăm în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.” Sfantul Teofan Zăvorâtul: „Fie se pronunţă, fie nu se pronunţă asupra învăţăturii şi numelui tău anatema, tu deja eşti căzut sub ea atunci când cugeţi cele potrivnice Bisericii şi stărui în această cugetare.” Sfantul Maxim Mărturisitorul: ”Biserica Sobornicească nu este o anume Biserică sau adunarea Bisericilor locale, care s-au îndepărtat de Adevăr, ci este cea care păstrează ”mărturisirea dreaptă și mântuitoare a credinței în Hristos.” „Dacă, de dragul iconomiei, împreună cu credinţa cea rea este suprimată şi credinţa mântuitoare, atunci o astfel de formă de pretinsă iconomie este de fapt o separare totală desăvârşită de Dumnezeu şi nu o unire”. „Vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti, căci socotesc ură faţă de oameni şi despărţire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii ereticeşti spre mai mare pierzanie a celor ce se ţin de această rătăcire” Cat priveste lucrarea celor ce singuri s-au blestemat prin partasia cu erezia, Sfantul Maxim Marturisitorul se intreba retoric: “Aceia ce fel de taină săvîrşesc? Apoi ce duh vine asupra acelora care se hirotonisesc de unii ca aceia?” Sfantul Vasile cel Mare: „De cei care arată că mărturisesc credinţa ortodoxă, dar sunt în unire cu cei care i se împotrivesc, dacă după mustrare nu vor întrerupe această unire, de aceia trebuie nu numai să te desparţi, dar nici fraţi nu se cuvine să-i mai numeşti” ”Trebuie să evităm orice părtășie cu ei (cu ereticii) și să le respingem cuvintele ca unele ce sunt otravă pentru suflete.” Sfantul Teodor Studitul: “Hrisostom ii expune cu glas tare nu numai pe eretici, ci si pe cei care sint in comuniune cu ei ca vrajmasi ai lui Dumnezeu.” „Dacă ar da cineva toţi banii lumii şi are părtăşie cu erezia, nu este prieten al lui Dumnezeu, ci vrăjmaş” “Avem poruncã de la însusi Apostolul Pavel cã, atunci cînd cineva învatã ori ne sileste sã facem orice alt lucru decat am primit si decat este scris de canoanele Sinoadelor ecumenice si locale, acela urmeazã a fi osîndit, ca nefãcînd parte din clerul sfintit. Nici un sfant nu a încãlcat legea lui Dumnezeu; dar nici nu s-ar fi putut numi sfant, dacã ar fi cãlcat-o.” „În legătură cu cele rânduite de Sfinţii Părinţi trebuie spus că nici a petrece, nici a mânca, nici a cânta împreună, nici a avea vreo părtăşie cu ei nu am primit, ci ‹‹Vai!›› se rosteşte asupra celor care au părtăşie cu ei, fie şi doar la mâncare sau băutură sau simplă relaţie.” „Unii au suferit un naufragiu desăvârşit în materie de credinţă, iar alţii, dacă totuşi nu s-au înecat prin gânduri rătăcite, totuşi mor din cauza comuniunii cu erezia” “Așadar, dacă monahi sunt unii în vremurile de acum, să arate prin fapte. Iar fapta monahului este ca nici din întâmplare să nu sufere înnoirea Evangheliei, ca nu cumva, punând înaintea mirenilor pilda sa, să le dea motiv pentru erezie și pentru împărtășirea cu ereticii, spre a lor pierzanie.“ Citeşte şi: Esenţa anticreştină a ecumenismului ”Niciun sinod al ierarhilor ortodocși nu este canonic, dacă nu păzește cu totul, Sfintele Canoane instituite.” ”Cei care nu acceptă toate rânduielile canonice ale Sfintelor Sinoade, nu sunt pe deplin ortodocși, chiar dacă cred drept în toate dogmele ortodoxe.” Sfantul Apostol Iacov: ”Cel ce se arată că este prieten al lor (al ereticilor), vrăjmaș al lui Dumnezeu este” (Iacov IV,4). Sfantul Efrem Sirul: „Vai acelora care se întinează cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeieştile Scripturi! Vai de cei care murdăresc sfânta credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu ereticii!” Sfantul Marcu al Efesului: „Toţi Dascălii Bisericii, toate Soboarele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce cugetă diferit şi să oprim comuniunea cu aceştia” „Se învinovăţeşte acela care îl pomeneşte ca arhiereu ortodox pe acest papa şi pe cei ce-l vor urma în eres, şi latino-cugetătorul trebuie privit ca un trădător al credinţei. Prin urmare, fugiţi de aceşti lupi, fraţilor, ca şi de împărtăşirea cu ei, pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni”. ”Fugiţi, fraţilor! Fugiţi de părtăşia cu cele de neîmpărtăşit, şi de pomenirea celor de nepomenit! Iată eu, Marcu păcătosul, vă spun că oricine pomeneşte pe papa ca pe un ierarh ortodox este vinovat. Iar cel ce cugetă dogmele latinilor (papistaşilor), cu latinii se va judeca şi se va socoti vânzător al Credinţei.” Sfantul Grigorie de Nissa: ”Cand credinciosii si preotii pomenesc un episcop eretic, ei nu se adreseaza Tatalui ceresc, ci lui satan insusi”. Sfantul Ioan Gură de Aur: „De aceea v-am amintit adesea despre ereticii cei fără de Dumnezeu şi vă rog şi acum: să nu aveţi nici un fel comuniune cu ei – să nu mâncaţi cu ei, să nu beţi, să nu legaţi prietenii, nici relaţii, nici dragoste, nici pace. Căci dacă cineva se învoieşte cu ereticii în acestea, acela se face străin de Biserica Sobornicească”. „Dacă episcopul tău este eretic, fugi, fugi, fugi ca de la foc şi ca de la un şarpe” ”Dacă cineva contraface o mică parte a chipului regelui pe moneda regală, în felul acesta o falsifică; la fel și în credința cea adevărată, acel care va schimba chiar cât de puțin în ea, o vatămă pe toată. Căci dacă pe de o parte, dogma este răstălmăcită, și înger de-ar fi, să nu-l credeți. Nimic nu folosește viață virtuoasă, dacă credința nu este sănătoasă.” ”Și eu, iarăși, vă voi spune cele asemănătoare: Vedeți să nu vă înșele careva, nici din cei dinăuntru (bisericii), nici din cei dinafară, nici episcopi, nici preot, nici diacon, nici citeț, sau oricare ar grăi cele strâmbe. Ei vor veni la voi în haine de oi, dar pe dinlăuntru vor fi lupi răpitori. Au înfățișarea dreptei credințe, dar tăgăduiesc puterea ei.” Sfantul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: ”Dacă cineva va binevesti vouă, altceva decât ați primit, să fie anathema.”, observă că apostolul ”Nu a zis că, dacă propovăduiesc împotrivă, sau leapădă totul, ci chiar și ceva foarte mic dacă v-ar binevesti în afara celor primite, chiar dacă din întâmplare vor fi mișcați, anathema să fie.” Sfantul Atanasie cel Mare: „Fugiţi de cei care, prefăcându-se că nu sunt de acord cu Arie, de fapt slujesc împreună cu cei care îl urmează” Sfantul Ipatie de Rufinian: „Cum am aflat că [Patriarhul Nestorie] spune erezii despre Dumnezeu, am încetat orice comuniune cu el şi nu-i mai pomenesc numele; pentru că nu este episcop”.
Citeşte mai mult pe aparatorul.md: Atitudinea Sfinţilor ortodocşi faţă de ecumenism: „Chestiunile credinţei ortodoxe nu admit iconomia” https://www.aparatorul.md/atitudinea-sfintilor-ortodocsi-fata-de-ecumenism-chestiunile-credintei-ortodoxe-nu-admit-iconomia/
FÂNTUL MARCU AL EFESULUI (1392 – †23 IUN 1444 – LA 52 ANI):
„Toţi Dascălii Bisericii, toate Soboarele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce cugetă diferit şi să oprim comuniunea cu aceştia”
„Se învinovăţeşte acela care îl pomeneşte ca arhiereu ortodox pe acest papa şi pe cei ce-l vor urma în eres, şi latino-cugetătorul trebuie privit ca un trădător al credinţei. Prin urmare, fugiţi de aceşti lupi, fraţilor, ca şi de împărtăşirea cu ei, pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni”.
”Fugiţi, fraţilor! Fugiţi de părtăşia cu cele de neîmpărtăşit, şi de pomenirea celor de nepomenit! Iată eu, Marcu păcătosul, vă spun că oricine pomeneşte pe papa ca pe un ierarh ortodox este vinovat. Iar cel ce cugetă dogmele latinilor (papistaşilor), cu latinii se va judeca şi se va socoti vânzător al Credinţei.”
SFÂNTUL EFREM SIRUL (306 – †9 IUN 373 – LA 67 ANI):
„Vai acelora care se întinează cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeieştile Scripturi! Vai de cei care murdăresc sfânta credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu ereticii!”
SFÂNTUL TEODOR STUDITUL (759 – †11 NOI 826 – LA 67 ANI):
“Cine se împărtășește unde sunt pomeniți pseudo-episcopii, este vrăjmaș al lui Dumnezeu, chiar dacă e vorba despre jertfa propriu-zisă a lui Hristos, săvârșită de ereticii necondamnați.”
Adevarata fata a S.U.A. Merita dat peste ochi cu aceste imagini,cred.
https://youtu.be/gfsAH32-N1c?si=U0vI2B5HzKO8ETQk&t=6
-cica ion creanga a avut „holera”
scrie in ” amintiri din…” cum a petrecut (!) holera de 48 de ore!
„Ca om, mi-e greu să admit, să înțeleg fapte de care nu mă simt în stare a le făptui. ”
-textu e apologia crimei,a criminalului:
numai sa ameste miere,poate si nitzel sifon
nu stateau satanelele alea!
Extraordinara rasturnare semantica , stimate domnule profesor Ion Coja !
Felicitari prodigioase !
E mai ceva decat un doctorat in lingvistica !
Felicitari : si de Sf. Ioan, cand ati pus analiza aceasta pe hartie, si azi – o foarte potrivita examinare de Vinerea Mare !
Paste fericit !