Ideologia este nucleul culturii politice dintr-o ţară. Cum se ştie, ideologia şi condiţia materială sunt cele două forţe majore care condiţionează mersul lucrurilor. Ce este ideologia? Termenul provine de la noţiunea de idee. Ideea, afirmă filosofia, este forma superioară de cunoaştere a lumii, cunoaştere care nu numai că oglindeşte obiectul, dar e şi îndreptată spre transformarea lui.

Aşadar, ideologia, parte componentă a conştiinţei sociale, include un sistem de idei politice, juridice, religioase, etice, estetice şi filozofice care au o dublă funcţie — de reflectare şi de transformare a realităţii. Cât timp va exista conştiinţa socială, atâta timp va exista şi ideologia.

Teza despre „dispariţia ideologiilor” a fost un fals, o gogoaşă născocită de către Bell şi compania, pe la mijlocul secolului XX, pentru a contracara „teoretic” lărgirea mişcărilor studenţeşti din anii ’60, mişcări contestatare ale realităţii apusene. Ulterior, falsul a fost utilizat în atacul de lungă durată asupra Imperiului Sovietic, asupra ideilor socialiste din ţările „taberei socialiste”.

Ce este ideologia politică? Ideologia politică conţine afirmaţii referitoare la valorile şi faptele actuale pentru individ, pentru grup social concret şi pentru naţiune, care reflectă interesele celor cărora le aparţin. Există, deci, ideologii politice individuale, de grup şi naţionale.

Ideologia politică, ca sistem de afirmaţii şi preferinţe, reprezintă o formă de exprimare a pretenţiilor (ale individului, grupului etc.) de a deţine anumite bunuri materiale, statute sociale şi roluri sociale. Ideologia politică conţine şi afirmarea unor valori, idealuri şi credinţe politice.

Proclamate de Epoca Iluminismului, ideologiile au demonstrat în practică enormul lor potenţial de mobilizare şi de transformare a realităţii. Ideologiile corespunzătoare au asigurat pregătirea revoluţiilor burgheze.

În societăţile profund inechitabile, clasele conducătoare au utilizat şi utilizează ideologia statală oficială pentru aşi menţine privilegiile, pentru manipularea conştiinţei publice. Persistenţa crizei sociale totale de la noi are câteva cauze, printre ele, foarte gravă – absenţa ideologiei naţionale adecvate.

Ideologia naţională adecvată se bazează pe interesele vitale naţionale şi pe identitatea naţională, integrează păturile sociale în jurul ideii de reformă şi modernizare raţională.

În prezent, toate ideologiile politice (conservatorismul, liberalismul etc.) arată altfel decît la începutul veacului. Ele se schimbă mereu prin eliminarea unor teze şi împrumuturi din alte ideologii. Procesul prezintă o adaptare la condiţiile istorice ale unei anumite ţări. De aceea, una şi aceeaşi ideologie politică în diferite ţări prezintă o totalitate de concepţii, care se deosebesc între ele.

Astfel, eticheta ideologică lipită de un partid sau altul, fără enumerarea valorilor promovate, nu spune aproape nimic despre acest partid. Trebuie menţionat în mod special că ideologia naţională nu se reduce la o monocromă ideologie politică, ci include scopuri şi valori general naţionale. E tocmai ce ne lipseşte.

Care sunt funcţiile ideologiei politice?

Funcţia de orientare — ideologia oferă reprezentările de bază despre societate, personalitate, progres social, puterea politică şi astfel prezintă un sistem de semnificaţii şi de orientări pentru activitatea oamenilor; Funcţia mobilizatoare — înaintând idealuri pentru edificarea uneisocietăţi perfecte, ideologia formează motivări pentru activitatea politică, mobilizează grupurile sociale şi societatea la realizarea acestor scopuri; Funcţia integrativă — idealurile politice sunt contrapuse intereselor meschine, producând un efect integrator. Tabloul fundamental al concepţiei propuse, prin importanţă şi dimensiuni, depăşeşte interesul individual şi de grup; Funcţia amortizatoare — se manifestă prin reducerea tensiunii sociale când apar situaţiile de necorespundere între necesităţile individului, grupului, societăţii şi posibilităţile reale de satisfacere a acestor necesităţi; Funcţia de exprimare şi apărare a intereselor de grup social. Ideologia are un caracter normativ-reglator.

Ideologia se răspândeşte prin educaţie, cultură şi propagandă (la noi — numai prin propagandă, la nivelul preţului unui kilogram de cârnaţi).

Fiece ideologie politică tinde să elimine alte ideologii politice, tinde să mobilizeze cât mai multe forţe în numele realizării ideilor înaintate.

Există două criterii de apreciere a ideologiilor politice: 1) criteriul paradigmei social-politice (modelul de societate propus ca model dorit); 2) criteriul modului de realizare, de instalare a societăţii dorite.

După primul criteriu, ideologiile politice se împart în ideologii de dreapta, de stânga şi de centru. împrumuturile reciproce de idei şi de valori au lipsit clasificarea de importanţă, făcând-o foarte convenţională.

După tehnologia instalării societăţii dorite, ideologiile politice se împart în ideologii radicale (pledează pentru profunde schimbări revoluţionare), conservatoriste (tind să menţină ordinea politică deja instalată) şi moderate (urmăresc calea reformelor treptate).

Tehnologia depinde de sarcinile sociale, de ţară, de epocă.

După esenţa lor globală ideologiile politice se împart în patru grupuri: Ideologii politice ale ţărilor unde majoritatea populaţiei e cu „stomacul plin”. Asemenea ţări sunt foarte puţine. Acolo ideologia a fixat dorinţa de a nu schimba aproape nimic (neconservatorismul). Domină în putred de bogatele Marea Britanie şi SUA;  Ideologii politice aflate în serviciul imperialismelor ce luptă pentru dominaţia economică asupra lumii (spre exemplu, liberalismul anarhic de export, marxism-leninismul în varianta rusă, majoritatea social -democraţiilor actuale din republicile ex-sovietice).

Ne convingem că variabilitatea ideologiilor nu poate fi redusă la cele trei noţiuni — de stânga, de centru şi de dreapta. Această clasificare imprecisă şi foarte aproximativă e potrivită mai mult pentru jongleriile verbale preelectorale şi e bună de buimăcit electoratul.

Pentru a cunoaşte faţa unui partid, e nevoie de două lucruri: 1) de enumerarea concretă a principalelor valori şi orientări, de modul de instalare a lor; 2) de cunoaşterea comportamentului real al acestui partid (pentru ce şi pentru cine a votat, ce decizie a semnat etc). Există la noi moda de a scrie în programul partidului o ideologie şi de a promova în practică o altă ideologie.

Însă, cum spune Scriptura, copacul după roade se cunoaşte.

Orice ideologie politică vine moraliceşte de la unul din cei doi poli etici: ori de la polul „Omul pentru om este frate” (precept biblic), ori de la polul „Omul pentru om este lup” (precept barbar).

Ideologiile politice ale „polului biblic” urmăresc instalarea unui egalitarism relativ. În societăţile dorite de aceste ideologii există mai bogaţi şi mai săraci, însă distanţa dintre ei nu e strigătoare la cer, precum în societăţile bazate pe idealuri ale   celuilalt pol. Ideologiile politice ale „polului lupesc” promovează idealul egoismului neîngrădit de către stat, idealul păşirii peste cadavre. Distanţa socială dintre bogaţi şi săraci este îngrozitor de enormă.

În primii ani de după contrarevoluția antisocialistă, programele TV prin satelit ne aratau aproape zilnic scene din vânătoarea leilor şi tigrilor. În prim-plan, hăituirea, epuizarea, strangularea, sfâşierea, devorarea căprioarelor şi bivolilor. Cred că stăpânii mass-media vor să ne deprindă cu gândurile şi valorile ideologiei liberale.

Ideologia liberală are două variante: 1) pentru „uz intern”; aceasta, în anumite doze, în anumite situaţii, poate fi utilă, şi 2) varianta „de export”, care, fiind implantată-în „solul” nepregătit al ţărilor  – „ţintă„, le doboară economia şi le transformă în colonii. Acum, noi zăcem doborâţi de ghioaga pseudoliberalismului „de export”.

Introducerea liberalismului anarhic de export a dărâmat economia multor state, începând cu cele africane şi terminând cu Rusia, Republica Moldova, România. Politologii ţărilor africane libere formal, dar dominate economic, printre primele păţite, aşa şi numesc liberalismul de export adus în ţările lor: instrument de subjugare economică; Ideologiile „polului biblic” exprimă interesele celor mai largi segmente din societăţile apusene. Aceste ideologii au câştigat teren datorită echităţii realiste a lor. Concepţia „socialismului democratic” este realizată în practică cu succes în Austria, Elveţia, Suedia, Norvegia.

În fostele republici sovietice, ideologiei social-democratice i sa întâmplat un lucru urât – a fost infestată cu hegemonism velicorus. Dacă te duci după muscă, zice o zicală, ajungi la (…), dacă te duci după majoritatea absolută a partidelor social-democrate din republicile ex-sovietice, ajungi în componenţa Imperiului Rus. La fel, dacă te duci după comuniştii din acest spaţiu.

De ce anume în ideologia social-democrată a fost implantat hegemonismul rusesc? Fiindcă e cea mai atractivă doctrină. Doriţi social-democraţie? — Veniţi la „deadea Vanea”. El este patronul acestor partide de la noi. Cine sunt patronii pseudoliberalismului anarhie? Până se va clarifica răspunsul la întrebare, constatăm că ciuma pseudoliberalismului anarhic s-a dovedit a fi mai puternică decât holera variantei ruse a marxism-leninismului.

Mai există ideologia şi practica „capitalismului popular”. Ea este promovată în Republica Populară Chineză. Această doctrină a permis Chinei să evite „catastroica” – catastrofa epocii numite eufemistic „de tranziţie”. Timp de 20 de ani, cât aplică ideologia „capitalismului popular”, China se află în ascensiune economică de invidiat.

Despre decisiva importanţă a ideologiei vorbeşte următorul fenomen: cucerirea independenţei politice şi edificarea naţională în ţările din Asia şi America Latină a fost însoţită de proclamarea priorităţii ideologiei. în aceste ţări, ideologia a fost prioritară în procesul de creştere a coeziunii sociale şi a eliberării de imperialisme.

De vrem să ieşim de sub vechiul imperialism şi de sub noile imperialisme ce se instalează, trebuie reformat urgent procesul educativ, punân-du-i ca piatră de temelie ideologia de eliberare naţională. Educaţia este mijlocul suprem de răspândire a ideologiei.

În etapa de eliberare naţională, ideologia se identifică cu educaţia naţională şi cu cultura naţională.

Patronii-supraveghetori ai lucrăturii pseudoliberalismului anarhic din ţările ex-socialiste, pentru a-şi uşura sarcina, intenţionează să paralizeze rezistenţa popoarelor atacate, să nimicească defensele poporului atacat, prin demolarea culturii naţionale.

Pe post de demolatori a rezistenţei naţionale a poporului atacat de pse-udoliberalism anarhic sunt culeşi lepădăturile culturale, renegaţii, promotorii aşa-numitului postmodernism. Cum se ştie, postmodernismul marchează în „creaţiile” sale o ruptură totală cu trecutul, o negare a valorilor.

Trebuie să formulăm ideile ce ar dezarma ideologiile imperiale. Avem nevoie de impunerea numitorului comun naţional, care ar aduce în zona de convergenţă a eforturilor partidele cu interese de grup rivale.

Cum a demonstrat istoria Europei apusene, impunerea numitorului comun naţional s-a făcut cu mână forte.

Evident, ideologia naţională nu e legată de interesele unor clase anumite, ci de necesitatea supravieţuirii în comun şi de necesitatea păstrării securităţii economice în faţa intereselor egoiste ale altor state.

Ideologia naţională nu e o creaţie de cabinet. Din ideile circulante, ideologia naţională se cristalizează la temperatura înaltă a tunetelor sociale.

Noua ideologie naţională, ca mijloc de supravieţuire, este tema căutărilor din fostele republici sovietice. Spre exemplu, în Rusia, intelectualii vorbesc de câţiva ani despre „Ideea rusească”, despre „sobornost” (un termen aproape intraductibil). Spre deosebire de politologii ruşi, care parcă nu pedalează pe ideea hegemonismului Kremlinului, practicienii ucraineni introduc intens primatul intereselor naţionale ucrainene. Acest primat, la ucraineni, capătă uneori forme şovine.

Fără a cădea în păcatul şovinismului, să ridicăm ideologia românească. Principalele componente ale acesteia ar putea fi: 1. Echitatea socială; 2. Contracararea decadenţei moral-culturale; 3. Naţionalismul defensiv şi apărarea securităţii economice; 4. Reunirea Statelor Române.

Republica Moldova, de când e numită „stat”, e un stat mic, slab, unde  treburile merg din rău în tot mai rău. Nu avem politicieni suficient de buni pentru asigurarea evoluţiei favorabile. Nu avem condiţiile geografico-economice necesare.

Un stat mai mare apără mai bine interesele economice ale ţării. într-un stat mai mare, conform teoriei probabilităţilor, creşte verosimilitatea găsirii unui suficient număr de guvernanţi care ar întruni într-o persoană onestitatea, naţionalismul defensiv şi competenţa. în mica noastră Moldovioară, cu cel mai mare număr de locuitori pe kilometru pătrat din C.S.I., avem şi cel mai mare număr de cumetri pe kilometru pătrat. Cât ne chinuim să găsim un prim-ministru ca lumea, un guvern ca lumea! Cum credeţi — acest „nou” guvern va pleca, când va veni timpul, sub blagoslovirea maselor prospere ori, ca de obicei, se va şupuri sub huiduiala şi blestemele poporului?

Iată, nu-s departe alegerile prezidenţiale şi de unde luăm noi candidatura bună — nu ştiu. Măcar strigă în lume „Ajutor!”.

Atâta vânzoleală — şi ce rezultate mizerabile! îmi aduc aminte de fabula lui Krâlov despre Concertul dobitoacelor. Câteva animale s-au strâns şi au hotărât să dea un concert muzical. Fiindcă nu cunoşteau instrumentele, nu aveau ureche bună, le ieşea doar o respingătoare cacofonie. Dorind să amelioreze muzica, dobitoacele au decis să-şi schimbe locul în orchestră — care s-a deplasat mai înainte, care spre stânga, care spre centru-stânga, care spre centru-dreapta… Fireşte, „muzica” a rămas aceeaşi. Atunci fabulistul a zis: „Oricum voiţi să staţi/ Nu sunteţi buni de muzicanţi!”

De ce concertul nomenclaturiştilor noştri e cacofonie? Viitorul istoric, care va scormoni gunoiştea timpurilor noastre, va scrie şi despre hoţii, şi despre contrabandă, şi despre strigătoarea la cer inechitate socială, şi despre tainice mârşăvenii. Va mai pomeni lucrătura pseudoliberalismului anarhic.

Azi, fără cifre şi informaţii mai detaliate, putem constata că muzicanţii noştri ocârmuitori produc cacofonii, ţinându-se de partiţii străine de interesele naţionale.

Or, actualmente, partiţia ideologică corectă este una din cele două forţe supreme ce modifică lumea.

În ţara unde partiţia ideologică e de proastă calitate şi interpreţii sunt escroci şi tâlhari, îţi vine să iei câmpii şi să te tot duci să nu-i mai vezi şi să nu-i mai auzi. Totuşi, e mai corect să plece ei, escrocii. E nevoie doar de o nouă ideologie politică, de o nouă cultură politică.