„Iar dacă în urma nesocotinţei ruseşti, armata română a avut să sufere mult, aceasta nu numai nu a slăbit, ci dimpotrivă a întărit şi mai mult curajul, înverşunarea şi încrederea oştenilor noştri în propriile lor puteri. Niciodată neamul românesc n-a avut o armată mai vitează şi mai hotărâtă, decât în anul 1917. Astăzi toată lumea o admiră.”

fairly point1 hour ago
jderul.salbatic
Vasile Stoica – Suferintle din Ardeal – 2008 – Editura Vicovia

capitolul: INCHEIERE

Anul 1914 a adus asupra lumii cea mai grozavă catastrofă din câte au ameninţat vreodată civilizaţia omenească. Peste 25 milioane de oameni stau cu armele în mâini pândindu-se şi distrugânduse. Parcă toate progresele, la care a ajuns ştiinţa până acum, s-au făcut numai ca să se desăvârşească mijloacele de ucidere. Ţări, care se credeau atotputernice, îşi văd mândria zdrobită şi puterile sfâşiate, iar altele, care au fost totdeauna zmerite se ridică la lumină strălucitoare şi măreţe. Nici epoca cea mai bogată în schimbări şi grozăvii, epoca migraţiunii popoarelor, nu se poate asemăna cu schingiuirile vălmăşagului de astăzi. Desigur, astăzi dispare o lume veche şi din ruinele ei va trebui să se ridice alta mai bună, mai civilizată şi mai umană. Noi stăteam uluiţi în faţa evenimentelor. În minte ni se deschideau perspective noi, abia întrezărite în alte vremuri, şi cumpăneam cu îngrijire pasul ce trebuia să-l facem. De acest pas atârnă existenţa noastră ca stat şi neam românesc. Regatul Român e chezăşia vieţii noastre. În jurul lui trebuie să fie pupate, gata de jertfă, toate energiile de care dispunem. Dar acest Regat, aşa cum îl simţim cu toţii în adâncul sufletelor, nu se sfârşeşte la Vârciorova, la Predeal sau la Ungheni, ci acolo unde încetează cuvântul nostru şi încep alte “ bâlbâite” graiuri. Regatul Român de azi e numai cheagul celui de mâine. Adevărata lui putere nu se întemeiază numai pe cei cuprinşi între graniţele sale, ci pe toţi care în sufletele lor se simt cetăţeni ai lui, văzându-se părtaşi ai acelui Regat ideal, din care fac parte toţi Românii, fără deosebire de graniţele meşteşugite ale diplomaţiei vremurilor. De aceea orice lovitură care ar căuta, să sfarme o parte a neamului nostru, e lovitură aplicată Statului Român şi întregului nostru neam. S-au rostit istorici, geografi, diplomaţi, literaţi şi cu toţi constată, că pentru existenţa în viitor a statului şi poporului român e imperios necesar, ca în cetăţuia Ardealului neamul românesc să fie singur stăpân. Nimicirea Românilor ardeleni înseamnă pentru noi pierderea definitivă a Ardealului şi nimicirea sigură a Regatului Român. Ei bine, tocmai în Ardeal, de al cărui caracter românesc atârnă însăşi viaţa noastră ca neam conştient şi nu ca noţiune etnografică, existenţa neamului nostru e mai primejduită decât oriunde. Patru milioane de Români, jumătate din populaţia Regatului, sunt aproape de nimicire, sub povara unei politici de veacuri duşmănoasă nouă. Şi soartea lor nu se poate îmbunătăţi, pentru că e cu neputinţă, să se schimbe mentalitatea şi tradiţia de veacuri a ocârmuitorilor. Habsburgii şi Ungurii îşi au interesele lor, iar aceste interese au fost şi vor fi întotdeauna potrivnice întăririi noastre. Politica lor din trecut ne arată lămurit, care va fi politica lor în viitor.

Habsburgii întotdeauna ne-au luat în seamă numai întrucât le slujeam ca unelte pentru îndeplinirea planurilor lor de stăpânire. Voiau să ajungă la Marea Neagră; şi de câte ori credeau că le putem netezi drumul, ne mângâiau, iar îndată ce vedeau, că ne simţim şi noi oameni, ne loveau fără cruţare. Le trebuia Ardealul: l-au luat. Le trebuiau Principatele Româneşti şi gurile Dunării: au răpit Bucovina, au ţinut ocupată Oltenia, au trimes comisii, care să ne preţuiască. Desigur, dacă n-ar fi fost alte întâmplări care să le schimbe drumul, Regatul Român de azi n-ar fi altceva decât o biată provincie austriacă, unde în urma bogăţiilor ce cuprinde şi stării dureroase în care era ţinută ţărănimea s-ar fi scurs toată şleahta flămândă de la Viena până la Tarnopol, şi ar fi înăbuşit în scurtă vreme orice viaţă românească. În Ardeal şi Ţara Ungurească ne-au învrăjbit cu toţi vecinii. Ne-au îndulcit din când în când, ca să ne lovească cu atât mai tare cu mâna altora. Ne-au ridicat în picioare de atâtea ori, ca să sperie pe Unguri cu noi şi îndată ce ne îndeplineam menirea de matahale, eram înlăturaţi ca nişte netrebnici. Ne-au făcut făgăduinţe peste făgăduinţe, şi n-au avut niciodată simţul de cinste, să se ţie de cuvânt. Până şi Frantz Iosef, sub steagurile căruia ne-am vărsat sângele pe toate câmpurile Europei, n-a făcut altceva vreme de aproape 70 de ani, decât ne-a minţit şi ne-a jertfit cu nepăsare. Când au văzut isteţii diplomaţi habsburgici, că Regatul Român se dezvoltă, s-au înfiorat de teama că le ia Ardealul şi le ia şi nădejdea unei stăpâniri economice. Deteră deci Ungurilor frâu liber spre a desfiinţa pe Românii ardeleni, şi nu scăpară nici un prilej pentru a lovi însuşi statul român şi a-i împiedica dezvoltarea. Când se face unirea ţărilor surori în 1859, ei sunt singurii – şi bieţii Turci – care protestară în faţa Europei. Frantz Iosef nici în 1868 nu voia să vorbească de “România”, ci numai de “Principatele Dunărene”. Când se instituie “Comisia Dunăreană”, austriecii sunt singurii care cer înlăturarea României. Când în 1913 se încheie tratatul de Bucureşti ei sunt singurii care cer revizuirea lui. De când în Regatul Român există o viaţă conştientă care cere dreptate pe seama celor obidiţi, ocârmuitorii de la Viena caută necontenit prieteşugul vrăjmaşilor noştri. Scopul lor e acelaşi care a fost şi în trecut: aservirea noastră totală şi întinderea stăpânirii germano-maghiare la gurile Dunării şi la Marea Neagră. Şi când e ştiut, că această strădanie a lor există de veacuri, că fiecare pas ce l-au făcut era în interesul ei, mai poate cineva avea naivitatea, să creadă, că Habsburgii au renunţat deodată la vechile lor năzuinţe? Şi se mai pot aştepta oare Românii de sub stăpânirea lor la vreun semn de sprijin? Ungurii de asemenea ne-au fost întotdeauna vrăjmaşi. N-au avut întrânşii atâta viclenie cât Habsburgii, dar în schimb au fost de o înverşunare soră bună cu sălbăticia. Ajunşi în ţinuturile noastre nu s-au gândit la altceva, decât să stăpânească şi să exploateze. Conduşi de o boierime lacomă şi intolerantă n-au ştiu cinsti niciodată altceva decât ceea ce le satisfăcea egoismul. Niciodată nu s-au ştiut închina unei meniri superioare. Patrie, credinţă creştinească, acestea erau idei primite numai într-atât, întrucât asigurau putinţa exploatării. Când în 1526 toţi ce cu sufletele curate se strângeau în jurul regelui Ludovic II, ca să pună stavilă puhoiului turcesc, nobilimea ungurească din Ardeal în frunte cu voievodul loan Zápolya intra în legături cu sultanul Soliman, pricinuind înfrângerea de la Mohaci. Eroii în lupta cu Soliman nu sunt Unguri nici unul, ci sunt Sârbo-Croaţi, ca Zrinyi şi Jurisics, sau Nemţi, ca Moritz de Saxa, Ludovic de Baden etc. Mihai Viteazul pentru a se lupta cu Turcii şi a păstra independenţa Ţărilor Româneşti şi a Ardealului deopotrivă, se poate înţelege cu Cazacii, chiar cu Tătarii; cu Ungurii însă nu. Când Turcii sunt bătuţi în 1683 la Viena, iar în anii următori la Buda, la Zălankeme’n, la Mohaci, la Zenta, când Eugen de Savoia recucereşte valea Dunării, Ungurii nu sunt în tabăra creştină luptându-se pentru dezrobirea ţării lor, ci sunt în tabăra turcească, împrejurul înfrântului răsculat Emeric Thokoly, iar mai târziu împrejurul lui Francisc Răkoczy, care le făgăduiau mai, multe moşii şi iobagi. Ungurii – precum spune vechiul lor duşman ajuns astăzi bunul lor prieten, I. Slavici – n-au avut niciodată nici o valoare culturală. Pentru popoarele din valea Dunării n-au însemnat decât ce au înseninat Turcii în Peninsula Balcanică şi Tătarii în sudul marelui şes sarmatic. “Arta şi ştiinţa ei nu le-au cultivat, nici le-au încurajat vreodată, şi după sute de ani de exploatare nemiloasă, ei nu au lăsat în Ardeal nici un monument, nici un castel, nici o biserică, nici o galerie, nici o operă de valoare. Trei biserici monumentale sunt în Ardeal, toate trei ridicate de burghezimea germană, şi o singură galerie, adunată tot de un german, baronul Bruckenthal. Nobilimea maghiară a mâncat şi a beut tot”. Ne-au apăsat şi ne-au stors întotdeauna. N-au iubit niciodată deopotrivă cu noi adevărul şi dreptatea. Ba, culmea batjocurii, faţă de iobagii ardeleni, care erau aproape toţi Români, au introdus acel ruşinos “ ius primae noctis”, dreptul nemeşului de a se culca cu nevasta iobagului în întâia noapte după nuntă! Pentru existenţa noastră ca neam românesc au fost primejdioşi Ungurii întotdeauna. Zadarnic ne lăudăm noi, că am rezistat veacuri de-a rândul năzuinţelor lor de a ne asimila, ba chiar am românizat noi o mulţime de sate ungureşti; zadarnic afirmăm, că noi suntem o rasă mai rezistentă decât ei; adevărul e că fiecare popor e deopotrivă de rezistent îndată ce are o conştiinţă naţională. În decursul veacurilor noi am românizat unele sate ungureşti, dar în schimb ni s-a maghiarizat nu numai întreaga noastră clasă conducătoare, din care se trag familiile conţilor unguri Kende, Kendeffy, Majlăth, Teleky, Bănffy etc., ci totodată şi de 3-4 ori atâtea comune, câte am câştigat de la ei. Noi ne uităm numai la ce am câştigat. Pierderile nu vrem să le vedem, deşi am pierdut şi pierdem necontenit. Stăpânirea a fost totdeauna mai tare decât noi şi astfel a fost totdeauna mai mare şi puterea de asimilare a Ungurilor. Cu dezvoltarea conştiinţei lor naţionale, deznaţionalizarea noastră a ajuns o adevărată dogmă pentru dânşii. În ceşti 40 ani din urmă, mai ales de la 1880 încoace, puterea Ungurilor în cadrele monarhiei habsburgice a crescut an de an, şi în aceeaşi măsură au crescut şi prigonirile împotriva naţionalităţilor supuse stăpânirii lor. Dinastia habsburgică, văzând întrânşii cel mai puternic şi mai unitar popor din monarhie, le-a dat deplină voie de a stăpâni şi a făcut dintrânşii stâlpul său. Iar Ungurii, văzând că dinastia are nevoie de dânşii, nu mai vor să ştie de nimic, decât de planurile lor şoviniste. Vor să întemeieze cu orice preţ un mare stat naţional a cărei populaţie de peste 20 de milioane de oameni, de la Leitha până la Carpaţii Moldovei şi de la Tatra şi Beschizi până la Sava şi Dunăre, să nu vorbească decât o singură limbă, să nu aibă decât o singură conştiinţă: pe cea ungurească. Întreaga literatură şi ziaristica lor, întreaga organizaţie de stat şi de viaţă socială urmăresc această ţântă. Nu există nici un mijloc, fie cât de barbar, pe care ei să nu-l întrebuinţeze, dacă le serveşte scopul. Nu s-au ferit nici de violenţele cele mai sălbatice. De la 1900 până la 1912 peste 300 de Români au fost împuşcaţi şi spintecaţi fără vină de baionetele jandarmilor. Astfel toată împotrivirea noastră e aproape zadarnică. Maghiarizarea face necontenit progrese. Iar dorul lor de cotropire merge şi mai departe. Planurile lor se întind şi asupra Regatului Român. Societăţile “Emke” şi “Sf. Ladislau” susţinute cu sume grele din bugetul statului ungar au întemeiat în Regat o mulţime de şcoli ungureşti şi fac o foarte puternică şi primejdioasă propagandă ungurească printre Ceangăii din Moldova. Acest lucru l-a recunoscut în faţa lumii însuşi contele Apponyi. Toate şcolile ungureşti din Regatul Român sunt susţinute de guvernele şi societăţile ungureşti din Ungaria, în vreme ce aceleaşi guverne n-au permis societăţilor din Regat să dea nici cel mai mic ajutor şcolilor româneşti din Ardeal. În aceeaşi vreme ziarele şi revistele ungureşti accentuează tot mai mult, că Moldova şi Muntenia au fost supuse regatului ungar şi că acest regat are drepturi istorice asupra lor. Astfel Ungurii îşi prepară terenul atât aici, cât şi la ei acasă, pentru a ajunge la Marea Neagră cam în acelaşi fel, cum şi-l preparaseră Nemţii, pentru a ajunge de la Berlin la Bagdad. Războiul, care a izbucnit în 1914 a adus cele mai crâncene chinuri asupra neamului românesc din Ardeal. E o tragedie ale câte grozăvii numai după ani întregi vor putea fi cunoscute pe deplin. Şapte sute de mii de Români au fost duşi, să apere o ţară, care le-a fost totdeauna maşteră şi a cărei dărâmare o doreau din tot sufletul. Ungurii au ştiut întrebuinţa şi acest război pentru planurile lor de a ne înfrânge. Regimentele româneşti au fost puse în cele dintâi linii şi trimise la cele mai înverşunate atacuri. Unele au fost total nimicite. După ce ofensiva austro-germană din Polonia fu terminată şi regimentele româneşti fură zdrobite la asalturile fortificaţiilor ruseşti, bunii Unguri şi Austrieci le întregiră din nou cu alţi Români şi le trimiseră la alte ofensive. Astfel corpul de armată VII din Banat fu trimis pe frontul italian, în iadul de la Isonzo, iar corpul XII din Ardeal porni acea îngrozitoare ofensivă din Serbia vestică, Muntenegru şi Albania, nimicind un neam de eroi şi nimicindu-se şi pe sine. S-au prăpădit astfel – lucru de necrezut! – până în primăvara anului 1916 peste 100.000 de Români. Aceştia desigur nu se vor mai împotrivi niciodată planurilor ungureşti.

În aceeaşi vreme acasă în Ardeal se luară toate dispoziţiile, ca viaţa românească şi glasurile care ar protesta să fie înăbuşite. Ziarele româneşti fură puse sub cea mai aspră cenzură şi cele mai multe fură suprimate. Însuşi organul oficios al Partidului Naţional, ziarul “Românul” din Arad, fu oprit dea mai apare. Şi doar nu mai avea altă vină, decât că era scris româneşte. O mulţime de intelectuali, preoţi, învăţători, ţărani, toţi care nu fuseseră destul de smeriţi în faţa slujbaşilor unguri, fură învinovăţiţi cu trădare, arestaţi, bătuţi şi chinuiţi în modul cel mai barbar. Unii au înnebunit, aliţii au murit de dureri, iar alţii au fost spânzuraţi fără multă vorbă. Până şi femei au fost supuse acestor chinuri. Biata Marioara Puia, tânăra dactilografistă din Blaj, a fost omorâtă în temniţa din Alba-Iulia şi îngropată ca un câine fără a i se îngădui nici măcar mamei sale s-o mai vadă! Faţă de instituţiile noastre furia ungurească se putu năpusti în dragă voie, căci glasul nostru e înăbuşit de cenzură şi baionete. Băncile noastre fură puse sub control unguresc şi forţate să-şi dea toate sumele disponibile la împrumutul statului. Şcolile ni s-au închis şi mai uşor decât până acum, deoarece învăţătorii ne sunt în mare parte duşi pe diferitele fronturi de luptă. *) _______________________________________________________________________

*) O telegramă din Copenhaga trimisă în 22 August 1917 ne aduce ştirea că în anul acesta contele Apponyi, ca ministru de culte, a închis toate şcolile româneşti, transformându-le pe toate în şcoli ungureşti şi a interzis orice instrucţie în limba românească. În Ardeal şi în ţinuturile româneşti din Ţara Ungurească nu mai avem deci astăzi nici un ziar şi nici o scoala (N.A).

Când se înfiinţase episcopia ungurească greco– catolică de la Hajdu-Dorog,

se plănuise şi înfiinţarea unui vicariat pentru ţinuturile secuieşti, cu menirea să supravegheze mai de aproape şi să propovăduiască şi mai mult maghiarizarea Românilor din colţul sudestic al Ardealului. Dar până ce a fost pace, ocârmuirea ungurească n-a îndrăznit să-şi împlinească acest plan. Se temea de tulburări în opinia publică românească, mai- ales de ziarele şi bisericile noastre. Acum însă când gura ne e amuţită, când ziarele ne sunt suprimate, iar cele care trăiesc încă nu pot scrie decât ceea ce le permite cenzura, guvernul unguresc al contelui Tisza a folosit prilejul şi a înfiinţat fără zăbavă mult doritul vicariat, numind un vicar şi un consistoriu de canonici unguri, cu sediul la Sângeorzul Secuiesc (Sepsi – Szt. – Gyorgy). Ridicarea acestui vicariat la rangul de episcopie, şi astfel crearea unei a doua episcopii ungureşti în contra noastră, e numai chestie de timp… N-a fost de ajuns atât. Murind mitropolitul din Sibiu, Ioan Meţian în 1915, contele Tisza a crezut sosită vremea, să ne umilească şi biserica ortodoxă. Cu ajutorul baionetelor jandarmăreşti, călcând în picioare autonomia bisericii noastre garantată de împărat şi parlament, puse mitropolit la Sibiu pe Vasile Mangra, trădătorul vicar de la Oradea Mare, care de 10 ani încoace intrând în apele ungureşti şi-a bătut joc în modul cel mai scandalos de luptele şi de sufletul neamului nostru. Aşezarea acestui nemernic, urgisit de toată suflarea românească, în scaunul marelui Şaguna a indignat adânc poporul nostru din Ardeal. Nimeni însă nu putea spune o vorbă, pentru că baionetele şi judecătoria sumară a războiului amuţeau orice glasuri.

Deznădejdea se înstăpânise pe toate inimile şi toţi, care nu închiseseră încă ochii prin şanţurile Galiţiei şi ale Isonzului, vedeau, că stăpânirea ungurească a hotărât nimicirea noastră. Simţeai, cum de pretutindeni, din satele noastre nenorocite, pline de văduve, de orfani şi de blesteme, din şanţurile mocirloase ale fronturilor din Galiţia şi Polonia, din iadul înfiorător al Isonzului şi Trentinului se ridica o rugăciune caldă şi deznădăjduită către Regatul Român: “Numai de la voi aşteptăm mântuirea. Nu ne lăsaţi să pierim sub loviturile vrăjmaşilor noştri şi jertfindu-ne sângele pentru ei. Veniţi şi mântuiţi-ne! Căci mântuirea noastră e şi mântuirea voastră şi a întregului nostru neam!” Şi România a ascultat rugămintea fraţilor săi. În seara de 14 August 1916 regimentele ei treceau pretutindeni graniţele ungureşti şi porneau marele nostru război de dezrobire! Ar trebui scrise cărţi întregi despre vitejia soldaţilor români în acest război, despre nepăsarea cu care înfruntau moartea, şi despre avântul nebun cu care se aruncau asupra vrăjmaşului. Iar dacă în urma nesocotinţei ruseşti, armata română a avut să sufere mult, aceasta nu numai nu a slăbit, ci dimpotrivă a întărit şi mai mult curajul, înverşunarea şi încrederea oştenilor noştri în propriile lor puteri. Niciodată neamul românesc n-a avut o armată mai vitează şi mai hotărâtă, decât în anul 1917. Astăzi toată lumea o admiră. România ştia, că va avea de suferit şi e gata să sufere încă pentru mântuirea noastră. Ea ştie, că dezrobirile mari se fac prin jertfe mari şi e gata la toate aceste jertfe. Un lucru de acum încolo e sigur: Ardeal cu toate pământurile româneşti de sub stăpânirea ungurească şi austriacă, cu Banatul, cu Biharia, cu Sălagiul, Sătmarul, Maramureşul şi Bucovina vor fi eliberate şi împreunate cu România de azi, alcătuind astfel laolaltă un mare şi puternic Stat Românesc independent şi democratic. Tratatul, pe care la intrarea sa în război l-a încheiat România cu Aliaţii, înainte de toate cu Franţa, Anglia, Italia şi apoi cu Rusia, şi pe care l-a aprobat în declaraţia sa de război şi marea republică a Statelor Unite din America, garantează Regatului Român stăpânirea tuturor acestor ţinuturi româneşti. Iar biruinţa Aliaţilor, ale căror izvoare de muniţii şi de arme, de bani şi de oameni sunt nesecate, e aşa de sigură, precum e sigur, că râurile niciodată nu curg la deal spre vârfurile munţilor.
__________________________________________________________

2007:
„Noi ungurii încercăm să ne infiltrăm pe unde putem, avem organizaţie şi în Suceava. La Iaşi este un băiat care a plecat de la Târgu Mureş şi face afaceri aici. Într-o zonă cum este Iaşiul care este o zonă splendidă, avem unguri infiltraţi printre moldoveni, pentru că mulţi au făcut studiile la Iaşi şi au rămas aici” a declarat pentru AMOS News, Laszlo Borbely

http://www.amosnews.ro/arhi…

2010:
Levente Szekely, fost deputat UDMR de Galati, actual prefect al judetului Vaslui…
http://www.gandul.info/poli…

2008
„In 2008 intrucat nu a gasit suficienti candidati maghiari, Organizatia Judeteana Gorj a UDMR a pus pe lista pentru alegerile parlamentare doi cetateni de nationalitate romana”
http://www.hotnews.ro/stiri…