Mă știam din vedere cu Mihai Șora, deseori am stat la mese alăturate la Casa Scriitorilor. Ne salutam. Eu la masă deseori cu Petre Țuțea sau Simion Ghinea ori Dorin Dron, nu mai știu de la care am auzit de mai multe ori povestea, frumoasa poveste cu Mihai Șora și Căpitanul însuși Corneliu Zelea Codreanu. Cică Mihai Șora era tînăr legionar când, din neatenție, s-a îndrăgostit de o jună evreică, ceea ce l-a pus într-o situație fără ieșire, după mintea sa: trebuia să renunțe la una din iubiri, ceea ce nu putea concepe. Nici să iasă din Mișcare, nici să renunțe la aleasa inimii sale. Tînăr și radical, Mihai Șora era bântuit de gândul sinuciderii ca unică soluție pentru un om de caracter. S-a mărturisit față de câțiva camarazi mai apropiați ce gânduri îi bântuie creierașii.
Aceștia, ca adevărați camarazi ce erau, l-au informat pe Căpitan despre drama numitului Mihai Șora. Iar Căpitanul, care va ajunge vestit pentru „antisemitismul său funciar” – am citat-o pe Lya Benjamin, l-a chemat la raport pe junele Werther, i-a ascultat problema la care nu găsea soluție, și în final i-a pus întrebarea încuietoare: Camarade, dar de ce nu te însori cu fata pe care o iubești?!
Așa a aflat Mihai Șora că calitatea sa de legionar nu-i impunea ca regulă să nu se căsătorească cu o evreică!… Că antismitismul legionar avea cu totul alt sens și nu privea toată evreimea, ca rasă, ca neam!…
Mă rog, așa bănuiesc eu că asta trebuia înțeles!… Ce-o fi înțeles Mihai Șora nu știu. Știu doar că după 1990 eu l-am invitat să povestească acest episod din biografia sa, interesant nu pentru persoana sa, ci pentru românii, sute de mii, care au făcut parte din Mișcarea Legionară și au avut de suferit de pe urma apartenenței la un partid anti-semit! Legionarii nu au recunoscut niciodată această etichetă pe care le-a pus-o justiția kominternistă. Intervenția lui Mihai Șora ar fi fost bine venită pentru a lămuri lucrurile. Din păcate Mihai Șora nu s-a învrednicit să facă gestul la care l-am invitat…
Această invitație i-am adresat-o pe la mijlocul anilor 90, de mai multe ori, prima oară în volumul Legionarii noștri…
În ianuarie 1990 însă, când am văzut că este numit ministru la învățămînt, m-am bucurat și m-am grăbit să-i cer o audiență. Sau două! Nu mai țin minte exact. Țin minte bine care au fost cererile mele adresate onor ministrului căruia îi eram subordonat.
1. Cred că am făcut trimitere și la fiica sa, cu care fusesem coleg de promoție, i-am transmis salutări etc. Așa, pentru captatio benevolentiae…
2. I-am recomandat o persoană care să răspundă în minister de învățămîntul pre-universitar. L-am recomandat pe profesorul LUCIAN PAVEL, binecunoscut în mediul profesional respectiv. I-am dat și câteva nume de profesori de la facultatea de litere care puteau da referințe asupra persoanei. Din păcate a fost preferat un individ recomandat de GDS, care după câteva luni a trebuit să-și dea demisia, fiind descoperit că plagiase în teza sa de doctorat.
3. Am ridicat problema universităților particulare, și am pledat pentru interzicerea lor. Deja funcționa prima universitate privată, înființată de escrocul Adolf Drimer. În discuția pe acest subiect Mihai Șora mi-a recomandat să merg să discut cu Paul Cornea, ministrul sau adjunct, însărcinat cu problemele învățămîntului universitar. M-am conformat și am cerut audiență la mai sus numitul. M-a primit și s-a arătat neclintit în convingerea sa că este bine ce face Drimer. Nu mă laud că am văzut corect, încă din ianuarie 1990, cât de mare este răul pe care îl vor face majoritatea universităților private care s-au înființat fără să existe o legislație serioasă în acest sens. Paul Cornea s-a dovedit un avocat al lui Drimer și a adăugat și această pagină la palmaresul activității sale anti-românești. Insistența lui Paul Cornea de a reveni „în cărți”, inclusiv prestația sa ca decan al facultății de Litere, m-a obligat să iau atitudine publică și să-i amintesc lui Paul Cornea de trecutul său odios ca activist bolșevic. Am scris un text a cărui primă parte a apărut în ziarul care a continuat „Scânteia Tineretului”. La intervenția lui Paul Cornea, probabil, partea a două a textului n-a mai apărut… Deh, libertatea presei dobândită în decembrie 1989 cu atâtea sacrificii și jertfe!…
Un fost coleg de catedră al lui Paul Cornea povestea că s-a întâlnit la mijlocul lui decembrie 1989 pe stradă cu cei doi, Șora și Cornea, discutînd foarte concentrați asupra subiectului. Care subiect?
Oricum, la data respectivă prezența lui Mihai Șora în primul guvern post-decembrist am privit-o cu oarecare satisfacție și speranță. Despre prezența lui Paul Cornea nu pot spune decât că mi-a provocat sumbre presimțiri, care s-au confirmat cu asupra de măsură!…
Ion Coja
Comenteaza