ABUZUL UTIL AL „HOLOCAUSTULUI”
De Alan Sabrosky

“Cei care nu învață din istorie sunt sortiți să o repete.” ~ George Santayana

Maxima lui Santayana este probabil una dintre cele mai citate critici de către savanți și practicieni deopotrivă la adresa politicii publice – în special a politicii externe – atunci când aceasta merge prost. Acest lucru este valabil mai ales atunci când rezultatul este un dezastru acasă sau o înfrângere în străinătate, cea din urmă producând prea des pe prima. Uneori, liderii și țările lor supraviețuiesc, alteori unul sau ambii sunt distruși.

Puțini sunt chiar și astăzi lipsiți de un simț al istoriei sau sunt conduși ca lemming-ul spre dezastrul tribunalului, deși recunosc din ce în ce mai multe zilele astea se apropie deprimant. Toate formele de guvernare au punctele lor slabe, iar autocrațiile din trecut au un bilanț de realizări hotărât mixt. Dar pare clar, cel puțin în cazul Statelor Unite, că cu cât franciza este mai largă, cu atât conducătorii sunt mai puțin competenți, indiferent de ideologia sau identificarea lor partizană. Nu există prea multe în numărarea nasurilor pentru a alege câștigătorul unei alegeri pentru a-l recomanda oricărei țări. Republicile încearcă să găsească un echilibru cu puteri guvernamentale limitate și o franciză limitată, iar pentru aceste atribute sunt urâte deopotrivă de demagogi și escroci – și prea des cad în fața unuia sau a ambelor.

O modificare a maximei lui Santayana a fost făcută într-o lucrare fundamentală în urmă cu jumătate de secol de Ernest R. May. În convingătoarea sa „Lecții din trecut: utilizarea și utilizarea greșită a istoriei în politica externă americană” (1973), May a susținut că nu a fost faptul că factorii de decizie politică și consilierii lor (am putea spune astăzi „gestionarii”) nu și-au amintit istoria sau nu au invatat din ea. Adevărata problemă a fost că, de prea multe ori, fie au învățat lecțiile greșite, fie le-au interpretat greșit pe cele corecte și au intrat în catastrofă în mod deliberat, așteptându-se să meargă bine – și au fost atât uimiți, cât și îngroziți de ceea ce s-a întâmplat. Și chiar și acele consecințe sunt cu ușurință amplificate atunci când orice lecție învățată se bazează pe o farsă mascată în mod deliberat drept istorie.

Istorie nestabilită
Gândul la ceea ce constituie o „istorie nestabilită” semnificativă mi-a venit în urmă cu aproximativ un an, când Mark Zuckerberg – nu un model al libertății de exprimare, ca să spunem ușor – a anunțat pe Facebook că nu va mai permite „informarea greșită” despre „evenimentele istorice stabilite”, să fie exclusi contravenientii de pe acea platformă de socializare. Ei bine, vă place sau nu, este platforma lui, nimeni nu este forțat să o folosească și poate stabili orice reguli alege.

Dar însăși ideea că a existat vreo „istorie stabilită” semnificativă mi-a părut ciudată. Cu siguranță, unele rezultate sunt că: Cartagina a pierdut în cele din urmă la Roma și a fost ștearsă atât de complet încât tot ce știm despre ea este cunoscut din scrierile romanilor care au făcut ștergerea.
Abraham Lincoln a murit în 1865. Bombele atomice au fost aruncate asupra Japoniei în 1945. Și așa mai departe.

Dar dacă „ce” este uneori cunoscut cu claritate, „de ce” este invariabil dezbătut până în prezent, ca în „Ce a însemnat?” Era inevitabil ca Cartagina să piardă în fața Romei? Moartea lui Lincoln a schimbat Reconstrucția? A fost necesar ca SUA să folosească bombe atomice pentru a forța Japonia să se predea? Istoriile oficiale sunt cel puțin inițial scrise de câștigători, astfel încât acele răspunsuri inițiale sunt invariabil afirmative.

Dar acestea și atâtea alte evenimente istorice cu consecințe sunt de obicei dezbătute pe larg și, în multe cazuri, neconcludente. Aceste dezbateri sunt în general sănătoase, frecvent informative și adesea dezvăluie noi detalii sau oferă noi moduri de a gândi o problemă sau ambele. Deci, într-un sens foarte real, toată istoria este „nestabilită”, în întregime sau parțial, în afară de rezultatul real (câștig/pierde, trăi/mor etc.) – și uneori nici măcar atât – în timp ce dezbaterile în jurul lor persistă.

Uneori, aceste dezbateri confundă explicațiile stabilite și înțelepciunea convențională și, prin urmare, sunt controversate. De exemplu, eforturile istoricilor revizioniști precum Luigi Albertini, H. E. Barnes și Sydney B. Fay au distrus noțiunea de vinovăție singulară a Germaniei pentru Primul Război Mondial și Tratatul de la Versailles (care a pus bazele celui de-al Doilea Război Mondial). ). Și există multe exemple similare, nu toate ținând cont de războaie, care au fost examinate, examinate și reinterpretate pe măsură ce au devenit disponibile mai multe informații. Totul, se părea, era un joc corect.

Există două excepții principale în Occident, în general, și în SUA, în special, de la varianta istorică a campaniei „Sută de flori” a lui Mao din anii 1950. (Cei care știu ce s-a întâmplat atunci ar putea zâmbi ironic la aluzia mea aici.) Ambele narațiuni acceptate au devenit virtuale „a treia șină” în discursul academic și public și sunt două Zuckerberg identificate (dacă l-am citit corect) ca „istorie stabilită”, dincolo de dezbatere.
Unul este 9/11; celălalt este așa-numitul „Holocaust”. Împreună, ele și modul în care au fost prezentate au modelat lumea noastră de astăzi, la bine și la rău, și merită o examinare mai atentă.

Acum, am vorbit și scris pe larg pe 11 septembrie și de ce cred că „Mișcarea Adevărului 11 septembrie” a eșuat, așa că nu îmi voi repeta argumentele aici. Este suficient să spunem că a fost doar unul dintr-o serie de „steaguri false” folosite în SUA pentru a precipita un război. (Nu este o trăsătură unică americană; multe alte țări fac la fel.) Cu excepția parțială a Războiului din Coreea, toate războaiele străine ale Americii au început prin înșelăciune, înșelăciune din partea noastră și, probabil, ambele războaie civile (1775-1783 și 1861-1865) de asemenea.

De ce? Pur și simplu pentru a aprinde sprijinul popular pentru ceea ce altfel ar fi foarte nepopular și, prin urmare, periculos din punct de vedere politic pentru liderii zilei. Majoritatea au implicat moartea unor americani din mâna cuiva în incidentul în sine. Toate au costat vieți și comori în conflictele care au urmat. Celor care au planificat și orchestrat aceste incidente au înțeles și au anticipat, în general, măcelul (dacă nu și rezultatul), și din tot ceea ce pot spune, nimănui nu i-a păsat – și asta include 9/11 și războaiele pe care le-a generat.

Holocaustul”
Ceea ce diferențiază 9/11 de holocaust este că este cel puțin încă posibil să discutăm deschis despre ceea ce s-a întâmplat atunci și cine a fost implicat, fără a fi automat denigrați sau închiși. Adevărat, publicul la care ajungem pe 11 septembrie este sigur că va fi limitat. Cenzura și interzicerea sau interzicerea în umbră pe majoritatea platformelor de social media este un dat.

Punctele media pentru punctele de vedere divergente au fost întotdeauna insuficiente, iar acum sunt puține. Ostilitatea din partea anumitor grupuri – în special ADL (Liga împotriva defăimării -evreiasacă) și SPLC (Southern Poverty Law Center) – poate ajunge la un crescendo dacă se sugerează chiar că Israelul sau partizanii săi din această țară ar fi fost implicați. Dar nu este ilegal nicăieri în SUA să depuneți un astfel de caz – cel puțin nu încă.

Holocaustul este diferit. Pentru istorici, personalități publice și cetățeni privați din Occident deopotrivă, narațiunea holocaustului a devenit practic de neatins. Teza – propagată inițial de evreii sionişti – este că aproximativ șase milioane de evrei (și un număr diferit de alții, de obicei ignorați) au fost exterminați sistematic de către germani și unii dintre aliații lor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în principal în perioada 1942-1945. Poveștile despre sadism, tortură și foamete în ansamblu au abundat. Miezul argumentului a fost că uciderea a fost făcută în camere de gazare folosind un agent chimic numit Zyklon-B, după care cadavrele au fost incinerate și au dispărut din istorie.

Pe măsură ce deceniile au trecut, chestionarea acestei teze – în totalitate sau în parte – a devenit adesea o prescripție pentru ostracism și ruină. Nu numai atât, ea a fost tot mai mult incriminată în Occident, astfel încât chiar și a sugera că, de exemplu, numărul deceselor este exagerat – cu atât mai puțin că teza în sine este insuportabilă – îl poate găsi pe critic în multe locuri, înfruntându-se cu amenzi mari sau ani de închisoare.

În acest sens, teza holocaustului este unică în lumea modernă. Este echivalentul secular al contestării doctrinei Bisericii în Italia Renașterii sau al ridicării în derâdere asupra islamului din primele califate (și poate în unele locuri astăzi), lipsind doar imolarea fizică sau trasarea și stropirea ca pedepse finale.

Acest lucru nu are nimic de-a face cu validitatea narațiunii despre holocaust în sine. Evreii controlează în Occident în general și în America în special, partea leului (și mai mult) din mass-media și mass-media de divertisment. Aceștia ocupă locul înalt în finanțe și în donații pentru cauze politice.

În 2020, de exemplu, cei mai mari zece donatori ai democraților și cei opt cei mai mari donatori ai republicanilor au fost miliardari evrei. Ele sunt proeminente în politică, academie și instanțele din această țară și semnificative în Occident. Mass-media, banii și forța legii sunt o combinație formidabilă, iar grupurile evreiești (plus cei care le susțin) au folosit-o pentru a promulga legi și pentru a „convinge” politicienii să le favorizeze cauza – sau altfel…

Teza „Holocaustului” reconsiderată
Ceea ce este mare păcat pentru că teza holocaustului iese în evidență istorică. Elementele sale sunt individual problematice și colectiv absurde, și toate urletele de „antisemitism!” iar invectiva nu va schimba asta. Dar explică de ce evreii care se aliniază acestei narațiuni și susținătorii lor încearcă atât de disperat să interzică cuiva să-și examineze argumentele prea îndeaproape, pentru că pur și simplu nu rezistă bine la control.

De exemplu, cei puțini care au examinat lucruri precum zona din jurul lagărelor pentru dovezi ale rămășițelor nu au găsit nimic. Cu toate acestea, chiar și cu tehnicile moderne care durează câteva ore pentru fiecare incinerare a unui singur corp, procesul nu produce fum și cenușă care se îndepărtează de vânt. În schimb, lasă câteva kilograme de granule osoase și fragmente osoase pe corp care nu sunt biodegradabile. (Nu mi-am dat seama de asta până când rămășițele incinerate ale tatălui meu au fost returnate de peste mări, în 1997.)

Tehnicile mai crude disponibile în anii 1940 – inclusiv auto-imolarea victimelor, bazându-se pe grăsimea lor corporală pentru a alimenta flăcările, ca un combustibil „alimentator’ – ar fi durat mult mai mult și ar fi lăsat mult mai multe rămășițe, dar toate care par să fi dispărut peste tot.
Și acesta este doar începutul, nici măcar nu se atinge problema de ce „lagărele morții” aveau facilități atât de elaborate, inclusiv spitale și maternități pentru deținuți.

Sau de ce nemții ar fi folosit un agent de dezinfectie (Zyklon-B este o variantă a DDT-ului) când toate puterile majore (și unele mai mici) aveau stocuri mari de agenți chimici cu adevărat letali încă din Primul Război Mondial. Sau de ce Germania ar fi dedicat orice resurse acestui efort atunci când era într-un război pe trei fronturi pentru viața ei – un război pe care l-a pierdut catastrofal.

Am un motiv diferit de a mă îndoi de validitatea narațiunii despre holocaust. Sunt un bătrân, născut în 1941. Al Doilea Război Mondial a fost o amintire foarte ascuțită pentru noi atunci. Mulți aveau tați care erau veterani, dintre care unii muriseră în acel război. Am urmat un liceu pregătitor pentru colegiu foarte bun în Michigan la sfârșitul anilor 1950 și apoi o universitate de stat foarte decentă în Ohio la începutul anilor 1960. Cu toate acestea, nu exista un cuvânt în prelegeri sau texte despre milioane de evrei morți, camere de gazare sau crematorii și altele asemenea în niciunul dintre locurile.

Al Doilea Război Mondial a fost prezentat pur și simplu ca o versiune mai extinsă, mai distructivă și mai sângeroasă a Primului Război Mondial. Absența completă a holocaustismului sa extins la universitate la doi profesori evrei care imigraseră din Europa după al Doilea Război Mondial (unul din Renania, unul din Polonia). Ai crede că ar fi putut totusi observa.

Recordul Istoric
Dar asta este anecdotic. Este adevărat, dar este doar experiența mea. Ce zici de dovezile coroborate din perioada imediat post-al Doilea Război Mondial, când soldații și alții mergeau pe ruinele celui de-al Treilea Reich fără piedici din partea învinsului? Trei exemple îmi vin imediat în minte, fără a fi nevoie să aprofundăm în studii chimice sau de inginerie sofisticate, examinări ale arhivelor germane (războiul lui David Irving, merită citit) și altele asemenea.

În primul rând, este simpla întrebare a numerelor. Crucea Roșie Internațională (CICR) – pe lângă activitățile sale în timpul ostilităților – a vizitat toate lagărele germane si după capitularea Germaniei în mai 1945. Estimarea sa publicată (am citit toate cele trei volume, ediția 1) a fost că decesele totale ale tuturor popoarelor din toate cauzele, în toate taberele combinate au fost sub 300.000 (am rotunjit cifrele în sus).

Decesele au venit în principal în ultimii doi ani din cauza tifosului. (A existat o epidemie în Europa Centrală în iarna anilor 1944-1945 – tifosul este o boală risipitoare.) Cauzele au fost agravate de malnutriție, pe măsură ce sistemul de aprovizionare german s-a prăbușit sub bombardamentul aerian aliat. O actualizare în limba germană din anii 1980 reproduce datele din prima ediție. Timpul, mitul și faptele sunt atât de amestecate, totuși, mă îndoiesc dacă vom ști vreodată cu adevărat cifrele reale

https://www.unz.com/wp-content/uploads/2022/12/Figure4-AS.jpg

Nu am văzut cifrele declarate în sprijinul tezei holocaustului pentru toate lagărele, dar pentru Dachau a fost inițial aproximativ un sfert de milion de uciși. Acum, cea mai bună estimare este o zecime din acest număr, care este aproape de numărul dat pentru acesta în lista din imagine. O reducere similară s-a întâmplat cu toate celelalte tabere numite (inclusiv Auschwitz), toate fără a atinge cifra de 6 milioane declarată inițial (și aparent sacrosantă) – și nici a permite nimănui să o pună sub semnul întrebării.
Matematica ocupă, evident, locul al doilea într-o poveste bună.

https://www.unz.com/wp-content/uploads/2022/12/Figure5-AS.png
Matemetica evreiasca:
Conform Almanahului Lumii in 1933 erau in lume 15 315 350 de evrei.
In 1948 erau 15 753 638 de evrei.
Deci cresterea a fost de 438 288 de evrei, desi in Holohaux au pierit 6 000 000 !?

Acest lucru se potrivește cu estimările din această meme bazată pe Almanahul Mondial, care arată o ușoară creștere a populației evreiești din lume între 1933 și 1948 – mult mai puțin decât s-ar fi așteptat dacă nu ar fi fost război, dar mult mai mult decât cu șase milioane de morți presupuse în Lagărele germane figurau în ele, așa cum arată aceste diagrame detaliate din Almanahul Mondial. Unele grupuri evreiești spun că cercetătorii de la World Almanac nu au reușit să recunoască numărul real de decese evreiești, în mare parte din cauza haosului din perioada imediat postbelică. Dar acel haos a afectat toată Eurasia, precum și Orientul Mijlociu, și nicio altă țară sau popor nu a făcut o asemenea afirmație.

Dacă Germania ar fi câștigat, m-aș aștepta ca oamenii din 1948 să amâne. Dar Germania a fost învinsă, în ruine, și împărțită în zone de ocupație în 1948, total incapabilă de a cere răzbunare de la oamenii care i-au nemulțumit. Mai mult decât atât, numărul de evrei la nivel global și pe regiune a fost furnizat în mod convențional Almanahului Mondial de către Comitetul Evreiesc American (și citat în consecință), care trebuie să fi trecut cu vederea orice holocaust atunci când a furnizat cifrele pentru 1948. Aș spune că Almanahul Mondial a înțeles bine. apoi, în ciuda „editării” ulterioare.

În al doilea rând, există memoriile publicate ale generalului, mai târziu președinte, Dwight D. Eisenhower, care a condus forțele occidentale împotriva Germaniei; prim-ministrul Winston Churchill, liderul Marii Britanii în timpul războiului; și generalul, mai târziu președinte, Charles de Gaulle, liderul forțelor franceze libere în timpul războiului. În toate lucrările lor publicate combinate, nu există un cuvânt despre milioane de evrei morți sau despre camere de gazare sau crematorii.

Acești bărbați nu au avut nevoie să ascundă astfel de informații și nu ar fi putut să nu fie conștienți de astfel de evenimente dacă s-ar fi întâmplat într-adevăr. Eisenhower menționează în două scurte paragrafe pe o pagină din vizita sa într-un lagăr de concentrare german, dar asta este tot. Acestea sunt printre cele mai bune surse primare despre război și merită atenție.

Există, de asemenea, două videoclipuri despre eliberarea lagărului infam de la Dachau de către trupele americane în aprilie 1945, care prezintă un portret interesant al ceea ce s-a întâmplat și nu s-a întâmplat în acel lagăr (și probabil și în celelalte). Primul videoclip arată eliberarea orașului Dachau pe 27 aprilie 1945, de către elemente ale Diviziei 20 blindate și 42 de infanterie din SUA.
Nu există lupte, nu există rezistență și deținuții fericiți sunt eliberați.

Cel de-al doilea videoclip arată a doua (!) eliberare a Dachau, pe 29 aprilie 1945, de către soldații americani. Lupta este aprigă. (Rezistența germană se pare că și-a revenit în două zile.) Cumva, camera a ajuns în spatele unui MG-34 german care trăgea în trupele americane, iar deținuții scheletici abundă. Se presupune că acest lucru a dus la uciderea majorității (toți?) dintre paznicii și personalul german de către trupele americane. Cele două videoclipuri sunt scurte (3-5 minute fiecare), dar instructive. Simțul meu este că primul videoclip este un film istoric autentic al armatei americane, în timp ce al doilea este o producție de la Hollywood cu – sau care duce la – decese reale.

Dati click pe linkurile de mai jos:
1 VIDEO LINK
2VIDEO LINK

În al treilea rând, există problema pretențioasă a enciclopediilor. Toate cele trei enciclopedii majore (Encyclopedia Britannica, Encyclopedia Americana, World Book Encyclopedia) par să fi ratat holocaustul celui de-al Doilea Război Mondial până în anii 1960.

Am ediția completă din 1960 a Britannica lângă birou, iar intrarea pentru „Holocaust” (are una) îl descrie pe scurt doar ca un sacrificiu străvechi prin foc. Celelalte sunt similare. În tratarea celui de-al Doilea Război Mondial, găsim numeroase referiri la lagăre de concentrare, lagăre de prizonieri și atrocități (cum ar fi Marșul Morții din Bataan), dar nu există nimic care să susțină narațiunea holocaustului în anii de după al Doilea Război Mondial și după infamele Tribunale de la Nürnberg. Nu chiar ceea ce susținătorii acestei farse ar prefera să creadă alții.

Absența unei narațiuni despre holocaust s-a reflectat în viața de zi cu zi în anii 1950 și începutul anilor 1960. Televiziunea era la început, dar radioul nu era, nici publicarea. Cu toate acestea, nu s-a împiedicat de referințe la holocaust în programele de radio și televiziune, sau în cărți și reviste la fiecare pas. Nici nu a găsit oameni care descriu pe cineva care a spus sau a făcut ceva care a supărat pe cineva drept nazist.

Până la sfârșitul anilor 1960, totul se schimbase. Referințele naziste se strecoară în dialogul cinematografic și jurnalistic. Memorialele „Holocaustului” începeau să răsară. Istoriile și almanahurile erau reeditate pentru a se conforma narațiunii holocaustiene. Există doar două modalități posibile de a explica această schimbare: Una este că s-a întâmplat cumva în anii 1960 și am fost atât de distrași de războiul din Vietnam în străinătate și de arderea orașelor acasă, încât am ratat-o. Celălalt este că narațiunea a fost finalizată și pregătită pentru consumul popular abia în anii 1960. A doua explicație are mai mult sens.

Semnificația narațiunii „Holocaustului”.
Deci, care este semnificația tuturor acestor lucruri pentru noi – „noi” în principal în Statele Unite, dar mai general în Occident?
În primul rând, și cel mai puțin important din punct de vedere politic, grupurile evreiești și mai târziu evreii individuali au făcut presiuni pentru reparații din partea Germaniei pentru supraviețuirea holocaustului și au obținut-o. Într-adevăr, definiția a ceea ce reprezintă astăzi un „supraviețuitor” este de fapt atât de largă încât chiar și evreii care trăiesc în locuri care nu sunt sub controlul german (de exemplu, Africa de Nord) s-ar putea califica pe baza argumentului că au fost supuși unui aliat german sau unui stat client.

De atunci, aceasta a fost extinsă pentru a include copiii și chiar nepoții „supraviețuitorilor”, în ciuda faptului că nu au trăit niciodată în Europa. Ulterior au început să se apropie de alte țări, Polonia în fruntea listei, pentru reparații, dar acei „ceilalți” nu au fost (încă?) atât de pronunțați. Tratatul atent al lui Norman Finkelstein, “Industria Holocaustului”, este foarte informativ. Din punct de vedere financiar, se pare că holocaustul este un dar care nu se oprește niciodată.

A existat discriminare în Germania împotriva evreilor din al treilea Reich? Absolut. A implicat asta pierderi personale mari, greutăți și adesea izolare în lagărele pentru evrei? Cu siguranță. În ambele cazuri, poate fi înțeles cu ușurință prin importanța evreilor în partidele comuniste și în alte mișcări care au fost considerate pe scară largă ca amenințătoare pentru Germania la sfârșitul Primului Război Mondial și pentru germanii obișnuiți în perioada interbelică, precum și pentru „Declarația literală a evreilor”. Război” asupra Germaniei în 1933.

Este neînțelept să declarați război cuiva și să nu vă așteptați să existe consecințe dureroase, inclusiv expulzare sau detenție. (SUA au făcut asta cetățenilor americani de ascendență japoneză după Pearl Harbor).

https://www.unz.com/wp-content/uploads/2022/12/Figure7-AS.png

Dar există dovezi ale intenției și activității genocide care ar putea justifica reparații pe viață din partea oricui? Nu. Cu toate acestea, stimulentul financiar pentru menținerea narațiunii despre Holocaust este unul puternic – și are ramificații politice interne uriașe, în special în Statele Unite.

În al doilea rând, consecințele politicii externe au fost imense, dar nu au început așa. SUA au recunoscut Israelul în 1948, apoi au uitat mai mult sau mai puțin oficial de el. Marea Britanie și Franța au furnizat cea mai mare parte a ajutorului extern și a echipamentelor militare în primii douăzeci de ani de la independență. Nu a existat nicio mărime din partea guvernului Statelor Unite și nici o declarație de credință nemuritoare și prietenie eternă între Israel și America.

Nici nu a existat un „jurământ de loialitate” îngrozitor impus membrilor Congresului (ambele Camere, ambele partide). Fosta congresmană Cynthia McKinney a dat fluierul asupra AIPAC în 2013, când a dezvăluit că membrii Congresului trebuie să semneze un jurământ de loialitate față de Israel, care conține diverse angajamente. Dacă nu semnau, un adversar bine finanțat ar candida împotriva lor, prevenind în majoritatea cazurilor realegerea.
McKinney a refuzat să semneze jurământul de loialitate și și-a pierdut realegerea.

Alții mi-au transmis personal mie stiri similare.
Apoi, când Israelul sa alăturat Marii Britanii și Franței pentru a ataca Egiptul în 1956, președintele Eisenhower i-a forțat pe toți să se retragă. Mai târziu, când Israelul a făcut zgomote la începutul anilor 1960 despre dorința propriei capacități nucleare, președintele Kennedy a respins categoric ideea și s-ar putea să fi murit pentru asta.

Odată cu moartea președintelui Kennedy în 1963, ultimul obstacol prezidențial de aici in colo în calea ambițiilor nucleare și regionale ale Israelului a fost înlăturat. De atunci, niciunul nu le-a stat serios în cale. Oricare ar fi eșecurile lor în altă parte, numai Carter (cu Acordurile de la Camp David) și Obama (în discursul său la Universitatea Americană din Cairo și reticența sa de a ataca Siria) au făcut ceva semnificativ pe care Israelul nu l-a susținut pe deplin.

Toate, într-o măsură mai mare sau mai mică, au protejat Israelul de sancțiuni sau chiar de condamnare totală pentru încălcările sale continue ale dreptului internațional. Pentru Israel și susținătorii săi, înlăturarea președintelui Kennedy a fost o mișcare bună. Succesorul său, Lyndon Johnson, a lăsat chiar Israelul să atace cu impunitate și fără nicio răzbunare o navă americană – USS Liberty – în estul Mediteranei la 8 iunie 1967, ucigând sau rănind peste 200 de militari americani.

În al treilea rând, pe măsură ce narațiunea holocaustului a început să prindă rădăcini la sfârșitul anilor 1960 și 1970, a devenit din ce în ce mai dificil pentru cineva să condamne acțiunile oricăror grupuri conduse sau dominate de evrei – sau chiar să recunoască existența unei astfel de dominații. Simpla menționare, de exemplu, că industria cinematografică de la Hollywood este dominată de evrei (este, uită-te la suitele executive și consiliile de conducere ale marilor studiouri) evocă critici, ostracism și/sau (în termenii de astăzi) anularea contractelor și oportunităților pentru așa-numitul „antisemit”.

Acest lucru s-a întâmplat unor indivizi demni de remarcat, cum ar fi Marlon Brando, care și-a prezentat scuze publice în lacrimi la o adunare a evreilor de seamă de la Hollywood pentru că a afirmat (nu exagerez) că „Hollywood-ul este condus de evrei”. Mel Gibson a intrat în conflict cu același grup dintr-un motiv similar. Și în ultimul timp, câțiva negri de o proeminență diferită s-au înfruntat cu aceeași poliție pentru că au observat că toate figurile de frunte din industria muzicală sau banca cripto-bancă eșuată FTX sunt evrei. Și aceste exemple sunt doar vârful aisbergului.

Mai multe lucruri sunt profund deranjante aici. O persoană poate atrage mânia principalelor instrumente de cenzură, anulare și denigrare conduse de evrei – ADL și SPLC – pur și simplu subliniind că cineva sau mai mulți oameni implicați într-o anumită activitate sunt evrei. Critica nu este necesară, este suficient să observăm că șefii marilor companii farmaceutice implicate în producerea vaccinurilor COVID sunt evrei.

Așa cum a spus comediantul Dave Chappelle, vorbind despre recenta confruntare a lui Kanye West cu acești oameni drăguți, „Este o mare problemă. El [Kanye West] încălcase regulile afacerii spectacolului. Știi, regulile percepției. Dacă sunt negri, atunci este o bandă. Dacă sunt italieni, este o gloată. Dacă sunt evrei, este o coincidență și nu ar trebui să vorbiți niciodată despre asta.” Și asta se extinde în practică în zilele noastre la orice profesie și activități.

Ceea ce ridică un punct interesant menționat de cineva care va rămâne fără nume pentru a o proteja: De ce sunt evreii și grupurile evreiești atât de sensibile în privința faptului că își afiseaza proeminența în anumite zone?
Dacă oamenii implicați în vreun fel cu publicul se descurcă într-adevăr bine – nu doar pentru ei înșiși, ci pentru alții – de ce ar reacționa ca un pit bull înțepat de o viespe când sunt observați?
De ce să arunci invectivă asupra celui care a observat sau să încerci să-l distrugi?

Nu mă pot gândi la niciun alt grup definibil aici sau altundeva care să reacţioneze în acest fel. De ce contează atât de mult aici și acum?
Oare pentru că fiecare grup radical care urmărește cultura noastră și ordinea noastră constituțională are evreii în frunte ca finanțatori sau poziționați ca „puteri în spatele tronului”?

Și asta include Black Lives Matter, dacă ne uităm la membri proeminenți ai consiliului său de administrație. Nici asta nu este nou. Aproape fiecare partid comunist din Occident, inclusiv Africa de Sud din epoca apartheidului, a fost condus de evrei și a făcut revoluții ori de câte ori și oriunde a fost posibil. Acesta a fost motivul principal pentru care Germania a trecut în secolul al XX-lea dintr-o țară în care evreii puteau fi generali, într-una în care erau văzuți pe scară largă ca inamici.

Pe măsură ce se desfășura secolul 21, partizanii israeliani puteau privi înapoi la un record impresionant de realizare în America. Stăpânirea lor asupra mass-media era în creștere, iar abținerea constantă a „antisemitismului” – un produs secundar al predominării evreiești în mass-media – înseamnă că nu îndrăznești să menționezi public această predominanță fără a te aștepta la răzbunare. Lobby-ul evreiesc cunoscut sub numele de „Conferința președinților organizațiilor majore evreiești americane” este înfloritor. AIPAC (American Israel Public Affairs Committee) deține în esență Parlamentul de la Capitol Hill.

Mai mult, un grup aiurea numit CUFI (Christians United for Israel – Crestinii uniti pentru Israel) își acoperă sprijinul cu evanghelicii (și cu alții). CUFI este punctul culminant al unui efort concertat început în anii 1960 de a atrage pastorii evanghelici pe premisa că acolo unde au condus pastorii, vor urma majoritatea turmelor lor. Acest lucru s-a dovedit a fi adevărat și a dat Israelului un punct de sprijin major în partidul republican.

Dar CUFI nu are voie să fie prea independent. Condus nominal de un pastor și de soția sa în aceste zile, CUFI are un co-director executiv (Shari Dollinger) și un coordonator senior de politici și comunicații (Ari Morgenstern) – ambii evrei și ambii foști ofițeri la Ambasada Israelului (Dollinger a fost, de asemenea, cu AIPAC) – pentru a vă asigura că CUFI păstrează ferm mesajul.

Din cauza acestui efort și a deceniilor de expunere crescândă la narațiunea holocaustului și media pro-israelienă învârti totul, sprijinul public american părea constant, iar influența evreiască în cadrul executivului a fost puternică. Sprijinul politic intern – cândva doar limitat la democrați – a crescut și în cadrul partidului republican de la sfârșitul anilor 1960.

Critica pentru oricare dintre acestea este rară și invariabil s-a întâlnit cu acuzații de antisemitism și mementouri ale holocaustului. Este o perioadă amețitoare pentru partizanii Israelului, dar mult depinde de menținerea inviolabilității narațiunii despre holocaust până când vor finaliza tot ceea ce au în desfășurare.
AVIZ:
Dr. Sabrosky își extinde marea sa apreciere lui Cat McGuire pentru asistența editorială excelentă. Alan Ned Sabrosky (Ph.D., Universitatea din Michigan) este un veteran de zece ani al Corpului Marin al SUA. A servit în Vietnam cu Divizia 1 Marine și este absolvent al Colegiului de Război al Armatei SUA. El poate fi contactat la docbrosk@comcast.net

Sursa: https://www.unz.com/article/unsettled-history-the-useful-abuse-of-the-holocaust

Traducerea: CD