Am vrut să zbor ca un fluture
Amintirile unui copil despre Holocaust
– de pe :
http://www.yadvashem.org/yv/en/education/languages/romanian/lesson_plans/bookbutterfly.asp#2

Mă numesc Hannah. În oraşul în care m-am născut, în Polonia, toată lumea îmi spunea “Hanecica”.

M-am născut în 1935 în Biala Rawska, un oraş în care evreii şi nevreii locuiau şi locuiseră împreună de generaţii.
Bunica mea locuia în centrul oraşului lângă piaţă, şi toţi verii mei locuiau într-un cartier evreiesc aflat în apropiere. Părinţii mei, Herşel şi Zisel Herşcovici, locuiau împreună cu mine pe o stradă aglomerată în Biala Rawska, peste drum de altă familie evreiască.
Vecinii mei polonezi, Marişa, Yanek şi Başa, erau cei mai buni prieteni ai mei. Adoram să mă joc cu ei de-a v-aţi ascunselea în grădină, în spatele casei noastre, unde găseam ascunzişuri excelente în copaci şi în tufişuri. Îmi plăcea să mă uit la tot felul de gândaci care duceau pe spate mici bucăţele de mâncare către locurile lor secrete. Uneori, tocmai în mijlocul jocului de-a v-aţi ascunselea, observam câte un gândac pe pământ şi mă aşezam pe burtă ca să îl studiez cu mai multă atenţie până când îmi auzeam prietenii strigându-mă să ne continuăm jocul.
La marginea Bialei Rawska era un pârâu. Iarna, când apa îngheţa, ne plăcea foarte mult să alergăm şi să ne dăm pe gheţuş pe părtia alunecoasă; iar primăvara, când gheaţa se topea, făceam bărcuţe de hârtie şi le lansam pe apă, urmărindu-le cu privirea de-a lungul malului până când dispăreau din orizontul privirii noastre.
Eram mereu voioasă, zâmbitoare şi foarte îndrăgită de prietenii mei. Cei care mă cunoşteau se opreau întotdeauna şi mă întrebau ce fac trăgându-mă uşor de bucle sau strângându-mă de obraji. Îmi plăcea foarte mult să recit poezii poloneze. Când părinţii mă duceau în vizită la prieteni sau la rude, mama îmi cerea mereu să cânt sau să spun o poveste în faţa tuturor. Uneori nu prea aveam chef de asta, şi tot ce îmi doream era să mă duc afară să mă joc cu ceilalţi copii.

Apoi au început să se întâmple lucruri care m-au făcut să uit de toate cântecele, poeziile şi jocurile pe care odinioară le ştiam atât de bine. Viaţa mea avea să se schimbe pentru totdeauna.

Aveam patru ani când războiul a izbucnit, în septembrie 1939. Soldaţii germani în uniforme cenuşii au sosit în oraşul nostru. Primul lucru pe care l-au făcut a fost să impună camuflajul. De la opt seara le era interzis tuturor să iasă din casă. Oricine era prins afară după ora opt era pedepsit.

Intr-o zi, am văzut-o pe mama cosând stele galbene pe haina ei şi pe cea a tatălui meu. Am întrebat-o:
– Mamă, ce coş?
– Este o stea galbenă care trebuie să fie prinsă pe hainele noastre când ieşim din casă, îmi răspunse.
– Toată lumea trebuie să facă asta? Am întrebat-o.
– Doar evreii, răspunse.
– De ce?
– Aşa ne-au obligat soldaţii germani
– Dar de ce?
– Ca să ştie cine este evreu, a spus mama enervată
– Dar de ce este important să ştie cine este evreu?
– NU ŞTIU. Asta ne-au poruncit, şi asta facem.
Supărată, a continuat să coasă steaua galbenă pe haina lui tata. Am privit-o uimită pe mama. Buzele îi erau strânse în timp ce degetele ei coseau rapid, nervos. Am întrebat-o:
– Mamă, trebuie şi eu să îmi aduc haina?
– NU! COPIII NU SUNT OBLIGATI! Şi acul se mişca în jurul stelei galbene într-un ritm furios.
În acea seară, haina neagră a mamei şi haina gri a lui tata fură agăţate în cuier lângă uşa din faţă. Pe ele era câte o stea galbenă, pe faţă şi pe spate.

Germanii au ordonat ca evreii să se mute într-un cartier special în fiecare oraş. Cartierul evreiesc a fost numit ghetou. Bunica şi mătuşile mele, la fel ca şi vărul Henia, au locuit cu restul evreilor în ghetoul din Biala Rawska.
Evreilor le era interzis să părăsească ghetoul şi să facă afaceri în piaţă. Cu toate aceastea, mamei i s-a permis să îşi continue munca întrucât era o croitoreasă excelentă. Croia rochii şi costume pentru toate doamnele din oraş şi cârpea haine pentru soldaţii germani mai bine decât oricine altcineva. Biata mama – îşi petrecea aproape întreaga zi cusând. Când o clientă a venit să probeze o rochie pe care mama tocmai o croise, m-am aşezat pe un scăunel în colţul camerei, privind-o. M-am amuzat uitându-mă la o femeie care venise să probeze o rochie, privindu-se în oglindă: din faţă, din spate şi din părţi, sus şi jos, în timp ce mama se deplasa repede în jurul ei, ajustând rochia. Ca plată, mama primea zahăr şi mâncare.
Şi lui tata i s-a dat voie să îşi continue îndeletnicirile cotidiene. În fiecare dimineaţă se ducea în ghetou. Adeseori mergeam împreună cu el. Tata mergea în câte o casă şi se aşeza în spatele unei măsuţe în timp ce eu stăteam lângă el pe un scaun. Evreii intrau unul câte unul, aşteptând răbdători la coadă.Unul avea un obiect vechi de argint; altul o bijuterie; altul, un covor scump. Cu toţii solicitau acelaşi lucru: ca tata să le vândă obiectele în afara ghetoului.
Tata obişnuia să iasă din ghetou ca să vândă diferitele obiecte în piaţa oraşului. Aducea în schimb evreilor din ghetou un pic de mâncare – foarte puţină. Evreii trebuiau să accepte orice se putea primi pe obiectele pe care le vindeau. Nimeni nu plătea valoarea reală; cu toţii ştiau că evreii sunt disperaţi.
În fiecare diminată, mama îşi lua o pauză de la croit pentru a găti o oală uriaşă de «supă». Adăuga zarzavaturi şi puţină grăsime la apă şi supa clocotea pe cuptorul mare din bucătărie. Eu stăteam pe un scaun în faţa cuptorului şi amestecam zeama cu o lingură mare de lemn, pentru ca grăsimea să se dizolve cum trebuie şi să se amsetece cu legumele şi condimentele. După ceva timp, mama mă întreba: «Hanecica, ce gust are?». Luam puţină supă în lingură şi o apropiam de gură ca să suflu în ea şi să o gust. De îndată ce era gata, mama punea oala într-o căruţă şi o căra în ghetou. Acolo le dădea supă evreilor înfometaţi.

În noaptea de Yom Kipur (ziua ispăşirii păcatelor), m-am dus cu tata în sinagoga din ghetou. Tata a îmbrăcat hainele de sărbătoare. Pe reverul jachetei purta o stea galbenă şi sub braţ era un talis (un şal alb de rugăciune). Eu purtam o rochie albă cu un ornament floral şi pantofi albi strălucitori. Copiii, îmbrăcaţi în alb, se jucau pe iarbă în faţa sinagogii. Cu toţii arătau îngrijiţi şi eleganţi.
Tata m-a lăsat la intrarea în sinagogă şi a intrat. Stăteam lângă uşa cea mare, privind înăuntru. În sinagogă erau coloane uriaşe, pictate în culoarea cerului, susţinând tavanul înalt şi alb. În jurul fiecărei coloane erau candelabre, fiecare având atât de multe lumânări încât ar fi putut ilumina întreaga încăpere. Sinagoga era toată plină de lumină. În faţa meselor lungi de lemn erau sute de bărbaţi, fiecare purtând un talis alb şi rugându-se. În aer se simţea sfinţenia.
Am ascultat rugăciunile şi cântecele în ebraică. Nu înţelegeam ebraică, dar ştiam că este limba mea, limba antică a poporului evreu. După ceva timp m-am dus în faţa sinagogii, unde ceilalţi copii m-au invitat să mă joc cu ei, în linişte, pentru a nu-i deranja pe cei care se rugau.
Peste câteva săptămâni, am observat un mare incendiu ale cărui flăcări se ridicau ameninţător, în vâlvătăi.
– Mamă, ce arde?
Mama m-a luat aproape de ea şi mi-a şoptit:
– Sinagoga. Germanii o ard din temelii.
– De ce, mamă?
– M-a îmbrăţişat fără să-mi răspundă.
Şi astăzi îi mai pot vedea pe toţi acei oameni stând în picioare în sinagogă de Yom Kipur înfăşuraţi în şalurile de rugăciune. În imaginaţia mea, această privelişte se amestecă cu focul uriaş din sinagoga goală, cu flăcările tâşnind în sus.

Aveam şase ani. A fost prima zi de şcoală în septembrie 1941. Germanii tot mai erau în Biala Rawska.
Marişa, cea mai bună prietenă a mea, m-a invitat să vin cu ea la şcoală. Ne-am întâlnit dimineaţa şi am mers împreună cu mulţi alţi copii. Am ajuns la porţile înalte. Portarul şcolii stătea lângă poartă. Îl cunoşteam: locuia aproape de casa noastră. Îi spunea fiecărui elev «bună dimineaţa» şi «succes la î nvăţătură».
Marişa a intrat pe poartă şi eu am urmat-o, în timp ce portarul o întâmpina.
– Unde te duci? m-a întrebat.
– La şcoală, în clasa întâi, i-am răspuns mândră şi mi-am continuat drumul.
Portarul mi-a blocat calea:
– Nu, tu nu.
– Dar am deja şase ani! Chiar şase ani!
– Eşti evreică, a spus. Evreii nu au dreptul să înveţe. Fără evrei în şcoala noastră. Du-te acasă.
M-am uitat în jur. Marişa şi ceilalţi copii se opriseră să asculte. Clopoţelul şcolii suna. Marişa, împreună cu ceilalţi copii, a alergat în clădire. Afară în stradă, mă sprijineam de gardul şcolii. Am privit-o pe Marişa care a intrat în clădirea şcolii şi a dispărut.
Nu am plâns. M-am gândit “Sunt evreică. Nu e loc pentru mine“. Am stat acolo până când nimeni nu mai era în faţa şcolii. Doar eu. Noul an şcolar începuse. Dar nu pentru mine.
Am mers acasă. Mama mă aştepta cu un zâmbet larg şi m-a întrebat:
– Hanecica, unde ai fost?
– Nicăieri anume. Doar m-am plimbat puţin, am răspuns.
– Ei ! A început noul an şcolar. Te aşteaptă cărţile, mi-a spus mama.
M-a luat în cameră. Acolo stătea tata. Pe masă era un teanc de cărţi şi de caiete. Mi-a zâmbit şi m-a strâns de mână:
– Felicitări, Hanecica. Astăzi începi prima zi de «şcoala noastră». Succes!
Tata şi mama erau profesorii «şcolii noastre». ei m-au învăţat să scriu şi să citesc. Am avut şi eu o şcoală.

Într-o seară, soldaţii germani le-au ordonat tuturor evreilor să îşi ia nişte haine şi ceva mâncare şi să se ducă în clădirea şcolii din oraş. De data aceasta, nu mai erau excepţii. Mama împachetă două valize cu mâncare şi haine şi ne alăturarăm restului evreilor care veneau din ghetou.
Am aşteptat în clase. Un soldat german venea o dată la fiecare oră şi citea o listă de nume, iar evreii ale căror nume erau strigate ieşeau din şcoală şi urcau în căruţe trase de cai conduse de consătenii noştri polonezi. Îi cunoşteam pe cei mai mulţi dintre ei. În zilele bune de dinaintea războiului aduceau fructe şi legume la piaţă.
Aşteptam ca numele noastre să fie strigate. M-am rezemat de fereastră şi am privit. L-am văzut pe unul dintre vecinii bunicii mele îndreptându-se către un vizitiu polonez şi întrebându-l:
– Unde mergem?
– În est, a venit răspunsul.
Soldatul german strigă numele bunicii, al mătuşilor mele şi al vărului meu Henia. Mama şi tata plângeau când s-au despărţit de ei. La rândul meu, i-am îmbrăţişat, i-am sărutat în semn de rămas bun, dar nu am plâns. Îl auzisem pe vizitiul căruţei spunând «în est”. Tata îmi spusese că ţara lui Israel se află în est. Unchiul meu Yakov plecase în Palestina înainte de începerea războiului, astfel încât am crezut că germanii îi luau pe bunicul şi pe celelalte rude ale mele în Eretz Israel. (ţara lui Israel).
Bunica, mătuşile mele şi vărul meu Henia urcară în căruţă. S-au aşezat. Nu i-am mai putut vedea. Nu am putut vedea decât roţile mari ale căruţei şi picioarele cailor care izbeau nerăbdători în pământ. Se făcu dimineaţă. Soldatul german citi ultima listă. Nu ne strigă numele. Se dădu ordinul şi căruţele începură să plece.
Când mama şi-a dat seama că urma să rămânem, îşi luă toate pachetele de mâncare pe care le pregătise, alergă după căruţa în care se afla bunica şi aruncă înăuntru pachetele. Continuă să alerge după căruţă, până când nu mai putu vedea nimica prin lacrimi. Nu am fost deportaţi întrucât germanii doreau ca mama să continue să croiascâ rochii pentru ei, fiindcă nimeni nu croia mai bine decât ea. Nicăieri nu era o croitoreasă mai bună.
Căruţele nu mergeau în est către Eretz Israel aşa cum crezusem, ci către Polonia de est. După război, am aflat că evreii fuseseră luaţi în acele căruţe într-un oraş numit Tomaşov, unde au fost cu toţii transferaţi în trenuri care i-au dus direct la Treblinka. La Treblinka germanii i-au ucis pe toţi evreii din oraşul meu, din orăşelul Biala Rawska, printre care bunica, mătuşile mele şi vărul meu Henia.
Singurii evrei rămaşi în orăşel erau cei de care germanii aveau nevoie, precum cizmarul şi sticlarul. În ghetou erau doar case goale. Magazinele din ghetou au fost sparte şi puţinul care rămăsese a fost furat. Studioul fotografului a fost spart. Fotografiile evreilor care locuiseră aici şi acum plecaseră au fost luate de bătaia vântului.

Mama mi-a croit o rochie nouă. Era seară când m-a urcat pe o masă ca să îmi facă ultimele cusâturi. Rochia era făcută din ţesătură albastră de catifea şi multe pliuri. Eram foarte fericită. M-am răsucit repede pe masă în timp ce rochia flutura în sus şi în jos în jurul meu. Mama îmi spuse: «Fii atentă să nu cazi». Însă eu am continuat să zbor ca un fluture.
Tata veni acasă. Veni drept la mine şi mă luă de pe masă. Nici măcar nu se uită la rochia mea cea nouă.
– Trebuie să plecăm, spuse. L-am întâlnit pe tatăl Marişei şi mi-a spus că astă-seară îi deportează pe toţi evreii rămaşi în oraş.
Nu mai era timp de întrebări. Am plecat din casă şi am fugit în inima pădurii. Am ajuns la o fermă. Am intrat în cocina de porci şi ne-am ascuns sub o căpiţă de fân. Dimineaţa, proprietăreasa poloneză a casei ieşi şi ne dădu o felie rotundă de pâine şi câţiva cârnaţi. Era o prietenă a Moşalcovei, vecina noastră care o convinsese să ne ascundă în cocină atâta timp cât puteam plăti. În timpul zilei stăteam în cocină. Îi simt mirosul şi acum. Ascultam cocoşii care cântau pe prispă, nechezatul calului lângă casă şi foşnetul frunzelor.
Era începutul iernii. Un vânt rece sufla printre copacii pădurii. M-am uitat la purceluşii care se cuibăreau la burta mamei lor şi mi-am spus: «Şi mie mi-e cald căci sunt aici, cu mama şi tata». Am luat un purceluş în braţe şi m-am jucat cu năsucul lui rotund.
Nu ştiu de câte zile eram deja ascunşi acolo când, într-o dimineaţă, proprietăreasa casei veni într-o fugă către noi.
– Soldaţii germani caută evrei în pădure. Mi-e teamă. Ce o se întâmple cu mine dacă vă găsesc pe proprietatea mea?
– Nu vă faceţi griji, zise tata. Ne vom ascunde bine în groapă.
– Nu e suficient de bine, ţipă femeia. Fetiţa se va speria şi va ţipa, soldaţii vă vor descoperi şi ăsta îmi va fi sfârşitul. Ştiţi doar care e pedeapsa pentru cei care ascund evrei.
O clipă fu linişte. Cu toţii tăceam, chiar şi porcii. Până şi crengile copacilor amuţiseră, de parcă ar fi înţeles pericolul.
– Înţeleg, zise femeia. O să punem fetiţa într-un sac de cartofi. Fiul meu Saşa va căra sacul pe stradă, ca şi cum ar fi într-adevăr plin cu cartofi. Voi acoperi groapa cu o grămadă de fân şi de gunoi. Sper că mirosul urât îi va ţine departe pe germani.
Eram încă îmbrăcată în rochia mea cea nouă, care deja nu mai arăta atât de nouă, când am urcat în sacul de cartofi. Era un sac mare, făcut din pânză groasă, maronie. Mirosul din sacul de cartofi îmi aminti de mirosul cartofilor putreziţi din cocina de porci. M-am înghesuit înăuntrul sacului şi mi-am spus «Sunt un cartof! sunt un cartof! Nu am voie să mă mişc. Cartofii nu se mişcă. Dacă vin nemţii, nu pot să ţip. Cartofii sunt muţi.» . Fiul proprietăresei mă cără pe spate până când mama lui îi spuse că germanii plecaseră din pădure şi nu mai era nici un pericol.
Nemţii nu ne-au găsit. M-am întors la părinţii mei în cocină. Tot ce îmi doream era să zbor ca un fluture.

Soldaţii germani au continuat să caute evrei în pădure. Femeia poloneză care ne ascunsese în cocină era înspăimântată că nemţii ne vor găsi şi o vor pedepsi. Pedeapsa pentru cei care ascudneau evrei era moartea. Le spuse părinţilor mei că va trebui să ne găsim altă ascunzătoare. Tata a rugat-o să o contacteze pe Moşalcova, vecina noastră din orăşel, care ne promise că ne va găsi o nouă ascunzătoare.

Câteva zile mai târziu am auzit paşi lângă cocină. Îngroziţi, ne-am ascuns în groapă. Tata ne-a acoperit cu fân. Poarta se deschise.
– Zisel, Herşel.
Era vocea Moşalcovăi. Ce uşurare! Se aşeză cu noi în cocină şi ne spuse că putuse găsi numai două paşapoarte poloneze, pentru o mamă şi o fiică, cu banii pe care tata i-i dăduse.

– Cred că Zisel şi Hanecica ar trebui să se îmbrace ca o mamă şi o fiică dintr-o familie de tărani polonezi şi să meargă la sora mea, care locuieşte în Varşovia.
Moşalcova se adresă mamei:
– Sora mea şi soţul ei sunt de acord să vă lase să locuiţi în casa lor.
– Trebuie să stăm împreună, răspunse mama.
– E periculos, zise Moşalcova. Dacă îl vor prinde pe Herşel fără paşaport, îl vor aresta imediat. Nici măcar polonezii nu îndrăznesc să iasă fără paşaport, cu atât mai puţin evreii.
– Herşel! spuse mama către tata. Dă-i Moşalcovăi mai mulţi bani şi îţi va obţine şi ţie un paşaport polonez.
– Zisel, te înşeli, spuse Moşalcova. Chiar şi cu bani este greu să obţii un paşaport polonez.
– Vom aştepta până când vei putea să ne procuri unul, spuse mama. Trebuie să stăm împreună. Te rog, Moşalcova, dă-i lui Herşel un paşaport, imploră ea.
– Promit să fac tot ce îmi stă în putinţă, spuse Moşalcova, iar mama o ţinu îmbrăţişată mult timp.

În acea noapte, înainte de a adormi în cocină, tata spuse:
– Zisel, Hanecica, vreau să plecaţi.
– Şi tu ce vei face? întrebă mama.
– Vreau să mă duc în pădure şi să ma alătur partizanilor.
Eu l-am privit nedumerită pe tata. Cine erau partizanii?
– Hanecica, îmi spuse. În pădure sunt grupuri de soldaţi evrei şi polonezi care se luptă cu nemţii. Au foarte puţine arme, dar folosesc tot ceea ce au pentru a ataca patrulele germane, pentru a le distruge şinele de tren şi a sabota trenurile care aduc întăriri armatei germane.Vreau să fiu împreună cu ei!
– Dar e periculos, am spus.
– Pretutindei este periculos. Şi să stăm aici în groapa asta puturoasă e periculos. Dar îţi promit, Hanecica, voi fi foarte atent, spuse tata cu un zâmbet larg, aruncând o privire mamei.
– Herşel, îl imploră mama. Mai aşteaptă câteva zile. Poate Moşalcova va reuşi să îţi obţină un paşaport.
Tata răspunse:
– E inutil să aşteptăm, Zisel. Zilele sunt din ce în ce mai periculoase. Femeia în a cărei casă stăm îşi pierde şi ea răbdarea, şi vrea să ne dea afară. Mai bine să folosim banii pe care îi avem ca să plătim familiei Skovronek să ne ascundă în Varşovia. Oricum, deja m-am hotărît.
Dimineaţa tata îî ceru proprietarei casei să o contacteze încă o dată pe Moşalcova şi îi comunică decizia sa. Moşalcova îmi aduse haine noi, exact ca acelea ale ţăranilor. Mi-am scos rochia nouă, care deja se murdărise, şi mi-am pus o cămaşă cu dungi largă, şifonată, şi o basma pe cap.
Moşalcova îi dădu mamei paşapoartele noastre, şi furăm gata de plecare. Tata mă strânse în braţe şi îmi şopti la ureche:
– Hanecica, .când războiul se va termina o să vin să vă iau pe amândouă. Am plâns amarnic la despărţirea de tata.
Fiul Moşalcovăi ne luă într-o căruţă la gară şi de acolo am luat un tren până în Varşovia. Paşapoartele noastre fură verificate fără nici un incident şi ajunserăm în siguranţă la casa familiei Skovronek.
Eram convinsă că tata ajunsese în siguranţă în pădure. Mă înşelam. Mai târziu, am aflat că tata fusese prins în pădure şi omorît. Nu a mai venit niciodată să mă ia la sfârşitul războiului, aşa cum promisese.

În oraşul Varşovia nimeni nu ştia că eu şi mama eram evreice. Am stat pe strada Zelzenah nr. 64 unde familia Skovronek locuia la etajul şase. Domnul Skovronek era electrician iar doamna Skovronek vindea săpun în piaţă. Cele doua fiice ale lor, Hanka, de 13 ani şi Başa, de 10 ani, erau eleve.
Doi ani am locuit cu ei.
Doi ani nu am părăsit locuinţa.
Doi ani nu am mers în afara apartamentului.
Doi ani nu m-am apropiat de o fereastră – mereu mă ghemuiam dedesubt.
Doi ani Hanka şi Başa nu au adus acasă nici un prieten. Era strict interzis să spui cuiva că eram în apartament. Era un secret absolut, o chestiune de viaţă şi de moarte.
Mama era responsabilă pentru curăţenia apartamentului. În plus, lucra la săpunul pe care doamna Skovronek îl vindea în piaţă şi cosea hainele tuturor. Seara le ajuta pe fete să-şi facă temele. Eu ştiam răspunsul la multe întrebări pe care le puneau fetele, dar păstram tăcerea, pentru a nu le deranja sau enerva.
Dimineaţa, după ce toată lumea părăsea apartamentul, mă simţeam ca o regină. Stropeam plantele pe care mi le dăduse doamna Skovronek. Citeam cărţile fetelor şi mă târam cu mâinile şi cu genunchii sub ferestre, ascultând vocile copiilor care se jucau în curte. Şi cu mama vorbeam în şoaptă, pentru ca nimeni să nu audă.
Stăteam lângă uşă şi ascultam paşii oamenilor care urcau şi coborau pe scări. Recunoşteam paşii celor din familia Skovronek. Ştiam când trebuia să vină acasă şi aşteptam răsucirea clanţei – semnalul pentru a deschide uşa. Nimeni din familia Skovronek nu suna la sonerie şi nici nu bătea la uşă. Dacă cineva bătea sau suna, simţeam că dădusem greş, căci nu auzisem paşii pe scări. Aşteptam, încordată şi tăcută, până când paşii piereau în depărtare.

Apartamentul familiei Skovronek era aproape de ghetoul din Varşovia, unde li se poruncise evreilor să trăiască. Era cel mai mare ghetou evreiesc din toate câte existau. Doamna Skovronek îi spuse mamei că unii evrei fugiseră din ghetou şi veniseră în piaţă. Povesteau despre suprapopulare, foamete şi epidemii. Ne spuneau că evreii erau luaţi cu trenurile din ghetou. Doamna Skovronek spuse că oamenii în piaţă credeau că se va întâmpla curând ceva în ghetou.
Într-o noapte, pe când toată lumea dormea, am auzit zgomot de explozii venind dinspre ghetou şi cerul se înroşi. Parcă împotriva mea însămi, m-am dus să privesc pe fereastră. Mama stătea lângă mine. Nu vorbeam, doar plângeam.
Ştiam că puţinii evrei rămaşi în ghetou luptau cu germanii cu ultimele picături de putere. Evreii nu aveau aproape nici o armă şi germanii foloseau puşti şi tancuri. Evreii nu aveau nici o şansă.
Într-o noapte a sunat o sirenă anunţând un atac aerian. Germanii bombardau ghetoul din aer. Familia Skovronek şi toţi ceilalţi locuitori din clădire coborîră în adăpost. Mama şi cu mine am rămas în apartament. Mama stătea deasupra mea şi îmi spunea să nu privesc, dar eu oricum trăgeam cu ochiul. Puteam vedea pe fereastră bombele căzând. Eram încremenită. Bombele nu erau rotunde, aşa cum îmi imaginasem, ci păreau nişte sticluţe. Am rămas amândouă aşa până când bombardamentul a încetat.
Câteva zile mai târziu, doamna Skovronek ne spuse că nici un evreu nu mai rămăsese în ghetou şi că acesta fusese complet ars. Ne mai spuse că oamenii vorbeau în piaţă despre cum de evreii din ghetou au îndrăznit să se ridice împotriva nemţilor.

Nimeni nu ştia că mama şi cu mine ne ascundeam în apartamentul lui Skovronek. Ori de câte ori familia Skovronek avea musafiri, mama şi cu mine ne ascundeam în cămară. Odată, când veni un oaspete pe nepusă masă, nici nu am avut timp să fugim în cămară, printre haine, aşa că am sărit în cutia de cărbuni, iar doamna Skovronek se aşeză pe cutie până când musafirul nepoftit plecă. Uneori, trebuia să ne ascundem în dulapul de haine cu orele, fără să mişcăm, fără să scoatem un sunet. În cămară îmi imaginam că sunt un mic spiriduş care trăieşte în pădure, în haine albastre şi cu o pălărie roşie cu un fes pe cap.Îmi spuneam că beau roua de pe iarba pădurii, mergând printre flori şi ghicind numele fiecăreia dintre ele după miros.
Dacă soldaţii germani ar veni să caute după evrei, şi ar fi veni până la etajul patru, atunci eu şi mama ar fi trebuit să coborîm la etajul cinci şi să sărim. Astfel, germanii nu ar fi ştiut niciodată că venisem din apartamentul Skovronek şi nu i-ar fi putut pedepsi pentru a ne fi ascuns. Într-o zi, nemţii au venit să caute în clădire, şi au ajuns repede la etajul patru. Mama m-a luat de mână şi era pe punctul să mă ia cu ea, să coborîm la etajul cinci aşa cum promiseserăm, când Hanka Stovronek o opri. Luă o scară mare şi ne spuse să urcăm pe acoperişul clădirii. Am stat acolo, împietrite, timp de o oră până când Hanka ne chemă să coborîm. Germanii ajunseseră până la etajul cinci şi plecaseră.

Mama, Hanka şi cu mine am dansat prin apartament. A fost un dans al bucuriei, un dans al victoriei asupra forţelor răului.
Aveam zece ani când războiul, până la urmă, s-a terminat. Mama şi cu mine am luat un tren către vechiul nostru sat Biala Rawska, sperând cu încrâncenare că tata sau poate altcineva din familie supravieţuise. Un fost vecin al nostru, un polonez, a urcat în tren. Credeam că se va bucura să ne vadă, însă el ne privi pieziş.
Am mers până la fosta noastră casă din Biala Rawska. Am privit prin fereastră. Totul rămăsese de parcă nici nu am fi plecat. Dar o familie poloneză stătea la masa noastră. Nu mai era casa noastră. Era ca şi cum noi nu am fi fost niciodată acolo.
Am mers la casa prietenei mele Marişa în vreme ce mama se duse la casa femeii care ne ascunsese în cocină, încercând să afle veşti despre tata. Dar Marişa nu mai era prietena mea. Prea multe lucruri se întâmplaseră; prea multe se schimbaseră din vremea când ne jucamd de-a v-aţi ascunselea în copacii din spatele casei noastre.
Mama s-a întors de la casa femeii poloneze şi nu a scos o vorbă. Nu trebuia să întreb. Eram singure, doar mama şi cu mine. Tata pierise. Bunica pierise. Toţi unchii, toate mătuşile şi toţi verii noştri pierisseră şi ei. Dintre toţi evreii din oraşul nostru, rămăseseră doar treizeci şi cinci de adulţi şi doi copii, printre care şi eu.
În dimineaţa următoare am plecat din Biala Rawska.
Pentru totdeauna.

Am plecat să locuim în alt oraş. Mama hotărî că nu vom mai spune nimănui că suntem evreice. Mama lucra ca croitoreasă iar eu învăţam într-o şcoală poloneză. Mă duceam cu celelalte fete din clasă la biserică şi învăţam despre religia catolică. O dată, preotul puse o întrebare şi numai eu am ştiut răspunsul. Preotul zâmbi şi spuse: “Hanecica, dacă nu aş şti că eşti catolică aş crede că ai un cap evreiesc pe umeri”.
După ce preotul îmi spuse asta, am început să mă gândesc la rădăcinile mele evreieşti. Mi-am dat imediat seama că eram evreică şi nu am vrut să îmi mai ascund identitatea. M-am dus îndată acasă şi i-am cerut mamei să înceteze să se mai prefacă a fi catolică. Vroiam să mă mut într-o comunitate în care locuiau şi alţi evrei, iar mama a fost de accord.
La puţin timp, ne-am mutat în Lodz. Era vineri. Pe când mergeam cu mama pe stradă, am văzut două lumânări aprinse la o fereastră.
– Este ajun de Şabat, spuse încet mama .
Bătu la uşă. Când uşa se deschise, am simţit miros de condimente şi peşte gătit în bucătărie. Mama a izbucnit în lacrimi şi a îmbrăţişat-o pe femeia care stătea acolo. Eram din nou împreună cu alţi evrei.
Mama îl cunoştea pe un evreu din Lodz numit Yosef Kuperschmit care îşi pierduse soţia şi fiica în război. Se căsători cu el şi Yosef deveni noul meu tată. După un an se născu Avraham, fratele meu.
Yosef îmi spuse că numele meu ebraic este Hannah. De acum încolo, am spus tuturor că numele meu este Hannah, nu Hanecica. M-am simţit într-atât de mult o parte a poporului evreu încât tot ce îmi doream era să ajung în ţara lui Israel. M-am alăturat unui grup de tineri numit «HaChalutz» (Dezchizătorul de drumuri) şi am auzit multe relatări despre ţara lui Israel. M-am rugat să ajung acolo. Ştiam că familia mea nu va rămâne în Polonia. Le-am spus tuturor că mă voi strămuta în Israel şi că nu voi mai pleca niciodată de acolo.

Pe 28 ianuarie 1949 am ajuns în Israel. Când vaporul nostru „HaAtzmaut“ (Independenţa) se apropie de portul Haifa, am văzut munţii Carmel. Am ştiut că în sfârşit sunt acasă.
Am locuit în Tel-Aviv cu părinţii mei şi am devenit o asistentă medicală. Astăzi sunt asistentă medicală în Tel-Aviv. M-am căsătorit cu un bărbat pe nume Yitzhak Gofrit. Avem un fiu numit Ofer. Ofer a devenit doctor, şi acum locuieşte în Ierusalim, împreună cu soţia lui, Dafna, şi cu copii lor Şani, Gal şi Ben. Mama mea, Zisel, a avut parte de o viaţă lungă, şi a continuat să coasă până când a ajuns prea bătrână ca să mai vadă.
Nu am uitat niciodată de cei din familia Skovronek. Ei au primit un certificat şi o medalie pentru a fi fost «Drepţi între popoare» şi în onoarea lor a fost plantat un copac la Yad Vaşem, în Ierusalim.
V-am spus acum o mică parte a poveştii pe care o port neîncetat cu mine. M-aş bucura să răspund la întrebările voastre sau să aflu gânduri despre povestea mea. Vă rog să îmi scrieţi în Israel. Adresa mea este:

Hannah Gofrit
54 Pinkas Street
Tel-Aviv 62261
Israel

Sper să aud veşti de la voi