Profilul interior al Căpitanului 

de Emil Cioran

 

Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Sahară populată. Cei aflaţi între cer şi pământ n-aveau nici un conţinut, decât aşteptarea. Cineva trebuia să vină.

Treceam cu toţii prin deşertul românesc, incapabili de orice. Până şi dispreţul ni se părea un efort.

Ţara nu ne putea fi o problemă decât negativă. În cele mai necontrolate speranţe, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reuşite. Şi România nu era mai mult decât o farsă reuşită.

Te învârteai în aer liber, vacant de trecut şi de prezent, îndrăgind dezmăţul dulce al lipsei de menire.

Biata ţară era o pauză vastă între un început fără măreţie şi un posibil vag.

În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tăcerea blândă a existenţei noastre şi ne-a obligat să fim. Virtuţile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţă se îndrepta spre putere.

* * *

Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipă că stau de vorbă cu un om într-o ţară de fleacuri umane. Prezenţa lui era tulburătoare şi n-am plecat niciodată de la el, fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. De ce n-aş mărturisi că o teamă ciudată mă cuprindea şi un fel de entuziasm plin de presimţiri?

Lumea cărţilor mi se descifra inutilă, categoriile inoperante, prestigiile inteligenţei, şterse, iar subterfugiile subtilităţii, zadarnice.

Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era „deştept”, Căpitanul era profund.

Dezastrul spiritual al ţării derivă din inteligenţa fără conţinut, din deşteptăciune. Lipsa de miez a duhului preschimbă problemele în elemente de joc abstract şi răpeşte spiritului latura destinului. Deşteptăciunea degradează până şi suferinţa în flecăreală.

Dar gândurile Căpitanului, grele şi rare, răsăreau din Soartă. Ele se plămădeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor şi al gândurilor.

Când, în 1934, îi spuneam ce interesantă ar fi expunerea vieţii lui, îmi răspundea: „Nu mi-am petrecut viaţa prin biblioteci. Nu-mi place să citesc. Eu stau aşa şi mă gândesc.”

Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura şi cerul. Şi când au pornit spre înfăptuire, temelia istorică a ţării s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puţin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale şi nici aşteptărilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut să îndrepte mizeria aproximativă a condiţiei noastre, ci să introducă absolutul în respiraţia zilnică a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai să creeze România, dar să-i şi răscumpere trecutul, să insufle absenţa seculară, să salveze, printr-o nebunie, inspirată şi unică, imensul timp pierdut.

Patosul legionar este o expresie de reacţiune în faţa unui trecut de nenoroc. Această naţie n-a excelat în lume decât prin consecvenţa în nefericire. Niciodată nu s-a dezminţit. Substanţa noastră este un infinit negativ. De aici pleacă imposibilitatea de a depăşi pendularea între o amărăciune dizolvantă şi o furie optimistă.

Într-un moment de descurajare i-am spus Căpitanului:

― „Căpitane, eu nu cred că România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranţă”.

― „Ai dreptate”, mi-a răspuns. „Sunt totuşi unele semne”.

― „Mişcarea Legionară”, adaug eu.

Şi atunci mi-a arătat în ce fel vedea el reînvierea virtuţilor dace. Şi-am înţeles că între daci şi legionari se interpune pauza fiinţei noastre, căci noi trăim al doilea început al României.

Căpitanul a dat românului un rost. Înainte de el, românul era numai român, adică un material uman alcătuit din aţipiri şi umilinţi. Legionarul este un român de substanţă, un român primejdios, o fatalitate pentru sine şi pentru alţii, o vijelie umană infinit ameninţătoare. Garda de Fier, o pădure fanatică… Legionarul trebuie să fie un om în care mândria suferă de insomnie.

Eram obişnuiţi cu patriotul de ocazie, gelatinos şi vid. În locul lui, apare insul ce priveşte ţara şi problemele ei cu o cruntă înverşunare. Este o deosebire de densitate sufletească.

Acel ce a dat ţării altă direcţie şi altă structură, unea în sine pasiunea elementară cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile în imediat şi în veşnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinită pe un suflet de sfânt. Tot aşa, ea nu cunoaşte o a doua mişcare în care problema mântuirii să meargă mână în mână cu gospodăria.

A face isprăvi şi a te salva, politică şi mistică, iată cărei ireductibilităţi i-a pus el capăt. Îl interesa, în egală măsură, organizarea unei cantine şi problema păcatului, comerţul şi credinţa. Nimeni nu trebuia să uite:

Căpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.

Fiecare credea a-l înţelege. El totuşi scăpa fiecăruia. Depăşise limitele României. Însăşi mişcării i-a propus un mod de viaţă care întrece rezistenţa românească. A fost prea mare. Înclini uneori a crede că el n-a căzut din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este totuşi mai puţin adevărat că epoca de prigoană a scos la iveală caractere pe care cea mai încrezătoare utopie nu le-ar fi putut bănui.

Într-o naţie de slugi el a introdus onoarea şi într-o turmă fără vertebre orgoliul. Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, şi pe duşmani. Căci aceştia din lichele au devenit monştri. I-a obligat la tărie, le-a impus un caracter în rău. Ei n-ajungeau caricaturi infernale, dacă măreţia Căpitanului n-ar fi cerut o echivalentă negativă. Am fi nedrepţi cu călăii, dacă i-am considera rataţi. Toţi s-au împlinit. Un pas în plus şi trezeau gelozia Diavolului.

În preajma Căpitanului, nimeni nu rămânea călduţ. Peste ţară a trecut un fior nou. O regiune umană bântuită de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemării. În câţiva ani, România a cunoscut o palpitaţie tragică, a cărei intensitate ne consolează de laşitatea a o mie de ani de neistorie. Credinţa unui om a dat naştere unei lumi, ce lasă-n urmă tragedia antică a lui Shakespeare, şi aceasta în Balcani!

Pe un plan absolut, dacă ar fi trebuit să aleg între România şi Căpitan, n-aş fi ezitat o clipă.

După moartea lui ne-am simţit fiecare mai singuri, dar peste singurătatea noastră se ridica singurătatea României.

Nici un toc să-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neşansa ursirii noastre. Totuşi, trebuie să fim laşi şi să ne mângâiem. Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând să-l fi uitat? „De aici încolo ţara va fi condusă de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a răspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastră umană şi a readus cerul deasupra României.

(„Glasul strămoşesc”, Sibiu, anul VI, nr.10 din 25 decembrie 1940)

*


Tudor Arghezi

Făt Frumos 

Unde-a plecat, călare, Făt-Frumos,
De nu se mai zăreşte nicăierea,
Oricât şi-ar pune soarele puterea,
Oricît s-ar pogorî luna de jos?

Munţii pustii, cu piscurile cată
Mâhniţi, din cer în valea de granit,
Ca să-l mai vadă, cel puţin o dată,
Viu dacă-i viu, sau mort de-o fi murit.

Cântecul lui, de care ţara toată
Era învăluită ca-ntr-un vis,
De sta şi ochiul şoimilor închis
În ascultare, s-a oprit deodată.

S-a rupt din codri, s-a pierdut din şes
Şi, goală ca de suflet, tristă, ţara
Nu mai găseşte parecă-nţeles.
De ce e ziuă şi se lasă seara.

Fluierul lui cânta şi-n cingătoare,
Şi zeci de sate albe, fermecate,
Cu sute de feciori şi de fecioare,
Îl ascultau doinind pe înnoptate.

Se deşteptau cu doina lui în zori,
Se-ndrăgosteau la cântecele sale
Şi se simţeau logodnicii uşori
Şi mai frumoşi, călcând în iarba moale.

Împrietenit cu cerbii şi mistreţii
Şi nins cu fluturi jucători în cete,
Jivinele-l priveau ca nişte fete
Şi cu sfiala dulce-a tinereţii.

Unde-a plecat că n-are nimeni ştire
Fătul-Frumos, cu negre plete grele,
Cu ochi albaştri, plini ca de mărgele,
Şi cu sprinceana-n jurul lor subţire?

A coborât din munţi, pe stânci, călare,
Şi patru nopţi a scăpărat pământul,
De subt copitele nerăbdătoare
Ce s-au luptat cu cremenea şi vântul.

Şi luându-şi fluier, însă şi secure,
Şi arme grele-n mâna lui uşoare,
Trecu, ca o săgeată prin pădure,
Şi ca un fulger purtător de soare.

El străbătu întreaga ţară,
Iar Dunărea nevrând să-i facă loc
O spintecă, sburdând, pe la mijloc
Cu pieptu-n unde şi cu coifu-afară.

Şi s-ar fi zis că negrul armăsar,
Cu nările suflând la faţa apei,
Pe Dumnezeu îl duce, sau măcar,
Pe un trimis al lui Traian şi-al Papei.

Neamul ursuz din ţărmul de sub lună,
Neam trist, urât, şi hâd şi sângeros,
Ameninţase doinele lui Făt-Frumos,
Mândria lui şi voia lui cea bună.

Iar Făt-Frumos, oprindu-se din cânt
Simţi, din sânge, flăcări că se-adună,
Şi-n glas, în vorbe,-n pâine şi pământ,
Dogoarea cerului străbună.

Şi o lumină nouă-n viaţa lui,
Şi o chemare din ţării şi noapte –
Şi-n toate glasul nu ştia al cui,
Şi un îndemn de semne şi de şoapte.

Nemaiştiute, nemaiîncercate
Ce se iscau şi se topeau în salbe,
Că lua văzduhul chipuri aripate
Şi se-ngroşau într-însul forţe albe.

Se ridicau talaze mari de mare,
Frunza suna ca zalele, şi-o zare
Era ca o tipsie izbită de săgeţi.
Murmur de fier şi şuier de urale,

Într-o urzire crâncenă de vieţi,
De lănci împiedicate în zăbale.
Acum s-a dus duşmanul să-l răpuie:
Ori să-l înece-n sânge şi-n vâltoare,

Ori bezna lui zidită să descuie –
În stare şi de milă, dar şi de necruţare –
Cum va voi, căci vrednicul urmaş
Al lui Ştefan şi Ţepeş împreună,

Ridică şi altare din stei pentru vrăjmaş,
Dar şi ţepoaie-nalte, cu proţăpirea bună.
Tu, Ţară,-aşteaptă cântecele iar
Să se strecoare-n ramuri liniştit,
Din răsăritul mare-n asfinţit,
De la hotar până-n hotar.


Ion Barbu

Un chip al Căpitanului 

de Ion Barbu (Dan Barbilian) – 1940

Să ne apropiem în rânduri puţine de această margine înaltă şi neajunsă a fiinţei româneşti (până azi aşa de neştiută): Căpitanul. Cercetătorii drumurilor adevărului recunosc cu mirare că, veacuri întregi, învăţaţii folosesc fără să-şi dea seama noţiuni ori mijloace fundamentale ale ştiinţei lor, până în ziua când o minte stăpânitoare desprinde acel element din împletirea lui cu o mie de altele, pentru a-l lumina de toate prestigiile pătrunderii clare. Ştiinţa trăieşte un moment de biruinţă, urmat de o lungă epocă de fecunditate. Teologal, ivirea Căpitanului printre noi înseamnă, fără îndoială, cunoaşterea nemijlocită a fiinţei îngereşti, fulgerata manifestare a Arhanghelului. Nu se cuvine scrisului mirean, întârziat în păcat, plin de preget în a sui până la izvoarele Increatului, să adâncească asemenea taină. Preoţii Legiunii o vor face. Secular, însă, darul de preot al vieţii Căpitanului înseamnă o dezvăluire în plină zi a firii noastre româneşti. Prin El ne ridicăm la o mai limpede şi adâncă ştiinţă despre noi. Din limburile în care dorm sufletele şi mugurii, fiinţa noastră e dusă şi răsădită sub cerul marilor creşteri. Desluşim în chipul şi în moartea Căpitanului, alăturate, mărite şi transfigurate, datele prime ale unui concretum românesc. Aceste date le găsim de faţă în fiecare din faptele istoriei noastre de dinainte de fanarioţi. Minciuna masonică a anului ’48 a încercat zadarnic să ne-o acopere. E de-ajuns o cufundare de o zi sau două într-una din vechile noastre provincii, o îngenunchere pe lespezile mânăstirilor şi bărăţiilor din Curtea de Argeş ori Câmpulung (străbunul Langeanu) ale căror temelii merg până în golul de umbră al descălecării, pentru a primi o ştire obscură despre adevărata noastră făptură. Vestirea ei strălucită o găsim în Căpitan: puterea de vis voievodal, pe un prim fond de faptă militară germanică. Nădejde a marilor creaţii, această bogăţie de natură, care e a Căpitanului, dar şi a muntenilor noştri din Şuici, Câmpulung, Ţara Bârsei, Sibii, iar, prin ei, a întregului neam, trece astăzi în planul conştiinţei. Începe actualizarea unui fond eroic, uitat. Lunga vecinătate cu seminţiile albe ale nordului se schimbă astăzi în logodna a două neamuri. Perspectivele nălucesc, împărăteşti, până departe, la aurul Sfintei Sofii. Aproape tot ce s-a clădit de la 1848 încoace, şi mai ales în acest Bucureşti urâţit de construcţii şubrede, în gustul marxist al ultimei vremi, trezea mânie Căpitanului. Oraşului obraznic şi mincinos îi opunea civilizaţia străveche a cetăţilor domneşti şi mai ales acele permanenţe ale tuturor veacurilor şi cutremurelor: Ierusalimele cereşti ale Ortodoxiei. Cetatea românească viitoare râvnită de Căpitan cunoaşte un singur monument: Mormântul legionar. “Pentru veac” ajung catapetesmele modeste şi cucernice ale meşterilor noştri de totdeauna: pietrarul, zidarul, zugravul. Cetate fără ideologii şi fără zarafi, în care e loc numai pentru luptător, pentru preot, pentru cercetătorul aprig şi pentru cântăreţul eroic. Un ev “gingaş şi uriaş” se străvede dincolo de mesajul Căpitanului, acest justiţiar neîndurat al formelor perverse ale vieţii, dar aplecat cu duioşie peste tiparele ei mărunte ori nevinovate; câini credincioşi, lăcuste firave. Acest ev se rezumă în două vorbe: tabăra şi biserica. Scripturi simple şi hrănitoare, ţinând de lucrările Duhului în umbra mânăstirilor; tabere de muncă pe marginile apelor, în vântul şi vigoarea camaraderiei tinereşti. Aşa mi se desluşeşte statura şi înţelesul marii apariţii, în acest sfârşit de Noiembrie. Iată-l, prins în zeghea lui de piatră; pe fondul munţilor noştri dacici, dar şi teutonici, dezlegător de întrebări ale Istoriei, altfel tulburător decât în celălalt Noiembrie, când ochiul ni se întorcea plâns de sânge, când glasul ni se gâtuia de lanţuri nevăzute…