(Varianta mai lungă)
Încep prin a semnala o afirmaţie, de nimeni luată în seamă, a lui Iosif Visarionovici Stalin, pe care am pus-o totuşi ca motto la un articol publicat în urmă cu câţiva ani. Sună aşa: „Lingvistica trebuie să se ocupe de oameni normali”. Recunosc că am fost destul de uşuratec atunci când am dat acest citat, care mi se părea de o banalitate perfectă, poate şi pentru că aveam în vedere contextul în care „tătuca” Stalin emitea acest principiu epistemologic. Am vrut să fac un soi de glumă, poate că am şi reuşit, pe moment. Cu timpul însă am uitat acel context şi în mintea mea propoziţia „Lingvistica trebuie să se ocupe de oameni normali” s-a desprins, s-a detaşat de autorul ei, devenind tot mai mult o idee în sine, valabilă sau nu, demnă sau nu de a fi luată în seamă. Mărturisesc că în momentul de faţă mi se pare o idee deosebit de profundă, o idee profund adevărată. (Din păcate pentru Stalin, ideea se pare că nu-i aparţine. Lucrările semnate cu numele său, ştiu de la Alexandru Graur, au fost scrise de A.(?) Vinogradov.) Din această idee decurge problema următoare: cum definim starea de normalitate a unui vorbitor? Dacă-mi aduc totuşi aminte, Stalin se referea la starea de normalitate fizică a subiectului cercetat, să nu fie cumva un hipoacuzic sau cu defecte de articulare etc. Las deoparte asemenea cazuri patologice, care ţin de domeniul medicinii ori al fiziologiei, şi propun o discuţie pe teren eminamente lingvistic. Ce înseamnă normal şi anormal în acest plan, lingvistic, psiho-lingvistic şi socio-lingvistic?
De lingvistică trebuie să se ocupe oamenii normali!
După ştiinţa mea, încă nu avem o teorie a stării de „normalitate lingvistică”. Ne-ar fi util un inventar al (tuturor) elementelor care compun starea de normalitate lingvistică, şi implicit un inventar al formelor curente de abatere de la normalitate. Bunăoară scrisul, comunicarea prin scris, este o abatere de la normalitate, normală şi naturală, firească, fiind comunicarea orală. De asemenea, comunicarea prin mass media – presă, radio, televiziune, când emiţătorul este mereu emiţător, iar receptorul mereu receptor, între cei doi neexistând un dialog, aşa cum se întâmplă în mod normal şi natural… Chiar şi comunicarea prin telefon nu întruneşte condiţiile normalităţii, care presupune ca Emiţătorul şi Receptorul să fie „faţă către faţă”. Nefiindu-mi la îndemână şi nici în intenţie să alcătuiesc un inventar complet al componentelor stării de normalitate, mă limitez, hic et nunc, să semnalez un element deosebit de important pentru definirea normalităţii: raportul vorbitorilor cu limba lor maternă. Nici pe departe acest raport nu este acelaşi la toţi vorbitorii. În mod normal (şi natural!), limba maternă este:
(a) limba vorbită în familia în care se naşte şi creşte individul;
(b) limba pe care acesta o deprinde odată cu propria sa umanitate, adică este
(c) limba în care individul învaţă să gândească, să priceapă lumea;
(d) limba pe care o vorbeşte neîntrerupt tot restul vieţii,
(e) o vorbeşte într-un mediu în care majoritatea conlocutorilor săi au aceeaşi limbă maternă!
Din motive care se vor înţelege mai jos, aş adăuga, separat, şi aş sublinia că ţine de starea de normalitate şi faptul că (f) în familia şi în mediul lingvistic respectiv limba maternă este aceeaşi de când se ştiu cei în cauză. Adică de mai multe generaţii, aş zice „dintotdeauna”!
În legătură cu această precizare, ţin să semnalez ipoteza unor cercetători foarte serioşi care susţin că achiziţia limbajului începe chiar din timpul existenţei intra-uterine, căci numai aşa se poate explica, bunăoară, faptul că încă din primele momente de după naştere copiii plâng cu modulaţii sonore care amintesc intonaţiile specifice din limba mamei, adică din viitoarea sa limbă maternă. (A se vedea în acest sens lucrările dnei Katkleen Wermke, de la Universitatea din Wurzburg.)
Mărturisesc că eu unul nu prea am dat crezare sau importanţă ideii de viaţă „sufletească” intra-uterină până de curând, când am aflat din sursă directă (şi pentru mine deplin credibilă) despre o întâmplare extraordinară, căreia îi acord valoare de experiment convingător, irefutabil. Martorul celor povestite mai jos este fosta mea studentă, profesoara Mariana Cheroiu: într-o bună zi, toată familia adunată în faţa televizorului, inclusiv nepoţica Flavia, de trei anişori. La un moment dat se anunţă la TV că urmează să cânte „Daria” X, la care Flavia ridică capul dintre jucării şi, adresându-se celor de faţă, le zice că pe ea a chemat-o Daria!… Mama Flaviei, Sânziana, extrem de emoţionată, le povesteşte celorlalţi că, în perioada când era însărcinată cu Flavia, şi-a pus problema numelui pe care să-l poarte fetiţa şi a decis împreună cu tatăl fetiţei că Daria ar fi un nume frumos şi potrivit. Pe fetiţa încă nenăscută „a chemat-o” câteva zile Daria, iar apoi părinţii s-au răzgândit şi s-au decis la numele Flavia…
I-am pus mamei, dnei Sânziana, câteva întrebări în legătură cu această întâmplare atât de ciudată, de interesantă. Am primit următoarele răspunsuri: „(1) Am început să vorbim de prenumele Daria imediat după ecografia de la 7 luni. (2) Am trăit cu gândul că o va chema Daria până cu o lună înainte de naştere, când am încetat să mă mai gândesc la numele Daria. (3) Nu am discutat prea mult acest subiect cu soţul meu, numai de vreo două-trei ori, dar eu am repetat deseori, în gând sau cu voce tare, cele două prenume: Daria – Flavia. (4) In discuţiile despre fată nu am numit-o Daria. (5) Interesant mi s-a părut timpul verbului folosit de Flavia: „Aşa mă chema pe mine!”
În condiţiile în care lingvistica este o ştiinţă care foarte rar şi numai periferic poate să recurgă la experiment, îmi îngădui să atribui acestei relatări valoarea de document excepţional, care poate fi omologată ca experiment lingvistic deosebit de important şi de concludent!… Aşadar, fiecare dintre noi începe deprinderea limbii materne încă înainte de a ne naşte!
De aceea devine foarte important pentru normalitatea noastră lingvistică (g) să avem parte încă de la naştere şi tot timpul vieţii de un mediu lingvistic în care se vorbeşte limba maternă. Aş invoca cele de mai sus pentru a atribui un sens (cât mai adânc) dedicaţiei făcute de Varlaam în prefaţa Cazaniei sale: „Celor născuţi întru limba românească”. Aşadar, fiecare dintre noi ne naştem întru o anumită limbă, predestinaţi sau pregătiţi să ne însuşim o anumită limbă şi întru acea limbă să ne trăim tot parcursul vieţii…
Vorbind tot despre ideea de limbă maternă, aş preciza că, cu rare şi nesemnificative excepţii, când cineva învaţă o limbă străină sau ajunge să vorbească zi de zi în altă limbă decât cea maternă – cazul emigranţilor, de exemplu, niciodată nu va vorbi noua limbă la fel de bine cum vorbeşte (sau a vorbit!) limba maternă.
Am semnalat cu alte ocazii (vezi eseul Pentru o ecologie a limbajului) apariţia în lumea modernă, a noastră, a unui număr tot mai mare de oameni – zeci, sute de milioane, care sunt nevoiţi să-şi părăsească limba maternă, limbă pe care încep s-o uite de îndată ce intră în alt mediu lingvistic, dar nici pe departe nu reuşesc să-şi însuşească noul idiom decât la un nivel aproximativ, chiar precar, insuficient pentru a avea în acea limbă o viaţă sufletească, spirituală, autentică. Inutil să mai spunem şi noi cât de important este limbajul pentru apariţia şi desfăşurarea existenţei noastre spirituale. În momentul de faţă sunt sute de milioane de oameni aflaţi în această situaţie dramatică, al cărei dramatism ne scapă însă, îl tratăm cu totală indiferenţă: ei nu mai au o limbă în care să-şi trăiască cu plenitudine viaţa sufletească, şi din această cauză ei nu duc o existenţă spirituală autentică. Numai că drama lor trece neobservată de lingvişti – şi mă refer îndeosebi la aşa zişii socio-lingvişti, preocupaţi, în principiu, de comportamentul lingvistic al emigranţilor. Ei sunt interesaţi să priceapă numai mecanismele integrării emigranţilor într-un univers lingvistic nou, felul cum aceştia învaţă o limbă nouă, un mod de comportament social nou etc. Din păcate, cercetătorii fenomenului respectiv nu au nicio preocupare (şi sensibilitate!) pentru „reversul” situaţiei în care se află emigranţii: procesul dureros al lepădării de limba maternă, veritabilă alungare din raiul, din paradisul graiului primordial, cel matern, părintesc.
Semnalăm aşadar un vast domeniu care aşteaptă o cercetare sistematică.
Din vechime, cel puţin de la poetul latin Ennius încoace, cel care susţinea că, de vreme ce vorbeşte trei limbi, are trei suflete, trei inimi – „tres cordia”, a fost consemnată de nenumărate ori relaţia dintre „grai şi suflet”, dintre limba pe care o vorbeşte un popor şi sufletul etnic al acestuia. În diverse chipuri marile culturi ale lumii şi marii vizionari ai seminţiilor au afirmat convingerea că există o relaţie pe cât de strânsă pe atât de subtilă, de gingaşă, între limbaj, între graiul părintesc şi celelalte componente ale vieţii spirituale: tradiţii, folclor, istorie, obiceiuri, mentalitate comunitară etc. Toate la un loc alcătuiesc un întreg a cărui organicitate, chiar dacă nu este uşor de demonstrat, este uşor de resimţit şi nimeni nu a pus-o la îndoială. Marile spirite ale fiecărui popor, ale fiecărei culturi naţionale, nu au pregetat să afirme și deseori să ilustreze realitatea acestui dat. La el face referire, bunăoară, conceptul de Weltanschauung, cu o bibliografie atât de vastă în toate culturile mari. Peste ocean şi peste un secol şi ceva mai târziu, au mers pe urma acestui adevăr, reafirmându-l (re-descoperindu-l), lingviştii Eduard Sapir şi Benjamin Whorf, cu teoria care le poartă numele. Va trebui ca, într-o teorie completă a stării de normalitate, să intre şi această legătură care, în termeni mai practici, s-ar traduce prin solidaritatea dintre neam(etnie) şi grai de-a lungul istoriei pe o perioadă de timp cât mai lungă.
Precizare: rândurile de faţă sunt gândite şi propuse cititorului din perspectiva unei concepţii pe cât de înalte (sau adânci!) despre limbaj, pe atât de adecvate realităţii, conform căreia limbajul nu se reduce la un cod de semne care-i permit omului să găsească o adresă, să relateze o întâmplare, să se descurce în relaţiile cu autorităţile, la cumpărături şi în alte situaţii similare. Ci împărtăşim concepţia celor care, ca oameni preocupaţi de dimensiunea spirituală a umanităţii, au înţeles rolul excepţional al limbajului în edificarea sufletească a omului, atât ca individ, cât şi ca exponent al unei comunităţi distincte, bine identificate istoric. Nu ne sfiim să preluăm de la cei mai iluştri predecesori cuvîntul miracol, pentru a ne raporta prin el la fiinţa umană şi la atributele specifice ale acesteia. Şansa pe care o are fiinţa umană, de a fi minunea cea mai mare din câte le-a înfăptuit Atoatecreatorul divin, se joacă şi din perspectiva excelenţei graiului uman, căruia îi datorăm poezia, literatura, plăcerea şi arta conversaţiei, forţa şi farmecul maieuticii, profunzimile dialogului cu tine însuţi, într-un cuvînt însăşi dimensiunea noastră spirituală, fără de care nu poate fi conceput omul!
…Pe om însă îl paşte pericolul de a-ţi rata şansa cu care s-a născut, cu care a fost lăsat în lume, să facă umbră pământului. Acest pericol vizează şi limbajul, laolaltă cu celelalte atribute care dau omului o demnitate unică în Univers. Precum se vede, suntem sensibili şi la semnele degradării limbajului, ale deteriorării componentei spirituale, definitorii pentru om. Impulsul de a semnala aceste primejdii a fost hotărîtor pentru scrierea paginilor de faţă…
…Revenind la ideea de normalitate în funcţionarea şi evoluţia unei limbi, am putea vorbi de o concordanţă între glotogeneză şi etnogeneză, care, chiar dacă niciodată nu este totală, ea tinde totuşi spre ceea ce am putea numi că există sau se produce „în mare măsură”. Pentru exemplificare, putem să ne întrebăm „în ce măsură” glotogeneza şi etnogeneza concordă la români. Răspunsul: în mare măsură!
Fără să putem cuantifica acest raport pentru a măsura în cifre exacte gradul de concordanţă, putem totuşi afirma că pentru românofoni această concordanţă este mult mai mare decât pentru anglofoni, iar dacă facem precizarea (românofonii) „din România” şi (anglofonii) „din Statele Unite”, siguranţa că nu am greşit este şi mai mare, este totală. În alţi termeni, mai clari, limba română este limba maternă a majorităţii celor care vorbesc româneşte, într-un procent care se apropie mai mult de 100% decât de 50%, să zicem. Numărul celor ce vorbesc engleza este mult mai mare decât al românofonilor. De câteva ori mai mare!… În schimb, este mult mai mic, atât în Anglia, cât mai ales în Statele Unite, procentul celor care vorbesc engleza ca limbă maternă. Nu ar fi de mirare dacă am avea de-a face cu un procent de sub 50%!
Avem motive să vorbim de o stare genuină a fiecărei limbi, cu observaţia că unele limbi se depărtează de această stare mai mult decât altele. Aceasta îndepărtare este, printre altele, funcţie de numărul şi proporţia alogenilor care devin vorbitori ai limbilor respective. Pentru engleză numărul acestor alogeni am putea spune că este nefiresc, anormal, ne-natural de mare!
Ţin să introduc în discuţie şi ideea de genotip, în opoziţie cu fenotipul, aşa cum s-a folosit Gheorghe Ivănescu de cele două concepte preluate din biologie. În stare genuină, genotipul este dominant şi se impune în fiecare limbă. Adică fiecare limbă are o bază de articulaţie care determină într-o oarecare măsură sunetul propriu al fiecărei limbi. Din diverse motive această bază de articulaţie îşi pierde din forţa de a se impune, şi spunem atunci că genotipul cedează tot mai mult în favoarea fenotipului. Acest proces s-a petrecut şi în limba română, şi în engleză, dar mai ales în engleză, din pricina numărului mult mai mare de alogeni care au ajuns vorbitori ai limbii engleze. Cauza: istoria Angliei, a englezilor, atât de diferită de a românilor. Amândouă popoarele şi-au sporit spaţiul lingvistic şi numărul de vorbitori ai limbii naţionale, dar în moduri cu totul altele şi cu rezultate net diferite. La români am putea vorbi de o creştere organică a acestui spaţiu, pas cu pas, din aproape în aproape. Iar creşterea numerică a românofonilor s-a produs la fel, prin spor natural demografic, în principal. Cât priveşte limba engleză, se cunoaşte în mare cum s-au petrecut lucrurile. Nu intru în detalii, problema este prea vastă şi prea complexă. Dar din puţinul deja enunţat putem trage totuşi o concluzie: limba română, în comparaţie cu engleza, este mai aproape de starea naturală, de starea în şi pentru care limbajul a fost „programat” să funcţioneze. Iar în această situaţie se află majoritatea limbilor de pe pământ. (Fireşte, când spun stare naturală spun stare de normalitate…) Nota bene: prin genotip nu avem în vedere numai aspectul fonetic: baza de articulaţie, deprinderi de articulaţie etc. Genotipul se poate pune mai uşor în evidenţă la nivelul fonetic, dar el include şi componente semantice, adică spirituale, psihice, ce ţin de etnopsihologie, de mentalul colectiv etc.
Nota bene 2: cele de mai sus nu implică ideea de ierarhizare valorică. Engleza nu este inferioară „celor mai multe limbi de pe pământ”, ci este, în comparaţie cu celelalte graiuri, în primejdia cea mai mare de a-şi pierde suportul etnic, etnotipul constitutiv, cu consecinţe care nu este bine să fie ignorate în continuare…
Eram student când, prin cursul de Introducere în lingvistică, am luat cunoştinţă de afirmaţia unui lingvist american, afirmaţie însuşită de toată suflarea academică transatlantică, precum că „limba engleză este o limbă care aparţine în egală măsură reginei Angliei şi tânărului de culoare din New York ai cărui bunici au venit din Africa în Lumea Nouă”. Nu m-am împăcat niciodată cu această idee, atât de naivă, de simplistă. Idee perfect „marxist-leninistă”!… Cred că ea defineşte foarte bine confuzia în care colegii noştri americani se află.
Nu a trecut multă vreme, adică multă bibliografie, până am găsit prima infirmare a aserţiunii amintite, tot la un autor american, care relata situaţia unui grup de americani de culoare, convertiţi la o sectă religioasă mai ciudată, care le-a impus acestora să se izoleze de restul concetăţenilor americani şi să trăiască ani mulţi departe de ceilalţi anglofoni. Rezultatul a fost spectaculos: după circa 20 de ani, engleza acelor afro-americani se modificase radical ca pronunţie, sub presiunea bazei de articulaţie înăscută, a genotipului african, care era complet străin de genotipul britanic, fiind moştenit din limba pe care strămoşii acelor americani de culoare o abandobaseră cu câteva generaţii mai în urmă. Această limbă ieşea la suprafaţă, după câteva generaţii, precum iarba prin crăpăturile asfaltului…
Am putea spune că vorbitorii limbii engleze sunt foarte diversificaţi şi opozabili unii altora prin genotipul lor. De multă vreme nu mai există printre anglofoni o majoritate absolută de vorbitori care aparţin aceluiaşi genotip, genotipului care a modelat limba engleză cu secole în urmă.
Cu totul alta este situaţia genotipului unei limbi care a avut o evoluţie normală, departe de perspectiva de a servi ca mijloc de comunicare pentru un număr mare de alogeni. Cazul limbii române, alături de alte zeci şi sute de idiomuri… Când într-o piaţă din Chişinău aud pe un ţăran că-şi laudă „zărzăvatul”, constat că a neaccentuat trece la ă exact cum s-a întâmplat şi în cuvintele latineşti intrate în uzul autohtonilor din Dacia Traiană în urmă cu două mii de ani. Puterea genotipului răzbate mai uşor la periferia sistemului, la vorbitorii mai puţin atinşi de prestigiul limbii literare, îndeosebi la copiii aflaţi încă în proces de însuşire a limbii, de însuşire a fenotipului. Nu de mult, la o emisiune TV, un copil deosebit de isteţ nu reuşea totuşi să pronunţe corect cuvîntul succes. Zicea supces. Animatorul emisiunii a găsit că era amuzant acest defect de pronunţie şi l-a făcut pe băieţel să zică de mai multe ori supces. Nu mi-am dat seama imediat de unde venea această pronunţie defectuoasă. Abia mai târziu, insistând, am înţeles ceea ce era simplu de înţeles: în cuvîntul succes, sunetul c este urmat de o consoană semi-ocluzivă, o africată, formată din două sunete, din t şi din ţ. Astfel că după c în cuvîntul succes urmează de fapt t, ajungându-se astfel la succesiunea de consoane –ct, pe care autohtonii din Dacia au pronunţat-o greşit, -pt, probabil prin adaptare la baza lor de articulaţie, la genotipul lor: nocte/noapte, lacte/lapte, octo/opt etc. Aşadar acel băiet care pronunţa supces în loc de succes se dovedea a fi un excelent urmaş (sau păstrător) al genotipului de substrat, care răzbate până în zilele noastre, prin pronunţii ca tap-tu, tap-su, (in)teleptuali, doftor, prefept etc., în loc de tac-tu, tac-su, intelectuali, doctor, prefect etc. Ivirea unor astfel de situaţii o interpretez ca semn că limba respectivă, româna în cazul nostru, îşi duce existenţa în condiţii de fericită normalitate. Cu vorbitori (încă) autentici, nativi, aflaţi în confortabilă majoritate.
Ajung astfel la ţinta propriu zisă a acestor însemnări: condiţia grămăticului, a lingvistului. Un lingvist este cu atât mai serios, mai bine pregătit pentru exerciţiul profesiei sale cu cât cunoaşte mai multe limbi. Mulţi lingvişti sunt poligloţi. Subiectele pe care le cercetează lingvistica sunt foarte variate şi cele mai multe dintre aceste subiecte, pentru a fi abordate, pretind cunoaşterea mai multor limbi. Afirm însă şi subliniez că pentru lingvistul care se interesează de mecanismele după care funcţionează limbajul, cel mai firesc este ca grămăticul să deducă aceste mecanisme din cercetarea limbii materne. Numai limba maternă o poţi cunoaşte în toate subtilităţile ei, îi poţi înţelege determinările şi interdependenţele care leagă la un loc întreg inventarul de unităţi lingvistice, atât între ele cât şi în relaţie cu domeniile limitrofe: psihologia de grup comunitar şi etnic, mentalitate, tradiţii, folclor, mediu geografic etc. Numai în limba maternă poţi descoperi reguli încă nesesizate de grămătici, iar ca vorbitor poţi „greşi” prin conformare la o tendinţă pe cale de a se naşte, de care nu ai nicio cunoştinţă teoretică.
Îmi este la îndemână exemplul colegilor de la catedra de limba engleză a Universităţii Bucureşti, excelenţi anglişti şi anglofoni, cu studii temeinice şi originale asupra limbii, literaturii şi culturii engleze. Dintre ei, câţiva au fost tentaţi să dezvolte teorii interesante asupra mecanismului intim al limbii, să facă aşadar „teoria limbii”. Şi au reuşit să dea lucrări originale, interesante. Dar materialul lingvistic pe care au aplicat teoria şi ipotezele lor nu a mai fost din engleză, ci din limba lor maternă… Din română.
Mai explicit: numai textele scrise în limba maternă a autorului şi a cititorului pot fi înțelese de cititor la toate nivelurile şi palierele scriiturii. Citez în sprijinul acestei afirmaţii unul dintre cele mai importante texte pentru noi: dialogul Cratylos, celebrul, al lui Platon. Exegeţii care s-au pronunţat asupra acestui text, adică eleniştii cei atât de savanţi, au o îndoială, o întrebare la care încă nu au dat răspuns: nu cumva demonstraţia în materie de etimologie pe care o face Socrate nu trebuie luată în serios, fiind o glumă, o joacă de-a autorului? Nu cumva Socrate se preface că ia în serios ipotezele etimologice pe care le produce cu o uşurinţă suspectă, drept care cele mai multe nici nu au fost confirmate de filologii de mai tărziu?! Adică pentru elenişti, deşi sunt ei atât de savanţi cunoscători ai elinei, nu le este clar tonul textului: autorul lui Cratylos vorbeşte serios sau se joacă? …Chestiunea a rămas până azi nelămurită. După părerea mea, neputinţa filologilor vine din faptul că orice elenist, oricât ar fi el de erudit, are altă limbă maternă decât limba dumnealor Platon şi Socrate. Din textele rămase în limba maternă a lui Socrate şi Platon nu poţi să-ţi însuşeşti această limbă decât într-un mod parţial şi, deci, artificial, ne-natural, ne-normal! În niciun caz la nivelul la care deprindem fiecare limba maternă. Adică la nivelul normalităţii!
Se potriveşte să-l citez aici pe Mircea Eliade, care, la sfârșitul anului 1945, înţelegând că nu mai are nicio şansă de a se întoarce în ţară, era sfătuit de A.R. (probabil Alexandru Rosetti), să uite că este român, să scrie numai franţuzeşte. Dinaintea acestei perspective Mircea Eliade mărturiseşte în Jurnal că ezită. Îi era uşor să se imagineze ca om de ştiinţă cu o operă scrisă în limba franceză, dar pricepea că abandonând limba maternă urma să abandoneze orice încercare de a mai scrie literatură. Căci limba cea nouă, spune Mircea Eliade, „mi se refuză îndată ce încerc să-mi „imaginez”, să „visez”, să mă „joc”!”
Cu alte cuvinte, părăsindu-şi limba maternă, oamenii renunţă să mai viseze, să se mai joace, să dea frîu liber imaginaţiei. Fireşte, renunţă într-o oarecare măsură, care ar merita însă să fie cercetată şi precizată cât de cât…
Ce legătură au toate acestea cu subiectul nostru? Mă încumet să afirm mai întâi că, de cele mai multe ori, lingvistul român care studiază limba română are un mare avantaj faţă de lingvistul american care studiază limba engleză, cu atât mai mult engleza vorbită în Statele Unite. Condiţiile în care se vorbeşte limba studiată de lingviştii români (româna) sunt mult mai naturale, mai normale, mai fireşti, mai apropiate de condiţiile în care a apărut şi pentru care a fost conceput limbajul. Şi asta în primul rând pentru că imensa majoritate a celor care vorbesc româneşte o fac ca vorbitori nativi, nativi din tată-n fiu de mai multe generaţii. Aş zice dintotdeauna! Practic, dintotdeauna…
Acest avantaj este şi mai mare când lingvistul respectiv este el însuşi un vorbitor nativ al limbii române. Tot aşa: de mai multe generaţii, dintotdeauna. Or, printre lingviştii americani greu pot fi identificaţi lingviştii vorbitori nativi ai limbii engleze de mai multe generaţii. Cei mai mulţi dintre ei sunt, ca şi Roman Jakobson, vorbitori „secundari” sau „recenţi” – ca să zic aşa, ai limbii engleze. Alexandru Graur povestea despre Roman Jakobson – marele lingvist american născut în …Rusia, cu studii academice de mare ţinută făcute la Praga, de origine …evreu, cum, în urma unui accident automobilistic în America, şi-a pierdut cunoştinţa. Când şi-a mai revenit, medicii americani nu s-au putut înţelege cu el deoarece Roman Jakobson, aflat într-o situaţie limită, le vorbea în limba sa maternă, în rusă… Ceva asemănător i s-a întâmplat lui Emil Cioran, ajuns scriitorul de limbă franceză cel mai important, ca mare stilist al acesteia. Mi-a mărturisit, în 1986, că visează însă numai „pe româneşte”… Iar când o boală urîtă a bătrâneţii i-a dereglat mecanismele inteligenţei, Emil Cioran a uitat toată franceza şi aiura în limba sa maternă. Cum spune şi poetul Grigore Vieru, limba maternă este „limba în care tăcem”!
Mă încumet să cred, să deduc din aceste date că ele instituie un handicap serios pentru lingviştii din Statele Unite. Din cauză că engleza nu este limba lor maternă, lingviştilor americani le este mai greu să înţeleagă resorturile cele mai intime ale mecanismului lingvistic (în general), ei nu au cum să vadă din chiar interiorul limbii engleze noima şi „logica întocmirii” acestei limbi, cum ar fi zis Eminescu. Nu m-aş mira să constatăm că unii lingvişti americani, aidoma multor emigranţi din America şi din lume, nu au propriu zis o limbă maternă! (sic!)
Putem merge şi mai departe cu identificarea condiţiilor de normalitate lingvistică raportându-ne mai strict şi mai exact la conceptul de genotip. În principiu, un vorbitor normal este purtătorul unui genotip. (Desigur, amestecul de rase şi de etnii e posibil să ducă şi la apariţia unor indivizi care nu sunt conectaţi la un genotip anume, ci – eventual, la mai multe, caz în care forţa fiecărui genotip scade proporţional. Lăsăm deoparte această situaţie, chiar dacă, în viitorul previzibil, ea va fi să fie tot mai des consemnată de cercetători…) Normalitatea presupune, de asemenea, ca genotipul de care aparţine o persoană să coincidă cu genotipul purtat de majoritatea vorbitorilor idiomului respectiv. Rezultă că starea de normalitate a unui lingvist, în calitatea sa de fiinţă vorbitoare, presupune aceste două condiţii majore: (1)să fie de câteva generaţii vorbitor nativ al limbii în care se desfăşoară ca teoretician al limbii şi (2)să fie purtător al genotipului majoritar. La ce rezultate ajungem prin raportarea lingviştilor americani la cele două exigenţe este o problemă pe care, personal, nu o pot discuta sau aborda decât cel mult statistic şi la nivelul impresiei subiective. Las pe colegii americani s-o facă în cunoştinţă de cauză, numai dacă, bineînţeles, vor lua în serios cele de faţă…
Ne tentează o parafrază la principiul deja enunţat Lingvistica trebuie făcută de oameni normali, parafrază cu valoare de principiu şi ea: Lingvistica trebuie făcută de oameni normali…
Pentru cei care nu îndeplinesc criteriile de mai sus urmează să constatăm starea de „handicap”, stare care nu este nici pe departe sinonimă cu incapacitatea funciară de a te dedica cercetării lingvistice. Ci doar avertizează asupra unor limite fatale, inevitabile, a căror detaliere nu ne va fi uşor să o facem. Cei în cauză vor fi cei mai în măsură să-şi precizeze singuri, ei înşişi, aceste limite. În plus, e de luat seama că, în conformitate cu un principiu universal şi etern, al compensaţiei, nu este vorba de un handicap propriu zis, ci doar de o stare de fapt care, prin închiderea sau obstrucţionarea unor perspective, deschide altele, inaccesibile aşa numitei stări de „normalitate”. Sau, popular spus, „în tot răul e şi un bine”… Acest „handicap” se prea poate să dezvolte, în compensaţie, o predispoziţie specială pentru decelarea universaliilor limbii, a acelor structuri care grupează la un loc, prin asemănări de ordin funcţional şi morfo-sintactic, toate limbile sau măcar un număr foarte mare de idiomuri. Aceşti …glosematicieni se pare că sunt nativ înzestraţi, „programaţi” să conceapă sau să accepte matematizarea şi formalizarea lingvisticii, să ignore dimensiunea abisală, spirituală a limbii, să deschidă şi să urmeze „căile lingvisticii extraexacte faţă de care geometria şi algebra au rămas curate poeme romantice”. (L-am citat pe lingvistul Nicholas Timiras, american de origine română, fost profesor la Berkeley, California.)
Descriptivismul american, de la Bloomfield la Harris, şi mai ales gramatica propusă de Noam Chomsky, încearcă să imagineze reguli prin a căror aplicare să se poată trece de la un inventar de unităţi lingvistice la texte corecte, fără nicio preocupare pentru dimensiunea „abisală”, spirituală a limbii, pentru realitatea acestor reguli în mentalul vorbitorilor. Lingvistica americană este gata oricând să inventeze, iar nu să descopere! Or, condiţia lingvistului este să descopere, iar nu să inventeze!
Mi-aduc bine aminte sentimentul pe care l-am încercat citind primele încercări de a se aplica la limba română tehnicile gramaticii transformaţionale. Nu aveam reţineri de ordin metodologic, teoretic, dar mă încerca sentimentul că autorii nu rămâneau în interiorul limbii române, că inventau o variantă a limbii române la care să se potrivească regulile lor. Aşadar sentimentul că limba română era – cu un termen actual, abuzată. Nu ca lingvist, ci ca vorbitor al limbii române eram deranjat. Ulterior, când au apărut metodele de traducere automată lucrurile s-au lămurit. Poţi traduce din română în japoneză cu un mic amendament: traduci dintr-o variantă inventată a limbii române într-o variantă inventată a limbii japoneze. Ambele variante săvârşind acelaşi păcat: depersonalizarea şi sărăcirea limbii, reducerea ei la un set de reguli mecanice şi, implicit şi implacabil, reducerea mesajelor la un set limitat de idei, gânduri, simţăminte etc., reducerea limbii (române) la o variantă în care, să-mi fie iertat, singurele texte literare ce pot fi imaginate sunt …manelele. Nu glumesc! Dacă faci analize literare pe textul manelelor, se vădeşte clar nu lipsa de cultură literară, lirică, ci lipsa de cultură lingvistică a autorilor. Limba română se vede foarte clar că nu le este limbă maternă, autentic maternă… şi, precum se ştie, majoritatea textierilor de manele nu sunt vorbitori nativi de limbă română. Limba lor maternă este cea ţigănească…
Este foarte probabil ca în viitor lumea să apeleze tot mai mult la „maşinile” de tradus, la traducerea automată. Probabil că şi aceste instrumente îşi vor îmbunătăţi performanţele. E lucru sigur însă că principiul lor va rămâne acelaşi: nu vor putea traduce orice text, ci numai texte pregătite pentru a fi traduse, adică texte concepute ad hoc, gândite să se potrivească cu posibilităţile de traducere ale maşinăriei respective, să nu depăşească un anumit nivel de expresivitate, de ingeniozitate. Texte neutre din punct de vedere stilistic, care nu vor aspira să pună în valoare toate posibilităţile de expresivitate ale limbii, ci se vor mulţumi să valorifice strict partea „traductibilă” a fiecărei limbi. Prin exerciţiul traducerii automate vorbitorii vor căpăta o nouă competenţă: competenţa de a emite texte (corecte) traductibile. E de aşteptat ca în felul acesta oamenii să-şi piardă cealaltă competenţa, competenţa de azi, competenţa de a folosi limba maternă în integralitatea ei, inclusiv în componenta ei specifică, intraductibilă. Acest nivel, la care nu are acces traducerea automată, l-aş numi nivelul idiomatic al limbajului. Se profilează pentru viitor riscul ca acest nivel, al autenticităţii, să scadă ca urmare a extinderii traducerii automate. Adică să scadă partea netraductibilă a limbii, să dispară partea cea mai importantă a limbii…
Dacă nu mă înşel, gramatica lui Chomsky a apărut în urma unei încercări la care s-au angajat mai mulţi lingvişti, de a construi o maşină de tradus în şi din limba engleză. Cred că la nicio universitate din Europa nu s-ar fi găsit lingviştii care să se angajeze la asemenea proiect. Mai degrabă lingviştii de pe vechiul continent s-ar fi străduit să explice „clientului” care comandase lucrarea că nu este cu putinţă realizarea ei. Clientul, adică Marina americană, a pus însă fonduri substanţiale la dispoziţie, fonduri greu de refuzat într-o economie de piaţă. Fondurile s-au cheltuit, dar maşina nu a apărut… În locul ei a apărut o broşurică, semnată de Noam Chomsky. Îmi vine în minte vorba latinească cu munţii care odrăslesc din când în când, după sforţări titanice, un şoricel micuţ-micuţ!… Un ridiculus mus…
Mi-aduc aminte una din obiecţiile cele mai temeinice aduse de la bun început de sceptici: în ce măsură regulile de transformare propuse de lingvistul american aveau un suport psihic, o realitate mentală, producându-se (şi) în mintea vorbitorului? Răspunsul emulilor a fost aproape cinic: nu are relevanţă suportul psihic, este destul dacă regulile respective pot fi însuşite şi stăpânite mecanic, eventual de o maşină de tradus, maşină care rămânea astfel idealul lingvisticii de peste ocean. Ideea că se poate face lingvistică fără să ţii seama de psihicul, de psihia vorbitorilor, cred că a putut veni cu uşurinţă mai ales în mintea unor lingvişti a căror relaţie psihică, sufletească cu limba (engleză) era mai subţire, mai precară, mai puţin „îndătinată”. Care le era idiom de uz casnic de cel mult o generaţie-două… La asemenea persoane, lipsite de o limbă autentic maternă, se poate naşte mai uşor confuzia dintre a inventa şi a descoperi. Repet, în mod natural, lingvistul descoperă, nu inventează!
Se potrivesc în acest context cuvintele lui Eminescu, binecunoscutele: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar reconstruim piatră cu piatră tot ce-a fost mai înainte – nu după fantezia sau inspiraţia noastră momentană – ci după ideea în genere şi în amănunte – care a predomnit la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm şi noi cu limba noastră românească.” Sau: „Această parte netraductibilă a unei limbi formează adevărata ei zestre din moşi-strămoşi, pe când partea traductibilă este comună gândirii omeneşti în genere.”
Îngăduiţi-mi încă o amintire legată de apariţia gramaticii transformaţionale. La o şedinţă de învăţămînt politic condusă de Alexandru Graur s-a discutat chiar acest subiect: conceptele de bază ale teoriei lui Chomsky. Discuţia s-a împotmolit atunci când Graur a încercat să priceapă de la mai tinerii săi colegi „transformaţionalişti” (sau „generativişti”) care este deosebirea între dicotomia saussuriană, clasică, langue-parole şi cea propusă de lingvistul american, competenţă-performanţă. Cum eu debutam la acele şedinţe şi eram cel mai tînăr, am ascultat ce se vorbea şi am stat în banca mea, ultima, din fosta sală 20, fără să scot o vorbă. Aşa cum – şi Graur o ştia bine, nu prea mi-era în obicei. Drept care, într-un târziu, mi s-a adresat, cerându-mi părerea. Iar eu am răspuns cu o întrebare: „Domnule profesor, acest Noam Chomsky mai trăieşte?” Cum să nu trăiască?!, s-a mirat Mara Rădulescu, fie-i ţărîna uşoară. Ce sens are întrebarea dumitale, tovarăşe Coja?! „Păi dacă trăieşte, stimată doamnă, nu este mai simplu să-i cerem lui, domnului Noam Chomsky, să ne spună el ce a vrut să spună prin competenţă şi performanţă, altceva decât a spus Saussure prin langue-parole?!…” Ba chiar m-am oferit, dacă cineva poate procura adresa lui Chomsky, să-l deranjez eu cu întrebarea care ne frământa. Căci, am adăugat, cred că fusese de datoria lui Noam Chomsky să se raporteze la dicotomia lui Saussure… Altminteri devenim noi caraghioşi discutând despre Chomsky ca despre Platon, mort de două mi de ani! Păi câte întrebări lămuritoare nu i-am pune noi lui Platon dacă acesta ar mai fi în viaţă?!…
Mai adaug ceva: peste ani, vreo patruzeci, adică de curând, când am descoperit binefacerile internetului, am dat buzna peste E mail-ul marelui lingvist şi i-am povestit discuţiile purtate la Bucureşti, pe la sfârşitul anilor ’60, cerându-i măcar acum, după patru decenii, explicaţia după care am tânjit cu toţii la Bucureşti. Mi-a răspuns amabil, colegial pot spune, dar neconvingător. Din răspunsul primit mi-am întărit convingerea că la data când a lansat dicotomia competenţă-performanţă Chomsky nu-l citise pe Saussure… Autor care, la Bucureşti, este obligatoriu pentru promovarea anului I de studii filologice…
Peste câţiva ani, lingviştii americani care nu l-au citit nici ei pe Antoine Meillet au lansat pe piaţă socio-lingvistica, altă invenţie americană… E drept, o comparaţie între şcoala sociologică franceză şi socio-lingvistica de peste ocean devine un bun exemplu al ideii de regres şi precaritate în lumea academică. Căci una din perspectivele din care trebuie abordat subiectul de faţă este aceea a progresului în limbă. În limbă şi în lingvistică… Există un asemenea progres?
Boris Cazacu mi-a împrumutat cândva o carte, insistând să n-o fac uitată printre ale mele… I se părea deosebit de preţioasă. O carte cu mai mulţi autori, ale căror studii urmăreau acelaşi subiect: cum poţi să faci descrierea unei limbi pe care nu o cunoşti şi nici nu te apuci s-o înveţi? Cum să stabileşti inventarul de foneme, pentru a pregăti limba respectivă să fie scrisă, cum să întocmeşti dicţionarul acelei limbi, regulile morfologice etc? Fireşte, ideea era să te foloseşti de nişte informatori vorbitori nativi ai limbii respective, şi se precizau câteva considerente în vederea selecţionării unor buni informatori. Evident, o asemenea cercetare era posibilă şi putea să poarte numele de cercetare, dar ea nu avea niciodată să ducă la identificarea şi descrierea a ceea ce lingvistica europeană a numit „geniul” unei limbi. Da, se poate numi lingvistică o asemenea preocupare. O lingvistică superfluă, care nu aspiră să identifice limbajul printre marile miracole ale existenţei noastre, o lingvistică care nu cercetează graiul omenesc decât ca sumă de semne prin a căror folosire mecanică să te poţi descurca la cumpărături, la tribunal sau la spital! Un cod de reguli „lipsit de orice boltă metafizică”. Nu pentru că această boltă nu există, ci pentru că ea nu este accesibilă oricum şi oricui. Din păcate, este la modă să nici nu-i intereseze pe grămătici existenţa ei!… O modă care a apărut în America!
Ca un soi de „excepţie care confirmă regula (teza)” aş aminti că în Statele Unite a fost formulată „ipoteza Sapir-Whorf”, care demonstrează convingător că funcţionează o relaţie de determinare reciprocă între limba unui popor şi mentalitatea de grup a acestuia. Numai că demonstraţia nu se face pe limba engleză şi pe mentalul colectiv american! Ci autorii au dedus ipoteza lor din studiul unor limbi şi culturi amerindiene, aflate într-o stare de deplină naturaleţe, normalitate, ingenuitate sau cum i-am mai putea spune. Deduc din această împrejurare că engleza nu se regăseşte în mentalul american, nu se află în consonanţă, ci mai curând în disonanţă cu forma mentis americanorum… M-aş încumeta să întreb, aproape retoric, dar şi cu voce scăzută, dacă un mental american chiar există!…
În concluzie, raportându-ne la principiul teoretic enunţat de …Stalin, constatăm că lingviştii americani se află, în comparaţie cu ceilalţi, într-o situaţie atipică, ca să nu spun cea mai ingrată cu putinţă. Limba engleză, care este nu numai obiectul predilect al cercetării lor, dar este şi limba în care colegii noştri gândesc, funcţionează în Statele Unite în condiţii ne-naturale, nefireşti pentru o limbă. Iar lingviştii americani înşişi au cu limba engleză (e vorba de engleza americană, fireşte) o relaţie în mai multe feluri ne-naturală, rezultat al unor evoluţii istorice excepţionale, căci, din păcate, orice s-ar spune, procesul american de etno-geneză nu este numai cu totul insolit, atipic, dar este departe de a se fi încheiat. Astfel că se impune o completare: Nu numai lingvistica trebuie să se ocupe de oameni normali, dar şi de lingvistică este bine să se ocupe în primul rând oameni normali! Or, mulţi americani, fie în postura de vorbitori, fie în cea de lingvişti, nu sunt într-o stare de deplină normalitate. Repet, motivul principal al acestui impas îl constituie faptul că etno-geneza americană nu s-a produs, nu s-a încheiat, aşa cum, nota bene!, nici procesul de constituire a unei identităţi etnice sovietice nu a dus la rezultatul scontat. Căci, la drept vorbind, cele spuse despre limba engleză vorbită în „State” sunt valabile şi pentru limba rusă din fosta URSS, într-o măsură apreciabilă…
În aceste condiţii consider că nu au existat motive serioase, intrinseci, pentru ca lingvistica americană să capete rolul pe care noi, în Europa, ne-am grăbit să i-l atribuim, din considerente propriu zis politice şi economice, de prestigiu mai degrabă militar decât cultural. Am supralicitat, iar vina, fireşte, nu este a americanilor, ci a noastră, a europenilor. Evident, nu a tuturor europenilor… A mea în orice caz este, căci iată cât de târziu am cerut cuvîntul…
Ion Coja
Comenteaza