Grigore Ureche, sfetnicul de taină…

Grigore Ureche, contemporanul nostru

Din ce aflăm (cel mai adesea citind) înțelegem, „realizăm”, acele gânduri care au fost cândva (sau sunt încă) și ale noastre sau care virtual, latente, neajunse la lumina cuvîntului, existau în noi, la care am fi ajuns poate și singuri. Nu aflăm nimic nou de la alții, ci necontenit ne descoperim pe noi înșine. Peste umbra noastră nu putem sări.

Întorcându-ne în timp ne căutăm contemporanii, cei în ale căror atitudini și experiențe ne recunoaștem. În această căutare punem mult zel, adeseori deformăm realitatea și forțăm sensurile pentru a ne putea regăsi mai des, în cât mai mulți. Nu ne oprește nici iminența concluziei că, descoperindu-ne oricând și în orice pe noi înșine, în lumea asta nimic nu e nou, ci totul este repetare. Descoperindu-mă astfel pe mine sau vremea mea în atâtea diverse ipostaze am sentimentul invers că eu sunt cel pe care istoria l-a retrăit de nenumărate ori, nu că eu retrăiesc pe altcineva.  Nu sunt ipostază, ci am ipostaze de-a lungul anilor și de-a latul meridianelor.

În fața istoriei individul se teme să fie singur, să urmeze un destin numai al său, și reculează, intră în rânduri. Ne bucurăm să găsim în cei dinaintea noastră cu o generație sau zece ori o sută propriul nostru destin. Chiar tragic, ne înfricoșează mai puțin decât un destin necunoscut, unic. Instinct gregar ori simțul colectivității?

De aici – care-i deosebirea între turmă și colectiv? – începe speculația capabilă de orice rezultat. Ca să fii sigur că nu le confunzi, că nu faci parte dintr-o gloată, a “ipostazelor”, există o singură cale, chiar dacă prin ea nu-ți atingi scopul (dar măcar ești sigur că nu-l batjocorești): destinul individual, de care să nu te ferești, ci să-l cauți. Istoria, așa cum a fost până azi, nu merită să se mai repete o dată și prin noi.

E posibil? Mă tem că nu! Am avut deunăzi altă dovadă. Pentru mine, Grigore Ureche a fost numai un nume pe coperta unui letopiseț al „Țării Moldovei”, din care aflam unele lucruri de istorie și de limbă română mai veche. Pentru mine, Grigore Ureche există numai din clipa în care, de curând, recitind letopisețul mi s-a părut că regăsesc în atitudinea cronicarului  față cu evenimentele domniei lui Ștefan cel Mare ceva din mine, cel de azi, martor al de pomină anului 1968.

Școlar fiind, imaginea marelui domnitor în cronica lui Ureche mi se păruse contradictorie și în sine, și în comparație cu icoana pe care, ca orice român, i-o ferecasem în cugetul meu. La începutul cronicii, Ștefan Vodă este domnitorul care „gătindu-se de mari lucruri să facă, nu cerca să așaze țara, ci de război se gătiia”. Și imediat cronicarul continuă, în capitolul „Când au prădat Ștefan Vodă Țara Săcuiască”: „…fiindu Ștefan Vodă om războinic și de-a pururea trăgându-l inima spre vărsare de sânge… s-au dus la Ardeal, de au prădatu Țara Săcuiască”.

„Cându au luat Ștefan Vodă Chilia și Cetatea Albă de la păgâni” (s.n.) comentariul cronicarului este altul, pentru că Ștefan cel Mare pornește lupta „vrându să răscumpere cetățile carile le luase păgânii de la alți domni”. După izbândă, cu toții laudă „pre Dumnezeu”.

„Războiul ce au făcut Ștefan Vodă cu Mateia crai ungurescu la Bac” a fost, din partea craiului fără „nicio pricină dreaptă asupra lui Ștefan Vodă, ci numai ca să-l supuie”. Pierzând Mateiaș războiul, cronicarul găsește de cuviință să comenteze: „așa norocește Dumnezeu pre cei mândri și falnici, ca să se arate lucrurile omenești câtu sunt de fragede și neadevărate, că Dumnezeu nu în mulți, ce în puțini arată puterea sa, ca niminea să nu nădăjduiască în puterea sa, ci întru Dumnezeu să-i fie nădejdea, nici fără cale război să facă, cărora li-i Dumnezeu împotrivă.”

Impăcarea celor doi mari domnitori este comentată cu mulțumire justificată: „că vâzându ei că vrăjmașul lor și a toată creștinătatea, turcul, le stă în spate și volniciei tuturor întinde mrejile sale, ca să-i coprinză și arătându-se prietinu cu multe cuvinte de înșelăciune și cătră unul și cătră altul, ca să-i poată zădărî cap de price și să înceapă zarvă, gândindu-să că într-acele amestecuri i se vor închina lui, pentru să le dea ajutoriu și mai apoi îi va pleca și suptu jugul său, văzându această înșelăciune, Mateiașu craiul și cu Ștefan Vodă s-au împăcatu și s-au așezatu.”

Pe „niște tătari ce au intrat în țară să prade” Ștefan cel Mare „dându războiu vitejește, i-au risipit și multă moarte și perire au făcut întrânșii.” Și „dacă se întoarse Ștefan Vodă de la acel război cu noroc ce izbândi pe acei tătari, spre lauda aceia, mulțămind lui Dumnezeu, au sfințit mănăstirea Putna.”

Tonul cronicarului e cu totul schimbat în capitolul următor: „Vă leato 6978, într-aceia vreme intră zavistiia între Ștefan Vodă și între Radu Vodă, domnul muntenesc, pre obiceiul firei omenești de ce are, de aceia poftește mai mult, de nu-i ajunse lui Ștefan Vodă ale sale să le știe și să le sprijinească, ci de lăcomie, ce nu era al lui, încă vrea să cuprinză.”

Izbânda lui Ștefan e abia consemnată: „au intratu în Țara Muntenească, de au prădat marginea, fevruarie 27 dni și au arsu Brăila în săptămâna alba, marți.”

Dimpotrivă, după luptele (de la Podu Înalt) cu turcii, comentariul cronicarului e amplu și însuflețit: „Și într-aceia laudă și bucurie au ziditu biserica în târgu în Vasluiu, dându laudă lui Dumnezeu de biruință ce au făcut. Și dacă s-au întorsu la scaunul său, la Suceava, cu mare pahvală și biruință, de la însuși Dumnezeu de sus, ieșindu-i înainte mitropolitul și cu toți preoții, aducându sfânta Evanghelie și cinstita cruce în mâinile sale, ca înaintea unui împăratu și biruitoriu de limbi păgâne, de l-au blagosvitu. Atuncea mare bucurie au fostu tuturor domnilor și crailor de prin prejur de biruință ce au făcut Ștefan Vodă.”

La luptele de la Valea Albă, alături de turci împotriva lui Ștefan a luptat și Basarab Laiotă „pre carile toți domnii de prin prejur îl cuvînta de rău, zicându că n-au fostu într-ajutor crucii și creștinătății, ci păgânilor și dușmanilor.”

Când Matei Corvin moare, Grigore Ureche îi pomenește cu laudă numele pentru că „nu numai cu nemții și cu vecinii săi, ce și cu turcii multe trebi au avut și de multe ori i-au biruit.”

Cu asprime cronicarul ceartă pe craiul Albert al polonilor, pentru că „nu făcea oaste împotriva păgânilor, carii în toate părțile fulgera și tuna cu trăsnetul armelor sale, vărsând sângele creștinilor și stropșindu volniciia tuturor, înmulțindu legea lui Moamet cea spurcată, ci gândi ca să-și arate vitejia asupra Moldovei.” „Că acesta Olbrihtu nu spre păgâni, ci spre creștini vrea să facă războiul, nu de ajutoriu celui ce nu avea odihnă de turci, ci vrea să-l slăbească pre cela ce să lupta cu vrăjmașii creștinilor, pre carile trebuia cu toții să-l ajutorească.”

„Vă leato 7009, Ștefan Vodă lăsându inima cea neprietenească, întorcându-să cătră datoria creștinească, s-au împăcat cu craiul leșescu și mare legătură au făcut.”

În cele de mai sus mai mult decât faptele domniei lui Ștefan cel Mare, Grigore Ureche ne înfățișează tabloul Europei răsăritene dezbinate în fața pericolului înrobirii de către barbari. O țară mai mica încearcă să-și păstreze neatârnarea, iar celelalte state, deja subjugate și trăind sub amenințarea aceluiași jug de care această țară mica, dar vitează, se ferește, nu-i stau toate într-ajutor, ba, mai rău chiar, unele colaborează cu propriul dușman în contra aliatului firesc.

Mai presus de puterea armatelor sale, dușmanul se pricepe să-i dezbine (“întinde mrejile sale… ca să-i poată zădărî cap de price și să înceapă zarvă”), pentru ca apoi, chemat în ajutor, să aibă motiv să-i plece în jug și pe unii, și pe alții („gândindu-să că într-acele amestecături i să vor închina lui, pentru să le dea ajutoriu și mai apoi îi va pleca și suptu jugul său”).

Patetică, obsedantă, răzbate, implicată la tot pasul,  chemare la unirea celor aflați în fața aceleiași primejdii.

Eu cel de azi la fel aș fi scris cronica acelor vremuri. A scris-o Ureche acum trei secole și degeaba. Dezbinarea s-a menținut. Oare dacă Ureche ar scrie-o azi la fel, ar fi degeaba?

Tristul gând se alină cu speranța că totuși “Dumnezeu nu în mulți, ci în puțini arată puterea sa”, așa cum a făcut-o și-n vara trecută.

Ion Coja

Post scriptum 2016. Textul de mai sus a fost scris în 1960, ca lucrare de seminar la literatură veche. Apoi l-am adus „la zi”, în 1969, când am adăugat aluziile la cele petrecute în vara lui 1968… L-am dat la publicat, dar nu cred că am reușit să-l public. O fac acum, din respect pentru anii cei frumoși ai juneții, în memoria colegilor care lipsesc la apelul de seară…