stellplesaux@yahoo.com

08:40 (acum 1 oră)
către
TOM Iuliu Maniu, fost lider țărănist în perioada interbelică, a fost agent al serviciilor secrete britanice

A făcut puțină vâlvă în spațiul românesc seria de interviuri (contributors și pressone) acordate de istoricul britanic Dennis Deletant, în care acesta recunoaște deschis faptul că Iuliu Maniu, fost lider țărănist în perioada interbelică, a fost agent al serviciilor secrete britanice.

Adminisiunea, chit că făcută cu precizarea comică – „agent patriotic” – este un pas înainte: recunoașterea cercetărilor făcute de istorici români în trecutul recent, față de negarea vehementă a acestui statut, de până acum. Într-un interviu acordat ActiveNews în 2015, istoricul Alex Mihai Stoenescu devoala și numele de cod al politicianului român: „Tom”.

A se insista că Iuliu „Tom” Maniu a fost un politician providențial, care a acceptat să colaboreze cu Guvernul altui stat, doar „din dragoste” de România, așa cum insinuează jurnaliștii de mai sus, reprezintă o mistificare a faptelor.

Maniu nu a colaborat cu serviciile secrete britanice din constrângere, iar acest se înscrie într-o serie mai lungă de acțiuni anti-românești și anti-democratice pe care fostul lider ardelean le-a întreprins pentru acapararea puterii în România.

Grație volumului II al Istoriei Loviturilor de Stat din România(Editura Rao, 2010), semnat de Alex Mihai Stoenescu, trecem în revistă acțiunile politice, mai puțin cunoscute ale lui „Tom”, unele dintre ele cu efecte catastrofale pentru statul român, consecințe pe care le resimțim și astăzi.

În ordine cronologică, începem cu declarațiile făcute Iuliu Maniu în Parlamentul de la Budapesta și acțiunile sale înainte de Marea Unire, așa cum au fost ele receptate de către marele Nicolae Iorga. Credem că aceste fragmente nu mai au nevoie de alte comentarii:

„ De exemplu, marele istoric găsea că declarația lui luliu Maniu față de Ungaria: „suntem cu toată curățenia sufletului nostru fii credincioși ai acestei țări”, nu era deloc patriotică. Ba, dimpotrivă, luliu Maniu se declara în ședința din 28 iulie 1906 a Parlamentului de la Budapesta patriot maghiar, ripostînd la invectivele care i se aduceau pentru că este etnic român: „Invectivele acestea — cer scuze pentru expresiunea (sic) — se îndreaptă în contra noastră totdeauna cu gîndul rezervat ca noi nu suntem fii așa de credincioși și de buni ai acestei patrii, după cum s-ar putea pretinde de la noi din punct de vedere etic și omenesc. Dați-mi voie să declar ca impresia aceasta a d-voastră nu are nici o bază reală. Niciodată nu veți putea arăta vreun exemplu din istorie în care să dovediți că noi ne-am fi aliat o singură dată cu dușmanii țării”

Acest răspuns venea la acuzația că românii sunt dușmanii „patriei” ungare, ca urmare a participării unor delegații transilvănene la festivitățile de la București, organizate cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie ai lui Carol I. Și, pentru a nu exista nici un dubiu, luliu Maniu subliniază în aceeași cuvîntare: „Baza. patriotismului nostru e că trecutul nostru e legat de această țară întocmai ca și viitorul nostru… Susținerea Ungariei și în general a Monarhiei austro-ungare este o necesitate politică și internațională, atît pentru români, cit și pentru maghiari. Conștiința acestei necesități și sinceritatea sentimentelor este punctul de mânecare al activității noastre politice”, în sfîrșit, luliu Maniu își va încheia funestul discurs cu următoarele cuvinte: „Trecutul nostru e legat de țara aceasta întocmai ca și sentimentele noastre, aspi-rațiunile noastre de viitor vrem să le realizăm aici, în Ungaria, cercînd baze sigure în țara aceasta pentru dezvoltarea noastră culturală și economică”. Este important de precizat că aceste declarații au fost cercetate de lorga în arhiva Parlamentului de la Budapesta, în original în limba maghiară, și că au fost publicate în ziarul românesc Unirea din Blaj. De altfel, în acest ziar, care aparținea catolicilor și greco-catolicilor din localitate, chiar sub nasul deputatului budapestan luliu Maniu, un profesor pe nume Alesiu Viciu scria următoarele: „La alte popoare, o nulitate ca Eminescu ar fi murit ignorat și uitat” și înfiera „cultul rușinos al lui Eminescu”.

Șocul acestor realități transilvănene pe care nu le-am cunoscut — și asupra cărora nu insist, cu dorința de a nu-mi pierde obiectivitatea auctorială —, ar fi putut fi atenuat dacă am afla că, în acea perioadă dificilă și sub regimul de teroare austro-ungar, intelectualii noștri au fost nevoiți să facă unele compromisuri pentru a salva vieți, instituții românești și idei aflate în pericol de a fi oprimate.
Altfel spus, este posibil ca luliu Maniu să fi avut o „schemă” pentru a-i păcăli pe asupritori? Realitatea istorică arată că nu. în totală contradicție cu declarațiile abominabile la adresa Iui Eminescu din ziarul canonicilor blăjeni, preotul ardelean Ilie Miron Cristea (viitorul Patriarh) își dădea doctoratul la Budapesta, în inima Ungariei, cu o superbă teză: „Opera poetică a Iui Mihai Eminescu”, pe care o publica în limba maghiară. Tot la Budapesta, Octavian Goga și I. Tăzlăoanu scoteau publicația Luceafărul, „spunînd îndrăzneț ce simte și vrea un neam întreg”. Ion Agîrbiceanu milita pe față pentru națiunea română, iar preotul greco-catolic Augustin Bunea, chiar din Blaj, făcea declarații categorice împotriva proiectului legii care intenționa să interzică folosirea limbii române: „Cereți-ne sîngele, cereți-ne averea și le dăm, dar, cînd ne cereți sufletul, atunci avem și noi cuvînt. Poporul român își are religia sa, limba sa și cultura și literatura sa, are poeți celebri, cunoscuți în Europa întreagă și traduși în limba maghiară. […] Proiectul limbii este un adevărat atentat contra existenței poporului român și a Bisericilor sale”. Episcopul Vasile Hossu, care poate că risca mai mult decît oricare alt român, protesta public: „Susțin cu toată liniștea — și voi primi cu durere contra-afirmația documentală — că, de o mie de ani de cînd locuiesc pe țărmii acestor patru rîuri românii și maghiarii, alături unii de alții, n-a fost o singură mișcare, niciun moment cînd poporul românesc ca atare să fi dat dovadă de sentimente iredentiste”, în aceste probleme fundamentale, deputatul budapestan luliu Maniu, care era de așteptat să reprezinte interesele românilor, avea o voce foarte slabă sau tăcea, nefiind practic implicat în lupta pentru păstrarea identității naționale și culturale, rezumîndu-se la comentariul juridic sau ocolind pur și simplu subiectul.
Concluzia istoricului Nicolae lorga, ca urmare a cercetărilor făcute pentru a descoperi contribuția lui luliu Maniu la lupta românilor transilvăneni, este că activitatea sa politică în slujba românismului este nulă”.
Iuliu Maniu a introdus și promovat regionalismului ardelean ca politică de partid în România Mare.

Scrie Alex M. Stoenescu:  „Încă din primele luni care au urmat Marii Uniri, în interiorul Partidului National Român au existat fracțiuni care s-au strîns în jurul celor trei lideri: Alexandru Vaida-Voevod (ajuns prim-ministru înaintea lui Maniu), Octavian Goga și luliu Maniu. înțelegerile mai vechi pe care conducerea Partidului Național Român le avea cu Partidul Național Liberal implicau fuziunea după realizarea unității naționale, Brătienii considerînd că partidul pe care l-au sprijinit și finanțat mai multe decenii în Transilvania nu își mai are rostul în arhitectura României Mari. Vaida-Voevod și Goga erau adepții acestui proiect; Maniu s-a razgîndit pe drum. El a pornit o bătălie tenace pentru supraviețuirea partidului transilvănean, care ar fi putut ocupa locul rămas liber prin dispariția lentă și tristă a Partidului Conservator, o altă bătălie pentru a-și asigura supremația în acest partid și apoi o bătălie clasică împotriva adversarului parlamentar.

Pe plan intern, de partid, Alexandru Vaida-Voevod i-o luase înainte, fiind deja numit prim-ministru și primul președinte al Camerei Deputaților României Mari. În fața pericolului de a fi marginalizat, luliu Maniu va specula dificultățile inerente integrării Transilvaniei și va miza pe sentimentul regionalist al adepților săi pentru a putea rămîne în jocul politic, devenind mult mai activ și căutînd să realizeze o fuziune cu un partid mai slab, pe care să-l poată domina”.
„După 1903, gruparea tînără a mișcării naționaliste din Transilvania adoptă activismul, care presupunea participarea la alegeri și reprezentarea românilor în Parlamentul de la Budapesta. „La congresul de la Sibiu al partidului, în 1905, s-a decis abandonarea pasivismului. Alți fruntași români pătrunseseră între timp, ca deputați, în Parlamentul de la Budapesta: Teodor Mihali, luliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod”. Această nouă orientare, numită impropriu activism, se afla în opoziție cu doctrina luptei pentru unitate națională, care presupunea sacrificii, riscuri și martiraj, dar și legitimitate istorică, în plus, „activismul”, pentru a se putea adapta compromisului instituțional și prezenței în parlamentul ungar, devenise regionalist, căutînd o iluzorie independență a Transilvaniei și arătîndu-se pe alocuri ostil reîntregirii. luliu Maniu va adopta o poziție ambiguă, fiind discipol și protejat al naționalistului Gh. Pop de Băsești, dar adept rigid al compromisului cu ocupantul. Alegînd ca atitudine principiile dreptului, el se va posta departe de mișcarea pentru unitatea națională, preferind să interpreteze evoluțiile politice exclusiv din unghi juridic, unghi care în marile momente ale istoriei devine fad, inoperant, chiar ridicol, în momentul în care Maniu s-a decis să interpreteze un rol în mișcarea naționalistă, el a ales regionalismul”.
Sub conducerea lui Iuliu Maniu, PNȚ a făcut o alianță politică cu Partidul Comunist din România, (PCdR) formațiune interzisă de lege pentru activitățile sale anti-românești. În 1929, PNȚ-ul, aflat la Guvernare, trimite o echipă de specialiști în URSS pentru un schimb de experiență.
Alex Mihai Stoenescu: „La alegerile locale din 1926, partidul lui luliu Maniu acceptă pentru prima dată alianța electorală cu Partidul Comunist din România, agentură sovietică infiltrată în rîndurile Blocului Muncitoresc-Țărănesc. Fenomenul se va repeta de mai multe ori pînă la 1944, cînd PNȚ și PCR s-au aliat pentru răsturnarea lui Ion Antonescu, dar aceste colaborări, care ni se par nouă astăzi ciudate și care în 1931 au adus pentru prima dată deputați comuniști în Parlament, nu au fost decît un simptom al orientării generale de stingă a partidului, în sfîrșit, după lungi pertractări, „Congresul Partidului Național, desfășurat la 10 octombrie 1926 în sala Transilvania din București a aprobat «cu aclamații» fuziunea, principiile generale, programul și statutul Partidului Național Țărănesc”.

„Relativ la adeziunea „maselor” la Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, topit în interiorul PNȚ, afirmația se sprijinea pe înțelegerile cu Partidul Social Democrat și pe pactul secret încheiat cu Partidul Comunist din România, agentura sovietică interzisă prin lege. Baza înțelegerii secrete dintre PNȚ și Partidul Comunist din România viza o alianță între țărani și muncitori prin intermediul a două formațiuni politice și, nu în ultimul rînd, legalizarea PCR: „De aceea, printre participanții cei mai activi la adunarea din 18 martie s-au aflat militanți de seamă ai Partidului Comunist Român, precum Gheorghe M. Vasilescu, Nicolae Popescu-Doreanu, David Avramescu, Imre Aladar. De asemenea, la adunare au fost prezenți Ilie Moscovici, Constantin Titel Petrescu, loan Flueraș și alți conducători ai Partidului Social-Democrat”. La adunare a luat cuvîntul și celebrul Gheorghe Cristescu—Plăpumaru, cel dintâi prim secretar al Partidului Comunist din România”.

Mai mult, pe 22 aprilie 1928, PNȚ convoacă o Adunare Națională la Alba Iulia(FOTO JOS), care se erija într-un „Parlament al Transilvaniei”, deși acolo se fluturau numeroase steaguri roșii ale bolșevicilor. „Luptătorii neapăratei revoluții, adecă ai prefacerii totale a României în Stat pentru țerani, oricari țerani, și anume nu pentru că sunt români, ci numai pentru că sunt țerani, se aruncară deci în Camere, ca pe vremuri, asupra dușmanului: strigătele, injuriile, urnele răsturnate — și, de partea cealaltă, excluderile —, pentru a încheia cu o retragere eroică din Parlament, anunțînd că, în fața acestuia, în curînd un adevărat Parlament își va începe ședințele, «Adunarea Națională» a lor”, scria Nicolae Iorga.
Iuliu Maniu instrumentează prima campanie împotriva României în presa străină, apelând la serviciile lordului Rothermere, propagandist în slujba Ungariei și notoriu simpatizant nazist.Scopul campaniei era demonizarea Guvernului român pentru a putea forța înlocuirea acestuia cu PNȚ
*
Nota redacției – Nu este ușor să aduci acuzații unui personaj istoric de talia lui Iuliu Maniu. Eu nu pot uita încrederea ce a avut-o Corneliu Zelea Codreanu în Iuliu Maniu. Precum nu pot uita nici greșeala cumplită a lui Maniu de a susține revenirea pe tronul României a aventurierului criminal Carol al II-lea, regele sperjur, mișcare pe care Maniu a făcut-o și din adversitate față de marele Ionel Brătianu care se opunea intrigilor regale.