Gravitodinamica și cutremurele

Dorel Bîrsan

Gravitodinamica şi cutremurele

În ceea ce se spune despre Tesla este şi multă legendă. Acel sistem Wireless de transmitere a energiei era o noutate la acel moment, dar având în vedere că nu se cunoşteau frecvenţele înalte, sistemul nu era eficient, la frecvenţe joase existând multe pierderi energetice. Mai exact, în experimente (pe cere le-au continuat şi nemţii) au folosit pentru transmiterea energiei undele lungi, fapt ce avea ca efect electrocutarea vacilor pe câmpul din vecinătatea laboratorului şi chiar a oamenilor care erau în mers. Asta deoarece omul cu pasul desfăşurat şi solul pe care stătea forma o spiră în care se inducea un curent electric alternativ suficient de intens cât să-l trântească la pământ.

Cât despre energia inepuizabilă gratis nu cred că era posibil accesul la ea în vremea lui Tesla şi nici astăzi. Problema este mult mai complicată decât poveştile create în jurul ei.

Dar vizavi de problema cutremurelor am o altă părere. Nu cred că „cineva” face experimente în zona ţării noastre. Astfel, am vorbit într-un comentariu recent despre Teoria Gravitodinamică, ce vrea să fie o alternativă la teoria relativistă a gravitaţiei, care este săracă în a explica fenomenele, chiar legate de gravitaţie.

Am mai arătat că teoria relativităţii, prin artificiul matematic abstract al spaţiului cvadridimensional substituie, de fapt, o forţă de tip Lorentz care apare la mişcarea relativă a sarcinilor gravifice. Gravitodinamica defineşte concret acest gen de forţă indusă, care acţionează perpendicular pe direcţia vitezei şi are efecte specifice asupra corpurilor în mişcare. Ea variază invers proporţional cu cubul distanţei, adică mai repede decât forţa gravitaţiei, iar în sistemul solar este maximă în planul eclipticii şi în plane paralele cu acesta şi se anulează pe direcţii normale pe planul eclipticii.

Existenţa reală a forţei de tip Lorentz în gravitaţie are ca efect o mişcare cu dilatare-contracţie a planetelor în jurul Soarelui. Mai exact, când Pământul se mişcă din afeliu spre periheliu planeta noastră suportă o contracţie, iar pe drumul din periheliu spre afeliu planeta se dilată.
Conform acestor predicţii gravitodinamice planeta noastră suportă semestrial dilatări şi contracţii succesive de 4,4 milioane metri cubi, fenomen ce ar explica unele revărsări de lavă din interiorul geoidului. Nu mă pot pronunţa cu certitudine dacă acest volum de lavă expulzat în faza de contracţie a Pământului ar putea justifica în totalitate erupţiile observate la nivelul întregului glob, dar mecanismul în sine aduce o explicaţie nouă în afara ipotezei curenţilor de convecţie. E posibil că aici trebuie adăugate şi forţele mareice.

Existenţa acestei pulsaţii anuale în volum explică de ce crusta externă a Pământului este fragmentată în falii. Mai mult decât atât, observaţiile arată că liniile de rupere a faliilor formează un sistem eulerian care nu are legătură cu rotaţia Pământului, fiind centrată în jurul unei axe perpendiculare pe ecliptică. Şi am arătat deja că forţa de tip Lorentz care o generează este şi ea maximă în planul eclipticii (sistemul eulerian în discuţie este dedus din observaţii şi poate fi văzut în cartea lui Marcian Bleahu cu titlul „Tectonica globală”).

Pe fundul oceanului chiar s-a observat în zona rifturilor o expulzare ciclică de magmă cu perioada de 6 luni.

Dilatarea-contracţia periodică a Pământului explică şi deriva continentelor. Astfel în perioada de dilatare magma ocupă crăpăturile (rifturile), iar în perioada de contracţie plăcile pot să urce una peste alta, una fiind subdusă şi cealaltă ridicând scoarţa ca şi cupa unui buldozer. În acest fel în zona rifturilor iese magmă formând suprafeţe noi ale plăcii, iar în zonele de subducţie plăcile sunt consumate, fiind incluse (topite) în stratul de magmă. În milioane de ani suprafaţa unui continent este reîmprospătată continuu şi consumată în aceeaşi măsură.

Referitor la cutremure, ele au o altă abordare în viziune gravitodinamică. Actual planeta este în faza de dilatare, care se va încheia pe 21 iunie. Acum plăcile sunt supuse la întindere şi cedează în zonele cele mai slabe, care sunt numite zone actice seismic. De obicei cutremurele în această fază sunt datorate ruperii scoarţei şi activitatea seismică maximă are loc pănă spre echinocţiul de primăvară, după care va scădea lent. Lunile iunie şi iulie sunt şi cele mai calme seismic, deoarece sunt lunile în care energia înmagazinată sub formă de tensiuni în scoarţă este minimă.

Deoarece forţele mareice induc efecte de acelaşi ordin de mărime cu cele generate de forţa gravitodinamică (de tip Lorentz) este de aşteptat ca efectele generate de ele să se însumeze. Deci în provocarea cutremurelor au un rol şi poziţia astrelor mari (Soare, Jupiter, Saturn şi Luna, care are efect intens prin plasarea ei în apropierea Pământului).

Se poate dovedi corelaţia acestor factori cosmici prin faptul că în 1977 pe data de 5 martie Luna era în faza de Lună plină, iar cutremurul a avut loc pe 4 martie. Anul acesta Luna plină a fost pe 5 februarie, iar cutremurul din Turcia a avut loc chiar în noaptea de 5 spre 6 februarie.
De aceea ar fi de interes luarea de măsuri de către autorităţi, deoarece până la consumarea energiei debitate de dilatarea-contracţia Terrei, care este atinsă în aprilie-mai, avem de traversat Luna plină din 7 martie 2023. Nu am dovezi să fiu alarmist, dar observaţi şi d-stră, că ceea ce spun se verifică fie şi ca simplă observaţie: respectiv două mari cutremure s-au produs în preajma fazei de Lună Plină (cu abatere de + sau – o zi).

Dezvoltarea Gravitodinamicii poate atinge faze în care gradul de predictibilitate al cutremurelor să crească, spre binele tuturor. Dar pentru a ajunge aici trebuie ca lumea ştiinţifică să-mi recunoască Teoria gravitodinamică, ceea ce pare un lucru mai greu de realizat. Inerţia mentală a lumii nu a scăzut prea mult faţă de în Evul Mediu.

Numai bine.