Gramatica – știință sau artă?

 

 

 

          După o jumătate de secol de lingvistică post-saussuriană, structuralistă și formalizantă, considerăm că se pot trage anumite concluzii, dintr-o perspectivă suficient de cuprinzătoare atât a intențiilor, cât și a rezultatelor lingvisticii moderne.

          În principal, ne propunem – în prima parte a cărții – să verificăm pretenția acestei lingvistici de a fi devenit ”mai științifică”, de a fi descoperit metode și principii prin care descrierea limbii ar fi căpătat o precizie și o exactitate la care altminteri nu ar fi putut ajunge. Cu această ocazie vom face mai întâi constatarea că lingvistica modernă a renunțat la o serie de probleme ce nu puteau fi abordate prin metodele la care s-a limitat lingvistica din ultimele decenii. Cu alte cuvinte, lingvistica modernă și-a definit un domeniu de cercetare determinat de metodele propuse, lăsând o bună parte din domeniul lingvisticii necercetată, abandonată, ignorată. Din păcate, această problematică, la care se limitează lingvistica modernă, nu este și cea mai importantă, mai interesantă, îndeosebi din punct de vedere antropologic și axiologic. Mai mult, științificitatea lingvisticii moderne nu rezistă la un examen critic al metodelor și rezultatelor. Principala obiecție ce se desprinde din acest examen critic privește depărtarea la care se află aceste rezultate și metode de esența umană, psihică, a limbajului, imposibil de atins această esență atâta vreme cât ne limităm la cercetarea aspectelor cantitative ale limbajului, la aspectele matematizabile, formalizante. Precizia la care, pe de altă parte, considerăm că ajungem limitându-ne la aceste aspecte, se dovedește a fi deseori iluzorie, iar rezultatele la care ajungem, când sunt valabile, se dovedesc a se baza, în ultimă analiză, tot pe intuiție. Ignorând intuiția – atât a vorbitorilor, cât și a cercetătorilor – propunându-și în mod deliberat să nu țină seama de ea, lingvistica modernă fie că se lipsește astfel de un instrument extrem de util, ajungând în consecință la rezultate evident false, fie că, sub o formă mascată, apelează tot la intuiție atunci când rezultatele ei sunt valabile.

          Ne propunem să reabilităm cu această ocazie ideea de conștiință lingvistică a vorbitorilor, ce nu trebuie îndepărtată ca fiind subiectivă, ci doar, la nevoie, să cercetăm datele obiective care determină constituirea acestei conștiințe. Căci, în general, avem în vedere o lingvistică în stare să ilustreze câteva adevăruri esențiale despre cei ce dau viață și consistență domeniului lingvistic: oamenii. Aceste adevăruri ar fi, în principal, inteligența și istoricitatea omului, pentru care stă dovadă și limbajul, structurile acestuia, mecanismul de funcționare și de evoluție al limbii. Repunem astfel în discuție, pentru a-l susține, statutul lingvisticii de disciplină umanistă.

          Într-una din concluziile ei, cartea propune o revenire – nu fără mare câștig de pe urma experienței ce ne-o oferă lingvistica ultimelor decenii – la tezele lui Croce, Vossler, Caracostea și alții, după care limbajul trebuie cercetat ca un fenomen estetic, ca valoare. Astfel că partea a doua a cărții va înfățișa cum se poate studia limbajul ca valoare spirituală, cuprinzând atât teoria, cât și aplicarea acesteia.

 

 

                                                                                                                                   ION COJA

                                                                                                                     București, 9 decembrie 1986 

 

*

NR 2023 – Am găsit acest text pierdut printre altele, dar nu-mi dau seama despre care carte a mea este vorba! Fac trimitere la acea carte, probabil UNU în limba română.