Gică Manole: Apocalipsa după Stalin!

 De ce nu şi „Apocalipsa după Stalin”?

De câteva decenii, îndeosebi după ce mass-media video a devenit precumpănitoare în a „informa” şi „forma” opinia publică şi cu privire la evenimentele legate de Al Doilea Război Mondial, pe posturile de televiziune cu profil istoric sunt programate/reprogramate cu obstinaţie diverse episoade dintr-un serial extrem de folositor, serial numit „Apocalipsa după Hitler”. Nu încape nicio îndoială că serialul în cauză pune accentul acolo unde trebuie, subliniind responsabilitatea/vinovăţia Germaniei lui Adolf Hitler în declanşarea catastrofei reprezentată de ultimul război mondial. Serialul de care vorbesc a fost/este urmărit de milioane/zeci de milioane de oameni – dintre care cei mai importanţi sunt tinerii – contribuind la informarea acestora despre ultimul război mondial.

În ceea ce mă priveşte, consider că tot ce ceea ţine de începuturile celui De-al Doilea Război Mondial, toate evenimentele politico-diplomatice/militare ce l-au pregătit/l-au făcut posibil, ţine de cunoaştere şi responsabilitate istorică, şi nicidecum de o aşa-zisă „curiozitate istorică”^[1]. A. J. P. Taylor ar avea dreptate doar dacă despre ultimul conflict mondial nu s-ar folosi, cu o stăruinţă greu de justificat, clişeele propagandistice, minciuna prin omisiune, de către un segment important din mass-media video, cu un pronunţat caracter tendenţios.

A existat, desigur, o „Apocalipsă după Hitler”, deoarece crimele planificate şi executate, în numele celui mai abject rasism, de către Germania nazistă au pus sub un imens semn de întrebare civilizaţia occidentală, cât şi condiţia umană în ansamblul ei. Hitler, dar şi Stalin au fost şi vor continua să rămână parte inseparabilă a aceluiaşi Rău absolut. A-i judeca separat, a face distincţie între ei, a-l considera pe Hitler drept singurul vinovat de catastrofa istorică începută în 1939, iar pe Stalin nu, constituie un semn de gravă, vinovată eroare de analiză istorică.

După cum evoluează starea de fapt de ani buni, cei din spatele acestei gigantice maşinării propagandistice profită de un public superficial, credul, aculturalizat, pentru a-şi impune punctul de vedere: declanşarea celui De-al Doilea Război Mondial a fost doar opera lui Hitler şi a celui De-al Treilea Reich. Nici vorbă ca Stalin şi U.R.S.S. să fi avut vreo vină în tragicele evenimente! Stalin voia doar „pace”, „neutralitate”, „prietenie” în numele revoluţiei proletariatului, deja victorioasă pe o şesime din suprafaţa globului! Înţelegerile de la Moscova cu Hitler? Doar o mişcare tactică a „genialului”^[2] Stalin, prin intermediul cărora „paşnica”, „neutra” Uniune Sovietică, ameninţată de moarte, nu-i aşa, de Ţările Baltice, Finlanda, România, Polonia, trebuia să-şi consolideze „glacisul strategic”, atât de necesar securităţii sale! De altfel, spre sfârşitul deceniului patru al secolului XX, iar afirmaţia a fost făcută de acelaşi A. J. P. Taylor, Uniunea Sovietică, chipurile, nu voia „altceva decât să fie lăsată în pace”^[3]. Asemenea aberaţie, deşi este susţinută de un nume ilustru, este imposibil de acreditat, căci este contrazisă violent de însăşi starea de fapt istorică. Un asemenea punct de vedere ascunde interese ce pot fi detectate cu uşurinţă. Este imposibil a susţine că pactul banditesc de la Moscova (23 august 1939) „nu este un pact de împărţire”^[4] teritorială între Germania şi U.R.S.S., cum a susţinut A. J. P. Taylor, când realitatea este exact pe dos. Sau că U.R.S.S., în anii ’39, ’40 ai secolului XX, prin politica promovată în planul relaţiilor internaţionale, nu a avut alt scop decât retragerea în spatele frontierelor, neutralitatea, aşadar, să fie lăsată în pace. Numai că, aşa după cum spuneam, lucrurile au stat diametral opus: U.R.S.S. a fost lăsată „în pace” inclusiv de Germania, după 23 august 1939, nemaivorbind de statele europene ce au avut „norocul” să-i fie vecine; dar „lăsată în pace” „paşnica” U.R.S.S. va ataca premeditat toţi vecinii săi europeni, probând, nu-i aşa, o puternică dorinţă „de pace şi prietenie”!

Rezumând, considerăm că dacă este justificată sintagma „Apocalipsa după Hitler”, tot atât de necesară – căci istoria însăşi a validat-o – şi justificată este şi sintagma „Apocalipsa după Stalin”. Tocmai spre a demonstra vinovăţia de netăgăduit a Uniunii Sovietice în pregătirea şi declanşarea ultimului război mondial, şi-a scris Victor Suvorov/Vladimir Rezun cărţile sale demascatoare^[5]. Efectul dezvăluirilor lui Victor Suvorov, cu foarte puţine excepţii^[6], a fost până acum unul nesemnificativ, dovadă a „încremenirii” judecăţii istoricilor într-o stare eronată, cu totul contraproductivă, captivă unei propagande globale, după care Germania şi Adolf Hitler sunt singurii responsabili de dezastrul abătut asupra omenirii între anii 1939 – 1945.

Aşadar, niciun film documentar cu caracter istoric nu evidenţiază rolul nefast jucat de Uniunea Sovietică, de dictatorul acesteia, Stalin, în declanşarea ultimului război mondial. Niciun istoric de marcă, cu excepţia unor nesemnificante, rare excepţii, nu este dispus să sublinieze rolul decisiv pe care şi l-a asumat cu bună știință dictatorul sângeros de la Kremlin în grăbirea deznodământului de la începutul lunii septembrie 1939. „Apocalipsa” a fost provocată doar de Hitler şi Germania! Lev Troţki, în 1936, cunoştea ce rol important l-a avut Stalin în netezirea drumului spre putere pentru Hitler, de vreme ce notează că „fără Stalin n-ar fi existat Hitler”^[7], iar în noiembrie 1939, când războiul devenise o certitudine, Troţki tot pe tiranul de la Kremlin îl arăta cu degetul: „Stalin a dat mână liberă lui Hitler… şi a împins Europa în război”^[8].

Lev Troţki fusese, alături de Lenin, Buharin, Kamenev, Zinoviev etc., unul dintre „părinţii fondatori” ai Uniunii Sovietice. El teoretizase necesitatea exportului de revoluţie sovietică în toată lumea şi cunoştea mai bine ca oricine strategia secretă de expansiune a statului sovietic, strategie inclusă în chiar actul de constituire a U.R.S.S., ce cuprindea, în opinia avizată a lui Victor Suvorov, „o declaraţie deschisă şi directă de război făcută restului lumii”^[9]. U.R.S.S., constituită la 1922, reprezenta în opinia liderilor sovietici doar începutul, nucleul unei viitoare Republici Sovietice Universale. Până atunci însă, noul stat trebuia consolidat temeinic printr-o politică de supraindustrializare, în care industria de armament va avea rolul cel mai important. Exact acest obiectiv l-a atins Stalin. A reuşit, într-un anonimat perfect, sacrificând vieţile a zeci de milioane de oameni^[10], să transforme, din 1927 până în 1941, Uniunea Sovietică în cea mai înarmată ţară din lume. Desigur, înarmarea aceasta monstruoasă nu era făcută pentru a promova o politică de pace, ci una de război. Or, un nou război european, ca şi primul, gândea Stalin, ducea direct la un conflict de proporţii planetare. Exista un „mic” impediment în atingerea obiectivului: popoarele Europei voiau pacea. De aici politica arhicunoscută a perioadei interbelice zisă a securităţii colective. Şi atunci, „Ce-i de făcut?”, vorba lui N. G. Cernîşevski^[11], dacă lumea nu mai vrea război şi vrea pace? Nimic altceva, decât de aşteptat apariţia în Germania a unui „agitator de talent”, cu certe calităţi oratorice, cum ar fi Hitler, de exemplu, dublat de o ură viscerală faţă de ceea ce ura şi Stalin la fel de mult: pacea „burgheză”, ordinea „capitalistă”, garantată prin tratatul de pace de la Versailles. Apariţia lui Hitler pe scena politicii germane a reprezentat pentru Stalin exact ceea ce el avea nevoie: un tulburător al ordinii „capitaliste”, un potenţial distrugător al „putredelor democraţii capitaliste”.

Aşadar, pentru grupul de putere din jurul lui Stalin, cât şi pentru Stalin însuşi, apariţia lui Hitler însemna că Spărgătorul de Gheaţă al revoluţiei mondiale apăruse. Trebuie ajutat să ajungă la putere, căci odată ajuns în vârful piramidei Spărgătorul de Gheaţă va declanşa războiul. Exact de ceea ce avea nevoie Kremlinul, căci prin război putea spori cu alte republici sovietice măreaţa U.R.S.S.! Într-o primă etapă vor fi incluse statele vecine, apoi nu vor scăpa nici cele din Vest! Cine ştie unde se va opri tăvălugul eliberator al nemuritoarei U.R.S.S.? La Paris? La Londra? La Berlin? La Atlantic?^[12] Astfel, în baza cercetărilor efectuate în arhive etc., fostul agent GRU, Victor Suvorov, demonstrează că Stalin şi Uniunea Sovietică au pregătit în secret un uriaş plan strategic ofensiv cu scopul de a „elibera” Europa atunci când situaţia ar fi permis-o sau pregătirile de atac erau încheiate. În acest plan gigantic de ocupare a Europei, pactul pe care Stalin l-a încheiat cu Hitler constituia doar o etapă. Teritoriile pe care U.R.S.S. le-a anexat, ca urmare a protocolului adiţional secret, constituiau doar un mic pas înainte, în viziunea lui Stalin, iar cel mai important fapt în „pasul înainte” făcut de U.R.S.S. l-a reprezentat faptul că, prin împărţirea Poloniei cu Al Treilea Reich, aceasta avea graniţă comună (subl. ns.) cu Germania. Deplasând graniţele sovietice spre vest cu 200 – 500 de kilometri, Stalin urmărea crearea unor condiţii strategice care să-i permită atacul prin surprindere asupra Germaniei, dar şi a României.

Pentru început, STAVKA planificase atacarea şi distrugerea atât a României, cât şi a Germaniei, la mijlocul anului 1941^[13]. Că Victor Suvorov are perfectă dreptate o dovedeşte întreaga pregătire militară a Uniunii Sovietice din 1939 până la mijlocul anului 1941. Din acest motiv a dat Stalin ordine ca la frontiera vestică nu să întărească liniile defensive în eventualitatea unei agresiuni, ci, mai mult, le-a distrus pe cele vechi^[14].

La câteva luni după semnarea pactului de la Moscova, toate statele europene vecine cu U.R.S.S. au devenit victime ale acesteia, fiind distrusă, pe această cale, cu brutalitate, de la Nord la Sud, orice barieră despărţitoare între cele două imperii totalitare, creându-se condiţii ideale pentru agresiune reciprocă. Se ştie, după ce a partajat Polonia cu Stalin, Hitler a declanşat o serie de ofensive în Nordul şi Vestul Europei, elanul său ofensiv fiind oprit doar de Canalul Mânecii. Însă, în ciuda aşteptărilor şi a propunerilor germane de pace, Anglia, izolată şi asediată în propriul său arhipelag, nu capitula. Mai mult, se pune în fruntea unei lupte disperate, iar Winston Churchill adoptă o strategie de subminare/diversiune folositoare parţial: „Daţi foc Europei!”.

Ce făcea Stalin când Germania ocupa Vestul Europei? Pregătea „măreaţa” U.R.S.S. pentru apărare? Nu. În acest răstimp, Stalin decretează serviciul militar obligatoriu (1 septembrie 1939), trece industria sovietică în regim de război (din ianuarie 1939)^[15], transferă rezervele strategice ale Armatei Roşii la frontiera vestică (cu Germania şi România), militarizează C.C. al P.C.U.S. prin introducerea în interiorul său a zeci de generali de elită, porunceşte construcţia a 100.000 (subl. ns.) de avioane de bombardament ofensiv Suhoi-2 şi, ca urmare a unei hotărâri ultrasecrete, la 19 august 1939 (pactul cu Hitler încă nu fusese semnat), a decretat o mobilizare generală ultrasecretă de dimensiuni uriaşe, nemaiîntâlnită în istorie. Data de 19 august 1939, când Stalin ordonă, în cel mai mare secret, mobilizarea a milioane de oameni, dovedeşte că dictatorul de la Kremlin, în viziunea lui Victor Suvorov, „luase deja o hotărâre şi pusese în mişcare maşina mobilizării într-o direcţie fără întoarcere, care în orice situaţie internaţională făcea inevitabil cel de-al doilea război mondial”^[16]. Pactul pe care Stalin l-a semnat cu Hitler nu era, în ochii Kremlinului, decât o etapă necesară, de parcurs şi nimic mai mult. Iată de ce nici nu se uscase cerneala de pe semnăturile celor doi miniştri de externe, că Stalin îşi striga bucuria de a-şi fi înşelat partenerul^[17].

Pentru dictatorul de la Kremlin pactul cu Hitler reprezenta doar o cerinţă a contextului politic al momentului. Însăşi concepţia de bază a sa şi a P.C.U.S. îi impunea acest lucru: „Războiul, declara Stalin, poate întoarce cu susul în jos orice înţelegere… în orice moment (C.C. al P.C.U.S. – n. ns.) [poate] să anuleze toate alianţele şi acordurile de pace cu statele imperialiste şi burgheze şi astfel să le declare război”^[18]. Războiul trebuie declarat „imperialismului”, după Stalin, doar atunci când duşmanii şi-au epuizat forţele şi după ce „capitaliştii se vor încolţi între ei ca şi câinii”^[19]. Toate acestea sunt declaraţii făcute de Stalin în deceniul trei al secolului XX, când, practic, nimeni nu ameninţa Uniunea Sovietică. Ele dovedesc caracterul premeditat agresiv al tuturor acţiunilor guvernului sovietic în plan extern în perioada interbelică, responsabilitate pe care o are în declanşarea ultimei conflagraţii mondiale^[20].

Iată de ce istoricii sovietici/ruşi mint când vorbesc despre ziua de 22 iunie 1941, ca despre data intrării U.R.S.S. în război. Uniunea Sovietică a intrat în Al Doilea Război Mondial chiar din prima zi a începerii acestuia – 1 septembrie 1939, iar găselniţa cu existenţa unei perioade „prebelice” (1939 – 1941) pentru statul sovietic se dovedeşte a fi doar propagandă mârşavă. După ce Hitler atacă Polonia (1 septembrie 1939) cu binecuvântarea lui Stalin, acesta declară că statul sovietic este „neutru” în războiul declarat de Anglia şi Franţa Germaniei, la 3 septembrie 1939. „Neutrul” Stalin îşi dovedeşte această calitate, într-o primă fază, pe 17 septembrie 1939, dată la care Armata Roşie atacă mişeleşte Polonia, ocupând partea estică a acesteia. Crimele comise de armata sovietică în Polonia, masacrarea prizonierilor de război polonez (vezi cazul Katyn), complicitatea la agresiunea şi distrugerea unui stat vecin, aşadar, nu-s operaţiuni de război, ci acţiuni „neutre”, de „eliberare”. În perioada aşa-zisă „prebelică” Uniunea Sovietică anexează teritorii de la trei state vecine, pe altele, Ţările Baltice, le anexează definitiv, astfel că peste 20 de milioane de oameni intră în robia sovietică. Ciudată neutralitate! Şi totuşi, până astăzi doar Germaniei i se aruncă în spate răspunderea declanşării ultimului război mondial, cu toate că exact aceeaşi politică de forţă, agresivă a dus-o în acei ani şi Uniunea Sovietică. După distrugerea şi împărţirea Poloniei, Hitler, în primăvara lui 1940, aprilie, ocupă Danemarca şi Norvegia; Stalin, conform protocolului parafat la Moscova în august 1939, anexează Ţările Baltice (iulie 1940). Iarăşi avem, în acest exemplu, două măsuri de a judeca faptele: Germania înfăptuieşte, prin ocuparea celor două state nordice, un act de război, pe când Stalin, procedând exact la fel, nu comite niciun act de război! Tot aşa, în perioada aşa-zisă „neutră” sau „prebelică”, „paşnicul” Stalin ameninţă Finlanda cu războiul, iar când aceasta refuză să cedeze teritoriile vizate de dictatorul de la Kremlin o atacă fără niciun motiv pe 30 noiembrie 1939, pregătind şi un guvern „democrat-popular” pe măsura intenţiilor sovietice^[21].

Aşadar, odată războiul început şi cu armata germană ocupată în Vest, Stalin ordonase pregătiri gigantice, la toate nivelurile de arme, cu scopul unor viitoare operaţiuni ofensive de amploare. De altfel, faptul acesta, precum că Armata Sovietică într-un viitor război european va purta operaţiuni militare pe teritoriu străin, constituia axa strategiei militare sovietice^[22]. În acest sens, Victor Suvorov aduce un argument hotărâtor, anume crearea a 10 corpuri de armată de desant aerian, spre sfârşitul deceniului 4 al secolului XX, şi care cuprindeau un milion de paraşutişti. Uniunea Sovietică a fost primul stat din lume care şi-a organizat armate de desant aerian. În 1939, statul sovietic avea, după Suvorov, de două sute de ori mai multe trupe de desant aerian decât toate statele lumii la un loc. Germania a început războiul împotriva Poloniei cu 4000 de paraşutişti, peste doi ani numărul acestora va ajunge la câteva zeci de mii. În primul rând cu ajutorul paraşutiştilor, în mai 1941, Germania ocupă insula Creta, reuşind să dea o lovitură zdravănă Angliei, alungând-o din estul Mării Mediterane. Dacă Hitler şi-a pregătit trupele de desant aerian pentru acţiuni ofensive, atunci Stalin în ce scop avea gata operaţionale, în preajma războiului, 5 corpuri de armată de desant aerian cuprinzând 500.000 de paraşutişti? Pentru a-şi apăra frontierele ameninţate de statele vecine menţionate ceva mai sus şi care, nu-i aşa, trebuiau incluse în măreaţa Uniunii Sovietice cu orice preţ întru asigurarea „glacisului ei strategic”? O asemenea armată de paraşutişti, de dimensiuni monstruoase, dacă ne referim la faptul că acest tip de armă, cu excepţia Germaniei, era practic inexistent la alte state, era destinată să fie vârful de lance al ofensivei „eliberatoare” când dictatorul de la Kremlin o va ordona. Căci trupele de desant aerian au fost create nu pentru scopuri defensive, ci, în primul rând, ofensive. Astfel, crearea lor n-ar fi avut niciun rost, cu atât mai mult vreun sens, în absenţa purtării războiului ofensiv.

După ce Hitler a îngenuncheat Vestul, cu excepţia Angliei, într-un interval de timp neverosimil de scurt, planurile de atac asupra României şi Germaniei au trebuit regândite. Căci Stalin, dându-i mână liberă Germaniei în Vest, sconta pe un război de durată. Reţineţi expresia lui Stalin de dinaintea războiului după care capitaliştii luptându-se între ei „ca şi câinii” se vor uza reciproc, epuizându-şi, aşadar, forţele. Spre surprinderea tuturor, în primul rând a lui Stalin, democraţiile occidentale n-au reuşit să-i reziste lui Hitler decât câteva săptămâni, dovedind că, temporar, din punct de vedere militar, au fost într-adevăr „putrede”, după expresia favorită a tiranului de la Kremlin. De aici furia şi dispreţul lui Stalin la adresa Franţei şi Angliei, înfrângerea lor oferindu-i, după mărturia unui personaj din anturajul său, prilejul de a spune cuvinte grele la adresa acestor state. Stalin mizase pe o rezistenţă de durată a armatelor franco-britanice în războiul cu Germania, timp în care Uniunea Sovietică putea să-şi definitiveze toate pregătirile de ofensivă. Căci, în planurile ultrasecrete ale Kremlinului, Uniunea Sovietică trebuia să ia cu asalt Europa în 1942. Or, prăbuşirea militară a Vestului a schimbat radical datele problemei. Wehrmachtul, victorios în Vest, nu suferise mari pierderi până la armistiţiul de la Rethondes (22 iunie 1940), forţa sa ofensivă rămânând intactă, fapt dovedit de operaţiunile militare purtate în aprilie – mai 1941 împotriva Iugoslaviei şi Greciei. Cu Hitler stăpân în Vest, Stalin a intrat în criză de timp. Trebuia schimbată data când Armata Roşie va trece la „eliberarea” Europei.

Într-o primă fază, chiar a doua zi după ce Franţa capitulează şi încheie armistiţiu cu Germania nazistă, Uniunea Sovietică trece la „eliberarea” Basarabiei^[23] şi a Nordului Bucovinei, ocupându-le. Ajungând la gurile Dunării, Stalin ordonă concentrarea pe braţul Chilia a unei întregi flotile de război pentru a purta operaţiuni şi pe albia marelui fluviu, pe direcţia de atac Galaţi – Belgrad – Budapesta – Viena^[24]. U.R.S.S. n-a „eliberat” în întregime România, în vara lui 1940, din cauza că Armata Sovietică încă (subl. ns.) nu era îndeajuns de pregătită să înfrunte deschis Armata Germană. Acum, în vara lui 1940, Stalin devansează data la care Uniunea Sovietică trebuia să înceapă „eliberarea” Europei: 6 iulie 1941.

Desigur, intenţiile agresive ale U.R.S.S. n-au rămas necunoscute dictatorului german. Hitler ştia că, în ciuda pactului semnat la Moscova, U.R.S.S. urmărea să se poziţioneze din punct de vedere strategic cât mai bine posibil în vederea unui atac. A înţeles la fel de bine de ce Stalin, în iunie – iulie 1940, când a atacat România, nu s-a mulţumit cu Basarabia, cerându-i imperativ să-i cedeze, în faza iniţială, toată Bucovina, pentru ca, în faţa protestelor Führerului german, să se limiteze, temporar, la nordul acestei provincii româneşti. Atacând un stat vecin, paşnic şi neutru – vorbesc aici de România – Stalin nu era deloc mulţumit cu cât teritoriu se alesese de la aceasta. Obiectivul său fundamental, şi pentru care a anexat Basarabia, era cu totul altul: Valea Prahovei. Ca şi Hitler, Stalin ştia că, dacă ocupă zona petroliferă românească, Germania va fi pusă în situaţia de a nu mai putea continua războiul. Acesta-i motivul principal pentru care Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia în iunie 1940, anume de a-şi stabili poziţii ofensive pe Prut, pentru ca, la momentul oportun, cei 60 de kilometri ce-o mai despărţea de câmpurile petrolifere româneşti să fie depăşiţi dintr-un singur salt. Din acest motiv a concentrat Stalin, în lunile imediat următoare ocupării provinciilor româneşti sus-menţionate, pe noua „frontieră” sovieto-română, mari forţe, inclusiv o armată de desant aerian, o puternică flotilă de război: ocuparea Văii Prahovei, şi, deci, desfiinţarea României ca stat. În consecinţă, după ce am cedat cu atâta vinovată uşurinţă şi fără nici a fi încercat măcar un simulacru de rezistenţă Basarabia şi Nordul Bucovinei, România se afla în pericol de a fi ocupată în întregime. Intenţiile agresive ale Kremlinului în privinţa României, şi după iunie 1940, s-au manifestat constant timp de un an de zile prin exercitarea unei presiuni extraordinare asupra statului român mutilat: sute/mii de incidente la frontiera comună, cu victime în rândul Armatei Române, toate provocate de sovietici, dar puse, culmea, pe seama noastră; sute de încălcări ale frontierei terestre, fluviale şi aeriene româneşti; declaraţii agresive la adresa statului român; întârzierea/blocarea activităţii comisiei bilaterale româno-sovietică ce avea drept scop delimitarea noii frontiere comune; refuzul de a repatria prizonierii români capturaţi în vara lui ’40 etc. Desigur, Germania a înţeles care este obiectivul real al U.R.S.S. privind România, şi că Sovietele se pregătesc, în cel mai mare secret, de un război ofensiv atât asupra României, cât şi Germaniei^[25]. Din acest motiv, după ce, în urma unor puternice presiuni exercitate de Germania, România este nevoită să cedeze Ungariei, la 30 august 1940, la Viena, nord-vestul Transilvaniei, Hitler declară, chiar în aceeaşi zi, că frontierele României sunt inviolabile.

Garanţiile germano-italiene date României, imediat după dictatul de la Viena, au nemulţumit profund Kremlinul, care, în ciuda aşteptărilor sale, fusese exclus de la „reglementarea” aşa-zisului diferend teritorial româno-ungar. În continuarea garanţiilor acordate României, la cererea regelui Carol al II-lea, din 2 iulie 1940, cerere reînnoită de generalul Ion Antonescu la 7 septembrie 1940, Hitler va trimite în ţara noastră o Misiune militară germană pusă sub comanda generalului Erik Hansen, ce avea ca obiectiv principal protejarea/apărarea regiunii petroliere româneşti în faţa unui atac al Uniunii Sovietice, dând semnal clar Kremlinului că Germania nu-i va permite U.R.S.S. să mai facă un pas la vest de Prut^[26]. Tensiunile dintre Germania şi U.R.S.S., aşadar, au crescut din cauză că Hitler pusese stavilă expansiunii Kremlinului în Sud-Estul Europei.

Percepând garanţiile date României ca pe un afront şi ca o „încălcare” (!) a prevederilor articolului trei din protocolul secret semnat la 23 august 1939 la Moscova, în sensul că Berlinul a ignorat „interesele” sovietice în ţara noastră, Stalin îl va trimite pe Molotov în capitala Germaniei (12 – 14 noiembrie 1940), ca să negocieze un nou pact bilateral. În întâlnirile pe care Molotov le-a avut cu Hitler şi Ribbentrop, pe 12 şi 13 noiembrie 1940, la Berlin, deşi oficialii germani s-au arătat impresionaţi de tonul serios, ponderat arătat de musafirul sovietic^[27], şi în ciuda comunicatului oficial, după care între cele două părţi a avut loc „o conversaţie liberă care a atins toate problemele”^[28], trimisul lui Stalin, în realitate, „s-a arătat exigent, indiscret şi plin de pretenţii”^[29].

La prima întâlnire cu Hitler din 12 noiembrie 1940, Molotov a ridicat abrupt problema garanţiilor (30 august 1940 – n. ns.) pe care Germania şi Italia le-au dat României, şi pe care guvernul sovietic le-a perceput a fi un gest inamical faţă de Uniunea Sovietică, solicitându-i Führerului ca ele să fie anulate. Hitler îi răspunse lui Molotov că garanţiile acordate României angajează Al Treilea Reich necondiţionat, chiar şi împotriva Uniunii Sovietice, dacă aceasta ar atenta la integritatea teritorială a României, şi că nici vorbă să se pună problema anulării lor. De altfel, îi declarase Hitler lui Molotov, cu prilejul negocierii şi semnării protocolului secret, Uniunea Sovietică îşi arătase interesul doar pentru Basarabia. Are U.R.S.S. şi alte interese în România? Apoi, îl întrebase Führerul german pe Molotov, ocuparea nordului Bucovinei de către sovietici depăşise prevederile articolului trei al protocolului secret, constituind o „noutate” în pretenţiile sovietice. După „problema” României şi a garanţiilor pe care Germania refuzase să le anuleze, sub presiune sovietică, Molotov îi declară lui Hitler că Uniunea Sovietică se simte ameninţată de Finlanda (!!!) şi că statul sovietic va lua măsuri în consecinţă^[30]. Din acest motiv, Germania trebuie să-şi retragă trupele din Finlanda, iar în cazul unui conflict să nu-i acorde statului nordic niciun fel de ajutor/asistenţă. Ca şi în cazul României, şi de această dată Hitler îl pune la punct pe Molotov, observând că deşi Reichul nu are niciun interes politic în Finlanda, nu va permite ca U.R.S.S. să poarte un nou război împotriva „micului popor finlandez”^[31], fapt ce i s-ar părea „inadmisibil”, şi că „ameninţare” finlandeză la adresa U.R.S.S. i se pare cu totul exclusă. A treia chestiune, pe care Molotov o ridicase la întâlnirile cu Hitler, privea Bulgaria. U.R.S.S., susţinea Molotov, ar vrea să trimită trupe în Bulgaria, după cum Germania trimisese în România, fapt pentru care este gata să-i ofere garanţii statului bulgar de felul celora pe care Reichul le oferise României. În caz că Germania este de acord, Molotov promisese că nu-l va alunga de pe tron pe regele Bulgariei, Boris! Apoi, Molotov îl tatonă pe Hitler în legătură cu ceea ce Rusia, fie sovietică sau nu, urmărea de la Petru cel Mare încoace: problema Strâmtorilor. În această chestiune, mesagerul lui Stalin solicită acceptul Germaniei ca Uniunea Sovietică să-şi amplaseze „câteva baze importante la Dardanele şi Bosfor”^[32].

Era limpede pentru Hitler că Molotov dezvăluise, cu ocazia vizitei sale la Berlin, intenţiile agresive ale U.R.S.S. faţă de România, Finlanda, Bulgaria, cât şi dorinţa de a ocupa cele două Strâmtori, planurile de expansiune sovietice intrând violent în contradicţie cu cele ale celui De-al Treilea Reich. Cu prilejul întâlnirilor cu Hitler, Molotov mai solicitase Germaniei acceptul ca soarta României, unde, în opinia sa, U.R.S.S. are „mari interese”, să fie decisă nu doar de germani, ci şi de sovietici. Aceleaşi pretenţii le avea U.R.S.S. şi cu privire la Ungaria. În ambele cazuri, se ştie, cererile sovietice au fost refuzate de germani.

La cele două întâlniri Molotov-Hitler, din 12 şi 13 noiembrie 1940, aşadar, primul a exprimat pe faţă nemulţumirea sovieticilor faţă de garanţiile acordate României de Germania şi Italia, garanţii care, în opinia Kremlinului, constituiau o încălcare a articolului trei din protocolul secret, după care cele două părţi trebuiau să-şi reglementeze interesele prin negocieri directe. În toamna anului 1940, alta era poziţia strategică a Germaniei, îndeosebi după ce ocupase Vestul. Dacă în august 1939 aceasta îşi declinase orice interes politic faţă de „acele regiuni” sau „teritorii” (Europa de Sud-Est – n. ns.), în toamna anului 1940, şi după ce U.R.S.S. probase un apetit expansionist ce depăşise cadrul înţelegerilor de la Moscova (23/24 august 1939 şi 28 septembrie 1939) – cazul revendicării de către Kremlin a întregii Bucovine, Hitler nu mai voia să cedeze nimic Uniunii Sovietice. De altfel, aşa cum a şi declarat-o Molotov lui Hitler, U.R.S.S. a dat un înţeles antisovietic garanţiilor oferite statului român. Tocmai din acest motiv, Molotov solicită lui Hitler anularea garanţiilor date României de cel De-al Treilea Reich. Garanţiile germane oferite României au reprezentat un motiv real de nemulţumire pentru U.R.S.S., iar refuzul lui Hitler de a le anula făcea imposibilă o viitoare agresiune a Sovietelor. Cu toate că Molotov i-a declarat, tot la Berlin, lui Hitler că U.R.S.S. n-are de gând să renunţe la Bucovina de Sud, adevăratul scop al acestei cereri, dacă dictatorul german ar fi acceptat anularea garanţiilor, nu era altul decât regiunea petrolieră românească. De aceea îi stăteau în gât lui Stalin garanţiile germane date României la Viena, imediat după odiosul dictat, din 30 august 1940: îl puneau în imposibilitatea de a mai ataca România.

Toate cererile lui Molotov, privind „sferele de interese” ale Uniunii Sovietice în Europa de Sud-Est, s-au izbit de refuzul Berlinului. Practic, Stalin l-a trimis pe Molotov la Berlin să negocieze cu Hitler un nou plan de împărţire a Europei, de la Marea Baltică la Marea Egee, în care, de astă dată, partea ce ar fi revenit Uniunii Sovietice ar fi fost mult mai consistentă. Demn de subliniat este şi următorul fapt: în vizita sa din 12 – 14 noiembrie 1940, la Berlin, Molotov primise împuterniciri din partea lui Stalin să negocieze şi să semneze aderarea U.R.S.S. la Pactul Tripartit, semnat la 27 septembrie 1940 de către Germania, Japonia şi Italia. Ca membră a Pactului Tripartit (doar pretenţiile sale exorbitante privind România, Bulgaria şi Strâmtorile au împiedicat ca acest lucru să devină realitate), U.R.S.S. dorea să participe la o nouă împărţire a lumii, fiecărei părţi revenindu-i o zonă precisă de „interese” sau influenţă. Când Hitler i-a sugerat lui Molotov că nimeni/nimic nu poate împiedica U.R.S.S. să se extindă spre Sud – în India, dar şi spre Golful Persic – acesta, deşi n-a respins oferta, a ezitat s-o accepte. Altele erau priorităţile strategice ale „paşnicei” Uniuni Sovietice la 1940, iar printre aceste priorităţi se afla în primul rând ţara noastră. Cerbicia, cu care Molotov, presat pe cale telegrafică de Stalin, a atacat garanţiile germano-italiene date României, dovedeşte că, la 1940, toamna, Stalin luase în cel mai mare secret hotărârea de a „elibera” Europa de sub stăpânirea „canibalului” Hitler. Deşi nu avea certitudini, Hitler bănuia că la prima ocazie favorabilă U.R.S.S. va ataca pe la spate Germania şi România, deoarece se simţea frustrată de câştigurile teritoriale puţine dobândite în anii 1939 – 1940! „Patria păcii” şi „prieteniei” între popoare voia mai mult! Greşeala lui Stalin a constat în faptul că „prietenul” i-o va lua înainte, el fiind convins că, până în vara lui 1941, va avea timpul necesar să atace nimicitor atât Al Treilea Reich, cât şi cel mai important aliat strategic al acestuia: România. După vizita lui Molotov la Berlin, ocazie cu care Hitler interzice Uniunii Sovietice să-şi mai desfăşoare apetitul expansionist pe seama popoarelor vecine acesteia, începea o perioadă scurtă, de 10 luni, numită „Veghea armelor”^[33], veghe provocată de „opoziţia tot mai flagrantă dintre scopurile Reichului şi interesele U.R.S.S. în Balcani şi la Strâmtori”^[34].

Aşadar, Hitler, în 1940, nu a permis Uniunii Sovietice să distrugă România, nici să-şi extindă stăpânirea peste Bulgaria şi cele două Strâmtori. Între timp, Führerul german fusese informat cu privire la masacrele efectuate de sovietici în teritoriile anexate în 1939 – 1940, din statele baltice până în Basarabia, pentru ca să permită ca România şi Bulgaria să devină, după expresia sa, un „pustiu bolşevizat”^[35]. Desigur, afirmaţiile lui Hitler nu erau decât propagandă. Altele, după cum se ştie, erau motivele adevărate, reale ce l-au determinat să refuze o nouă împărţire a Sud-Estului Europei cu „tătucul popoarelor”, Stalin. De asemenea, nu ne îndoim că Hitler fusese informat de existenţa unor planuri strategice sovietice privind un război al U.R.S.S. împotriva Germaniei şi a Europei aflată sub controlul său. Însă, informaţiile de care dispunea nu-i dezvăluiseră amploarea fără precedent a pregătirilor sovietice. Căci Stalin, începând cu noul an 1941, accelerează pregătirile ofensive, păstrând un secret absolut asupra datei atacului asupra Europei. În acest sens, fiecare unitate militară sovietică primise un plic ultrasecret cu instrucţiuni precise ca să fie deschis doar în Ziua M, ziua invaziei. Orice încălcare a ordinului ar fi atras, după cum prevedea articolul 58 din Constituţia U.R.S.S., articol prezentat pe larg şi de Alexandr Soljeniţîn în Arhipelagul Gulag, imediat şi irevocabil pedeapsa cu moartea prin împuşcare. Ca „duşman al poporului” sovietic, desigur. Din mărturiile depuse de numeroși ofiţeri sovietici, care au deschis plicul ultrasecret la 22 iunie 1941, reiese că instrucţiunile documentului se refereau doar la acţiunile ofensive ale Armatei Roşii, acţiuni care trebuiau purtate viguros pe teritoriul inamic (România, Germania etc.). Plicul nu conţinea niciun plan după cum trebuiau purtate operaţiunile defensive. Oricât ar părea de necrezut, însăşi Directiva 21 din 18 decembrie 1941, cu nume de cod Barbarossa, Hitler a ordonat-o ca răspuns la planurile agresive ale Kremlinului.

Mai mult decât o „veghe a armelor”, perioada de până la atacul preventiv al Germaniei din 22 iunie 1941 poate fi apreciată una de pândă reciprocă. Ambele părţi au apelat la cele mai sofisticate metode de inducere în eroare a celeilalte părţi cu privire la planurile avute în vedere în viitorul apropiat. În acest domeniu, sovieticii au demonstrat o abilitate incredibilă în a-şi camufla intenţiile. Într-un secret absolut – căci armatele de invazie sovietice (vorbesc de armate deoarece în primăvara lui 1941 Stalin crease deja 30 de Armate) călătoreau doar noaptea şi cu trenuri de marfă, rupte total de orice legătură cu exteriorul, se camuflau ziua în zone păduroase – peste cinci milioane de soldaţi şi ofiţeri sovietici fuseseră amplasaţi la frontiera europeană, vestică, a U.R.S.S. Aceşti cinci milioane de soldaţi reprezentau, aşa după cum am notat ceva mai sus, doar Primul eşalon strategic al Armatei Sovietice. Următoarele – eşaloanele strategice doi şi trei – erau pregătite să ocupe poziţii, tot ofensive, unul în spatele celuilalt. Dacă deplasarea acestei imense mase de oameni Stalin a reuşit să o efectueze în cel mai strict secret, amplasarea trupelor germane în apropierea graniţei comune cu U.R.S.S., cu toate că s-a vrut o operaţiune bine ascunsă, era cunoscută de toată lumea.

Nu stăruiesc asupra surselor numeroase (spionii) care l-au informat pe Stalin cu privire la un atac preventiv al Germaniei asupra U.R.S.S., de la Winston Churchill la Richard Sorge sau Arvid Harnack şi Rudolf von Scheliha, şi pe care, chipurile, „naivul”, „neutrul” Stalin le-ar fi ignorat cu desăvârşire! Stalin cunoştea mult mai bine decât oricare spion al său (subl. ns.), de oriunde aiurea, că Germania pregăteşte operaţiuni militare împotriva U.R.S.S. Dar el cunoştea ceea ce niciun spion de-al său nu ştia: că lovitura nimicitoare dată Germaniei, şi pe care U.R.S.S. o pregătea de doi ani, se va declanşa înainte ca Hitler să aibă timp să ia cu asalt „patria păcii şi prieteniei dintre popoare” (subl. ns.). Din acest motiv, adică pentru a purta operaţiuni ofensive împotriva „duşmanului capitalist”, toate unităţile militare sovietice primiseră plicul ultrasecret cu ordinul de a fi deschis de Ziua M, ziua marii ofensive. Dintr-o prudenţă excesivă, şi care-i caracteriza orice acţiune în plan diplomatic şi militar^[36], deşi ştia de sute de ori mai bine decât Churchill cum că Hitler va începe atacul, Stalin a pierdut prilejul să dea, el, primul, ordinul Marii Ofensive de „eliberare” a Europei.

Faţă de avalanşa de informaţii ce-i erau puse pe tavă – şi care pentru el, care ştia adevărul, erau perfect inutile – dictatorul de la Kremlin a dat ordin să fie publicat, printre altele, celebrul comunicat TASS din 13 iunie 1941, comunicat diversionist în cel mai înalt grad. Aşa, comunicatul TASS dezminţea faptul că U.R.S.S. intenţionează să atace Germania şi că deplasarea armatelor sovietice spre frontiera sa vestică nu reprezenta decât nişte banale exerciţii militare de rutină. Comunicatul TASS s-a vrut o infirmare a unui comunicat al agenţiei japoneze Domei, din luna mai 1941, conform căreia „Uniunea Sovietică concentrează mari forţe militare la graniţa vestică… concentrarea trupelor (sovietice – n. ns.) pe graniţa vestică are o anvergură extraordinar de mare”^[37]. În dezminţirea sa mincinoasă, TASS vorbeşte despre fantezia bolnavă a autorilor comunicatului agenţiei Domei, şi că „nu există şi nici nu se prevede vreun fel de concentrare de mari forţe militare la frontiera vestică a U.R.S.S.”^[38]. Este vorba, minţea cu neruşinare TASS, doar de o operaţiune banală prin care „din zona Irkutsk în zona Novosibirsk se transferă o divizie de infanterie”^[39], având scopul de a asigura trupelor condiţii mai bune de încartiruire! Comunicatul TASS, aşadar, dezminte că U.R.S.S. ar pregăti ofensiva împotriva Germaniei şi României, vorbind doar despre o divizie mutată dintr-un loc în altul! În realitate, ca orice comunicat oficial sovietic, şi acesta avea un caracter diversionist: să nege/să ascundă realitatea faptului că Stalin concentrase la frontiera cu România şi Germania douăzeci de corpuri de armată de tancuri şi cinci corpuri de armate de desant aerian cuprinzând cinci milioane de soldaţi,  forţe copleşitoare ca număr şi putere de foc. Evident că scopul acestor uriaşe concentrări de forţe era unul pur ofensiv. Numai că Stalin, deşi pregătirile de atac ale U.R.S.S. erau încheiate, a ezitat, cum spuneam, să dea ordinul prevăzut pentru Ziua M, aşteptând, se susţine fără temei, venirea unei propuneri germane în vederea unui nou partaj teritorial european^[40]. Când TASS, pe 13 iunie 1941, dezminţea mincinos, sperând să-i adoarmă vigilenţa lui Hitler, zvonurile după care U.R.S.S. pregăteşte ofensiva împotriva Germaniei, etichetându-le drept calomnii, minciuni provocatoare, într-un secret absolut se încheia cu succes cea mai uriaşă deplasare de trupe din toată istoria omenirii. În nota obişnuită de minciuni a oficialilor sovietici, această gigantică concentrare de efective umane – cinci milioane doar Primul Eşalon Strategic – era prezentată doar ca nişte banale manevre, având drept unic scop, nu-i aşa, instruirea rezerviştilor, cât şi „verificarea muncii aparatului feroviar”^[41]. Minciunile TASS erau spuse tocmai când Stalin dăduse ordinul de preinvazie, deplasând Primul Eşalon Strategic al armatei sovietice direct în imediata vecinătate a graniţelor României şi Germaniei, evacuând, pentru facilitarea operaţiunilor militare ofensive, toată populaţia de-a lungul imensei graniţe de Vest a Uniunii Sovietice. „Eliberarea” Europei era iminentă.

În această monstruoasă concentrare de forţe sovietice cu caracter ofensiv, României îi era rezervat un loc „privilegiat”. Astfel, în prima jumătate a lunii iunie 1941, Stalin a ordonat crearea celei mai puternice armate din lume, armata a 9-a de supraşoc, făcând parte din Frontul de Sud, pusă sub comanda lui Gheorghi Jukov. Armata a 9-a, în a doua decadă a lunii iunie 1941, ocupă poziţii ofensive la graniţa României, pentru ca, atunci când ordinul va veni, să lovească mortal ţara noastră: „o lovitură asupra României înseamnă moartea Germaniei, înseamnă oprirea tuturor tancurilor şi avioanelor… Petrolul este sângele războiului, iar inima Germaniei, oricât ar părea de curios, se afla în România. O lovitură asupra României înseamnă o lovitură direct în inima Germaniei”^[42]. Iată de ce şi pentru ce a ordonat Stalin formarea Frontului de Sud: invadarea/distrugerea României ca stat. Comunicatul TASS, aşadar, avea menirea să-l liniştească pe Hitler: „uite, noi vrem pace, stai liniştit. Dacă doreşti, ne aşezăm la masă şi negociem.”^[43]

Niciodată, în toată istoria omenirii, n-a existat un plan mai perfid şi mai bine camuflat decât cel pregătit de U.R.S.S. şi Stalin în cei doi ani „prebelici”, având drept scop anihilarea civilizaţiei unui întreg continent. Nicicând, vreun stat din lume nu şi-a ascuns intenţiile distrugătoare, tenebroase cu atâta măiestrie, iar dacă adversarul preîntâmpinând invazia îţi aplică o lovitură zdravănă, tu apari în ochii lumii drept victimă inocentă, chipurile, a unei agresiuni neprovocate! Nu doar Hitler, toată lumea ştia în luna iunie 1941 de pregătirile lui Stalin de invazie. Ceea ce nu se ştia, şi nu s-a ştiut până la Victor Suvorov, a fost dimensiunea acesteia. Deşi sovieticii operaseră într-un secret desăvârşit, deplasarea din Estul siberian spre Vestul european a milioane de oameni nu putea fi ascunsă la infinit. De aici comunicatul plin de minciuni mârşave al agenţiei TASS din 13 iunie 1941. La fel, Stalin, ca şi tot anturajul său, fusese înştiinţat din numeroase şi variate surse că Hitler şi Germania pregătesc campania împotriva U.R.S.S. Aşa că, a susţine că „neutrul”, „naivul”, „paşnicul” Stalin a fost luat pe nepregătite de atacul preventiv german sau de „preîntâmpinare”, cum îi spune Victor Suvorov^[44], nu reprezintă decât o biată naivitate, o idioţenie.

„Naivul”, „neutrul” Stalin care, chipurile, n-a pregătit Uniunea Sovietică în vederea atacului german, încă din februarie 1941 a ordonat crearea a cinci Fronturi la graniţa vestică a U.R.S.S. ce au fost amplasate într-un secret absolut la frontiera vestică. Cele cinci Fronturi – de Nord, Nord-Vest, Vest, Sud-Vest şi Sud – cuprindeau 30 de Armate sovietice, amplasate, după cum am notat mai sus, în trei eşaloane strategice. O asemenea concentrare uriaşă de forţe înseamnă război, chiar dacă U.R.S.S. nu l-a declarat oficial României şi Germaniei, până pe 22 iunie 1941. Amploarea fără precedent a pregătirilor sovietice exercita o presiune extraordinară asupra frontierelor României şi Germaniei^[45]. Conducătorii celor două state – I. Antonescu şi A. Hitler – erau mai mult decât convinşi că în timp ce Stalin vorbea despre pace, despre nevinovate dislocări de divizii prin Siberia sau despre „verificarea materialului feroviar”, în realitate era gata să atace mortal cele două state. Iată de ce atât Hitler, cât şi Antonescu, n-au avut altă variantă decât, cu o clipă mai devreme, să preîntâmpine atacul U.R.S.S. şi „să se salveze printr-o lovitură preventivă”^[46]. Iar dacă Germania şi aliaţii săi, „atacând” „măreaţa” U.R.S.S., ar fi luat-o, chipurile, prin surprindere, provocându-i mari înfrângeri, explicaţia nu-i alta decât că însăşi Uniunea Sovietică pregătea, la rându-i, atacul.

Armatele Sovietice la momentul 22 iunie 1941 erau pregătite de invazie, de gigantice operaţiuni ofensive pe teritoriul „inamic”, şi nu pentru lupte defensive. Doar cu câteva zile i-a luat-o înainte Hitler lui Stalin. Suficiente însă pentru ca să schimbe radical/definitiv datele problemei. Din cel mai feroce agresor al Istoriei recente, după cum a fost şi se pregătea să fie, dacă ar fi avut ocazia să declanşeze Ziua M, „paşnicul” Stalin devine, în ochii credulilor, victima inocentă a unei agresiuni perfide. Deoarece, nu-i aşa, din 1930 şi până la momentul 22 iunie 1941, îndeosebi din 1939 şi până la aceeaşi dată, U.R.S.S. nu promovase decât o politică „de pace şi prietenie”, în primul rând faţă de vecinii săi europeni! Desigur, tot datorită unei adevărate „sete de pace”, U.R.S.S., prin Molotov, a insistat săptămâni întregi pe lângă Hitler, în toamna târzie a lui 1940, să intre ca partener cu drepturi egale în Pactul Tripartit şi să participe la o nouă împărţire a lumii!

Vinovăţia lui Stalin şi, implicit, a Uniunii Sovietice în pregătirea şi declanşarea celui De-al Doilea Război Mondial este una majoră. Chiar dacă nu-i singurul vinovat, Stalin a făcut exact ceea ce trebuia ca războiul să devină inevitabil. Grigore Gafencu, strălucitul ministru de externe al României dintre anii 1938 – 1940, a avut dreptate în Ultimele zile ale Europei^[47]: în acei ani cruciali cheia păcii s-a aflat în mâinile dictatorului de la Kremlin. În loc de pace Stalin a ales războiul. Tocmai pentru a-l face posibil l-a ademenit pe Hitler să încheie pactul banditesc de la Moscova, la 23/24 august 1939, împingându-l, astfel, să înceapă un război european pe care Stalin îl dorea la fel de mult. Stalin ştia că Europa nu-i va rezista lui Hitler şi că naziştii vor practica, unde vor ajunge stăpâni, şi exterminarea în masă în baza criteriului rasial. De aceea el voia nu pace, ci o Europă în ruine, distrusă, îngenuncheată de un regim criminal cum a fost cel nazist. Or, o Europă vlăguită de stăpânirea nazistă, neputincioasă de a se elibera singură din ghearele lui Hitler, era pregătită să-şi primească „Eliberatorul”. Din acest motiv a dansat cu bucurie satanică Stalin, noaptea târziu, după semnarea pactului cu Hitler: ştia că odată început războiul, Germania va lupta, ca şi în primul război mondial, pe două fronturi. Căci Stalin ştia ceea ce Hitler nu ştia: la momentul ales de el, va ataca pe proaspătul aliat, dându-i lovitura decisivă, „eliberând”, pe această cale, Europa. Or, acest fapt făcea înfrângerea „tovarăşului de drum” inevitabilă. În vederea atingerii acestui obiectiv – atacarea Germaniei şi nu numai – Stalin începuse pregătiri uriaşe încă dinainte (subl. ns.) de a fi semnat pactul banditesc de la Moscova din august 1939. Iar pregătirile, prin amploarea lor, vor fi accelerate şi definitivate în primele şase luni ale anului 1941, pentru ca totul să fie gata când „genialul” Stalin trebuia să ordone Ziua M: 6 iulie 1941. Doar câteva zile au lipsit ca ordinul să fie pus în aplicare, înainte ca partenerul de la Moscova să-l devanseze cu două săptămâni, lovindu-l preventiv. Iar când, peste patru ani, fostul aliat va fi înfrânt decisiv, „paşnicul” Stalin va reuşi să „elibereze” Europa, nu întreagă, ci doar jumătate, partea ei de Est şi Sud-Est, împlinindu-şi visul de a instaura „raiul comunist” peste zece naţiuni captive şi peste 130 de milioane de oameni, asigurându-şi, este bine să o subliniem din nou, „glacisul strategic” atât de necesar „paşnicei” U.R.S.S.

Numai că, chiar dacă a reuşit atâta vreme să prostească pe toată lumea, Stalin nu putea prosti o lume întreagă la nesfârşit. În anii ce au urmat „eliberării” unei jumătăţi din Europa, încet, cu mari dificultăţi, lumea liberă se va trezi demontând marea minciună a mitului sovieto-comunist, convingându-se că U.R.S.S. nu este decât, după expresia lui André Glucksmann, cea mai abjectă şi mai mare minciună a secolului XX^[48]. Iată de ce cred că la „Apocalipsa după Hitler” trebuie adăugată obligatoriu şi o alta, mult mai adecvată stării de fapt istorice: „Apocalipsa după Stalin”.

Însă, ţinând cont de paradigma zilelor noastre – discursul corect politic – şi care ne limitează abuziv libertatea de expresie, faptul va fi posibil doar la calendele greceşti. Aşa că, milioanele de tineri din lumea întreagă vor continua să fie informaţi/dezinformaţi, îndoctrinaţi doar despre „Apocalipsa după Hitler”, Stalin rămânând, nu-i aşa, „marele conducător înţelept, drept, tătucul popoarelor” şi care a fost animat de cele mai bune intenţii întru edificarea unei lumi a păcii şi dreptăţii sociale (sic!)!!!

Dr. Gică Manole