Gheorghe Gavrilescu, zis Gică Macaragiul, cel care l-a „spânzurat” pe Lenin

«Ultima întrevedere
Pe la începutul lunii februarie 1994, într-o seară, eram tot în pasaj la Universitate unde beam tot o cafea şi o vodcă mică. Din senin a apărut Gigi, cu un parpalac soios. Părea foarte deprimat. Mi-a spus că se certase atât cu Valerian Stan cât şi cu regizoarea Sorana Coroamă-Stanca, membră în conducerea AC. I se sugerase că nu ar mai fi bani pentru salariul său de mizerie, ba chiar i se lăsase de înţeles că ar fi cazul să îşi caute alt hogeac. Am încercat să îl consolez fără prea mare efect. Peste relativ puţin timp Fane Jeg publica în Ev. Z. poza cu Gigi atârnat în ştreang, după ce îşi trăsese peste cap un tricolor găurit, vestigiu de la evenimentele din decembrie 1989.
Trei scrisori pierdute
Imediat, civicii au început să plângă de săreau izmenele de pe ei (era încă iarnă). Clamau că Gigi şi-a luat viaţa sătul de comuniştii care se perpetuau la putere. Unii îl comparau cu Liviu Babeş, braşoveanul care şi-a dat foc pe o pârtie de schi pentru a protesta împotriva lui Ceauşescu, alţii cu cehul Jan Palach. O doamnă a poeziei româneşti a depănat, cu o lacrimă-n ochişor amintiri duioase cu defunctul. În subsidiar, a transpirat informaţia că Gigi ar fi lăsat trei scrisori de adio identice, adresate Anei Blandiana, lui Petre Mihai Băcanu şi poetului Lucian Avramescu (ăsta era directorul AM Press, o agenţie de ştiri care funcţiona în aceeaşi clădire cu AC). Nici până în ziua de azi conţinutul scrisorilor nu a fost făcut public. Doar Băcanu a zis ceva vag, că Gigi a lăsat cum limbă de moarte ca societatea să aibă grijă de copiii străzii.
Macaragiul devine „Buldozerist”
Ani la rând, de câte ori evocam „cariera” mea politică, mă vizita mental şi bietul Gigi. Mă tot întrebam ce ar fi conţinut scrisoare de adio multiplicată. De când cu Covidul, m-am apucat să citesc ceva mai mult. Aşa am dat de cartea „Nu putem reuşi decât împreună-O istorie analitică a Convenţiei Democratice, 1989-2000”, scrisă de Dan Pavel şi Iulia Huiu, apărută la Editura Polirom în anul 2003. La paginile 340-341, autorii publică declaraţia „unui personaj important”(nu spui care, exact ca în Caragiale) din Alianţa Civică. O redau integral, cu toate că e lungă:
„Gică Bulderistul stătea tot timpul în sediu, într-o săliţă şi el cu Valerian Stan erau singurii care erau permanent acolo. Stan era totă ziua, pentru că venea la servici, Gică Buldozeristul era acolo ziua şi noaptea,pentru că dormea acolo, acolo era casa lui. Gică făcea curat, aranja totul, era curier, era om bun la toate, tot ceea ce făcea, făcea dintr-un devotament exemplar. Tot din devotament, el a venit de mai multe ori la noi- or, lucrul acesta îl ştiu toţi liderii importanţi din Alianţă-şi la Convenţia Democratică, şi la PNŢCD, şi la foştii deţinuţi politici, spunîndu-ne că are că are dovezi că Valerian Stan era omul Securităţii infiltrat în Alianţa Civică şi CDR. Ani de zile el a adunat dovezi, de pe unde lucrase înainte Stan, de la armată, de la serviciile de contrainformaţii, de la CADA, unde fusese şi acolo infiltrat. Îşi făcuse un dosar voluminos. Şi umbla cu dosarul ăsta peste tot. Îl ducea la Emil Constantinescu, la Ana Blandiana, la Ticu Dumitrescu, la Costin Georgescu. Devenise pentru el o cruciadă personală, să ne convingă de faptul că Valerian Stan era omul Securităţii. Noi nu ştiam dacă să credem sau nu, pentru că era epoca în care veneau tot felul de intoxicări, despre care toată lumea vorbea, dar cum puteai să fii sigur de ceva, dacă nu aveam acces la dosarele fostei Securităţi? Gică Buldozeristul ne spunea că Valerian Stan lucra în continuare pentru SRI, sau pentru UM0215, sau pentru contrainformaţiile militare, iar noi nu mai ştiam ce să credem. Iar dacă ar fi existat pe atunci o lege a accesului la dosarele Securităţii, nu în forma propusă de Ticu, ci în forma pe care au maltratat-o tipii de la noi, tot nu am fi avut dovada, pentru că foştii agenţi ai Securităţii, care sunt în continuare agenţi ai actualelor servicii, nu pot fi deconspiraţi. Şi pentru că noi nu l-am crezut pe deplin, ba chiar unii făceau băşcălie, Gică Buldozeristul s-a sinucis. L-am găsit într-o dimineaţă spânzurat. Ne-a lăsat o scrisoare, în care explica de ce s-a sinucis, şi spunea că sinuciderea lui este dovada de care noi aveam nevoie, că el se sacrifica, pentru că, dacă nu îl vom da afară pe Valerian Stan, atunci el avea să ne facă mult mai mult rău mai târziu. Şi a avut dreptate, pentru că Valerian Stan ne-a făcut mult rău. Scrisoarea nu a fost publicată. Mă întreb dacă mai există. Ea a fost luată de anumite persoane de la Alianţă şi ascunsă, pentru a nu compromite oamenii Alianţei Civice. Gică Buldozeristul s-a sinucis degeaba, dorind în felul acesta să ne provoace să-l dăm afară pe Valerian Stan, iar el nu a fost dat afară, pentru că sinuciderea cuiva în sprijinul dovedirii unei realităţi nu putea fi considerată o dovadă. Nu putea fi în sensul juridic, este adevărat. Dar în sens moral, ce dovadă îţi mai trebuie? Iar când Valerian Stan a făcut mai târziu tot ceea ce ştim, unii dintre noi şi-au adus aminte de episodul cu Gică Buldozeristul. Nu îmi dau seama dacă Stan poate dormi cu conştiinţa împăcată, dar dacă totul este adevărat?”.
Deci, să recapitulăm. Gică Buldozeristul este de fapt Gheorghe Gavrilescu, zis Gică Macaragiul, dar memoria i-a jucat o festă „anonimului important”. Habar n-am cine e acesta exact, dar am o vagă bănuială că e vorba de profesorul Gheorghe Ceauşescu (Ghighi), vicepreşedinte al AC în acel moment, viitor deputat PNŢCD. Ştiu că intrase printre primii în sediu când a fost găsit Gigi spânzurat şi că citise una dintre copiile scrisorii de adio. Între timp şi el a plecat la Orientul Etern. Nu ştiu ce relaţii avea Stan cu serviciile, dar e cert că era să rupă coaliţia de guvernare CDR-PD în 1997. Ajuns şef al Corpului de Control al Primului Ministru, el a scos în spaţiul public nişte dosare intrumentate de antecesorii săi pedeserişti şi a tensionat la maximum relaţiile dintre partenerii de guvernare.
Dreptul la cuvânt, post-mortem!