Gest memorabil al lui Iuliu Maniu

Domnule Profesor Ion Coja,

Văzând cu câtă patimă aţi declanşat o mică campanie electorală pe blog, am socotit că este cazul să iau o pauză, până ce se vor lămuri lucrurile, într-un sens sau altul. Începusem un serial cu memoriile lui Stelian Stănicel, compus din 10 părţi. Fiindcă au mai rămas trei dintre ele, poate cele mai interesante, aş dori, cu acordul dvs., ca să mai publicăm ultimele trei dintre ele.

„Lângă Căpitan”, Memorii legionarului Stelian Stănicel (8)

Gazetarii francezi

Înaintea alegerilor din toamna anului 1937 au venit la Căpitan doi gazetari francezi dela ziarul “Le Figaro”. Discuţiile au avut loc în limba franceză şi au fost mai mult de natură politică. Ei au vizitat ţara în lung şi-n lat şi au avut discuţii şi întrevederi şi cu alte figuri importante din viaţa publică românească.
Unul dintre ei îl întrebă pe Căpitan de ce nu ia puterea cu forţa. Ar fi o problemă foarte simplă deoarece ţara întreagă, inclusiv armata, ar fi de partea lui. S-ar putea face în câteva ore şi fără vărsare de sânge. În felul acesta s-ar înlătura răul şi camarila dela Palat ce duce ţara spre prăpastie.
De pe scaunul din spatele mesei de Iucru, într-o ţinută de predicator, cu mâinile strânse pe piept şi împreunate parcă pentru rugăciune, drept şi fără gesturi, le-a spus părerea Iui în legătură cu viaţa publică din România şi despre rostul Mişcării Legionare. Le va aminti că sute de mii sunt alături de el, şi ar fi deci posibil ca, printr-o lovitură de stat şi fără vărsare de sânge, să ia puterea. Dar faptul de a fi la putere nu este pentru el cel mai important lucru. Guverne vin, guverne trec. Pentru noi problema conducerii are un aspect mai adânc, mai esenţial şi e determinat de procesul schimbirii interioare a oamenilor şi de conştiinţa care să asigure permanenţa şi justificarea unei schimbări. O biruinţă ieftină şi fără o linie morală în politică nu are permanenţă. Nu numai poporul nostru, dar toate popoarele din lume ar trebui să se îndrepte către forţa morală pe care să o pună Ia baza vieţii publice. Neamurile trebuie să ajungă la conştiinţa că toate faptele şi acţiunile lor trebue să meargă pe drumul şi voia lui Dumnezeu-Creatorul. El a dat oamenilor şi popoarelor opţiunea de a se înălţa sau de a se prăbuşi. Şi apoi, practic, o victorie legionară în România lipsită de elită de conducători, încălziţi de idealul sfânt al unei misiuni, n-ar avea nici o valoare. S-ar prăbuşi a doua zi. Eu aştept acel proces de desăvârşire în sufletul Iegionarilor şi al Neamului care să asigure permanenţa unei victorii şi care să poată, mai târziu, să fie Iuată ca exemplu şi de alte neamuri.
O parte din aceste discuţii au apărut după aceea în ziarul „Le Figaro” din Paris.

Căpitanul şi Iuliu Maniu

În toamna anului 1937 şi înainte de alegerile generale care se ţineau în luna decembrie, era Ia putere partidul liberal cu George Tătărăscu, prim ministru. Căpitanul ducea tratative cu partidul Naţional-Ţărănesc Iuliu Maniu şi cu partidul lui George Brătianu, ca să ajungă cu ei la o înţelegere pentru stăvilirea abuzurilor electorale şi a violenţei pe care o exercita guvenul dela putere în campania electorală.
Cu Iuliu Maniu, o întâlnire directă era dificilă şi nu trebuia să fie dată publicităţii înainte de a se ajunge Ia un acord. Într-o seară din Iuna octombrie îmi dă instrucţiuni cum să-I întâlnesc pe Iuliu Maniu la hotelul Athénée Palace şi să-I aduc Ia întâlnire:
— Întrebuinţează uşa din dos a hotelului. Cu un ziar sub braţul drept, intri în sala de mese. Ai să fii observat şi, pe aceiaşi uşă, domnul Iuliu Maniu o să te urmeze. O să vie singur.
Cu Ilarie am oprit maşina în spate, conform indicaţiilor. Afară era întuneric. În grabă Maniu s-a urcat în maşină. După câteva zigzaguri şi convinşi că agenţii Camarilei sau ai Siguranţei nu ne urmăresc, am oprit maşina în spatele sediului din strada Gutenberg, pe cheiul Dâmboviţei. La minutul indicat, Căpitanul a eşit pe uşa dela apartamentul Generalului Cantacuzino. S-a urcat în maşină. A stat cu Iuliu Maniu de vorbă timp de aproape două ceasuri, în vreme ce eu cu Ilarie patrulam, unul pe o parte şi altul pe cealaltă parte a strizii. Pe acelaşi drum l-am dus pe Maniu la hotel. Pactul de neagresiune se încheiase.
Peste câteva zile Căpitanul a convocat Senatul Capitalei şi a comunicat înţelegerea de neagresiune cu Iuliu Maniu şi George Brătianu. Pe feţele celor prezenţi se citea nedumerirea.Căpitanul le-a spus: „Dacă cineva vă întreabă de ce am făcut acest lucru, să le răspundeţi: Dacă nu puteţi pricepe acum, o să înţelegeţi peste câteva săptămâni”.
Alegerile s-au făcut fără violenţă. Guvernul liberal a căzut dela putere.
Faţă de Iuliu Maniu, Căpitanul manifestase şi altă dată atitudini de specială condescendenţă.
Astfel, la 10 decembrie 1933, Căpitanul ordona legionarilor prin intermediul Generalului Cantacuzino:
Voturile noastre în număr de peste 200.000 (două sute de mii) Ie veţi împărţi după cum urmează, ascultându-mă şi de această dată fără şovăire:
1. Legionarii din Ardeal vor vota pe Iuliu Maniu.
2. Legionarii din Vechiul Regat şi celelalte regiuni cu Gheorghe Brătianu.
3. În judeţele în care candidează personal Mareşalul Averescu, ii veţi da voturile şi vă veţi pune Ia dispoziţia sa în orice provincie ar candida.
4. Veţi lupta pentru aceşti trei oameni cu acelaşi dor cu care aţi fi luptat pentru propria voastră Mişcare. Veţi pune in joc toate puterile voastre pentru ca să-i vedeţi biruitori, aşa cum aţi dori să ne vedeţi pe noi. Oamenii aceştia nu au credinţele noastre, dar mui bine cu ei, decât cu cei ce s-ar părea că au credinţele noastre, dar sunt lipsiţi de caracter… Ţin însă să fac o precizare: cu aceşti oameni nu m-am întâlnit, n-am vorbit, nu mi-au cerut acest lucru şi nici eu nu le-am promis.

În Circulara Nr. 10 din noiernbrie 1935, referitoare la raporturile dintre Mişcarea Legionară şi „Porunca Vremii”, care într-unul din numerele sale atacase pe Iuliu Maniu, Căpitanul scrie:
…Pentru respectul adevărului să se ştie de toţi că Dl Maniu atacă nu pe Rege, ci vâscul din jurul său, care omoară pe Rege şi nimiceşte Monarhia românească. M-am simţit umilit când pe pagina l-a eram lăudat eu sau noi, iar pe ultima pagină insultat Dl Iuliu Maniu. Omul acesta pe drept cuvânt poate să ne fiarbă în aceeaşi oală, în care fierbe „Porunca Vremii”.
Domnul Iuliu Maniu ne este adversar, dar după dogma legionară nu este permis a ne purta fără onoare cu nici un adversar. Cum se poartă sau se va purta el cu noi, e treaba lui. Şi vor mai fi fiind şi alte chestiuni, în care nu vom fi de acord cu „Porunca Vremii”. De aceea pentru a nu lovi totuşi într-o foaie care, deşi nefiind a noastră, e românească cel puţin jumătate din ea, deviza noastră este: “Citiţi cu toţii „Porunca Vremii”, dar nu credeţi tot ce se scrie în ea”.

Cu ocazia unui articol din „Buna Vestire” despre Iuliu Maniu, Căpitanul revine asupra problemei raporturilor dintre acest ziar şi Mişcarea Legionară, emiţând şi următoarele păreri despre Iuliu Maniu în CircuIara Nr. 62 din 4 Martie 1937;
Noi credem că Iuliu Maniu e un om corect, de ţinută morală într-o ţară care moare în fiecare zi din lipsă de ţinută morală şi de corectitudine interioară. Că pentru această ţinută împotriva Iui se unelteşte, după cum se unelteşte ceas cu ceas şi în contra tineretului. Cerem: să ni se dea măcar dreptul de a ne respecta acei care, nefiind din aceleasi tabere de păreri, simţim pe carnea noastră suliţele aceloraşi uneltitori.

La 14 decembrie 1937 apare un protest public cu următorul conţinut semnat de Corneliu Zelea Codreanu:
Duminică s-au ţinut în ţară, capitală şi la Radio, zeci de discursuri, toate lovind în Iuliu Maniu, în timp ce el a fost împiedicat, cu gaze Iacrimogene, de a vorbi. A ataca din 10 părţi un om — orice păreri ar avea el — punându-i în sarcină mai mult decât merita, şi în acelaşi timp interzicându-i a se apăra, este un act de laşitate care înalţă pe cel atacat şi injoseşte pe toţi atacatorii lui. Dacă prin ilegalitiăţi cineva mai poate birui, laşitatea n-a ridicat nici odată biruitori. Cei ce uzează de ea sunt condamnaţi la înfrâingere.
În 1938, la procesul cu Niculae Iorga, Iuliu Maniu era martor pentru Corneliu Codreanu. La întrebarea procurorului: “Credeţi, domnule Maniu, că inculpatul Corneliu Codreanu a încercat să vândă ţara nemţilor şi poate fi considerat trădător?” Iuliu Maniu s-a ridicat din scaun, s-a dus la Corneliu Codreanu şi s-a adresat Consiliului de Războiu: “Fostul Prinministru al României n-a dat şi nu ar putea da mâna cu un trădător de neam”. I-a întins mâna Căpitanului. Gestul lui a intrat în istorie.