George Enescu - urmărit în exil de Securitate

George Enescu – urmărit în exil de Securitate (I)

Ioana Voicu-ArnăuțoiuPublicat la: 22-08-2020

În septembrie 1946, George Enescu pleca din România pentru totdeauna. Oficial, pleca într-un turneu în S.U.A. şi Canada. Neoficial, pleca în exil. Deşi unanim recunoscut ca fiind personalitatea muzicală românească cea mai reprezentativă, Enescu s-a simţit ameninţat de ceea ce declanşase în viaţa socială şi culturală a României venirea la putere a regimului comunist. În prima parte a secolului XX, România a avut regimuri autoritare: sub Carol al II-lea, în timpul celor patru luni de participare a legionarilor la guvern și în anii dictaturii lui Ion Antonescu. Însă, viaţa culturală românească nu mai cunoscuse o imixtiune politică agresivă, care, preluând întocmai modelul sovietic, urmărea anihilarea libertăţii de exprimare şi utilizarea artei ca unealtă a propagandei. Suprimarea treptată a libertăţii cuvântului, urmările Reformei agrare din 1945, pe care Enescu şi familia sa le-au resimţit direct, sunt numai câteva evenimente care l-au determinat pe muzician, la cei 65 de ani ai săi, aflat, din cauza sănătăţii, pe panta descendentă a carierei sale de violonist, să-şi părăsească ţara. Daca excepţionala sa carieră ar fi putut fi o pavăză pentru el, este puţin probabil să o fi putut apăra şi pe soţia sa, Maria (Maruca) Cantacuzino Enescu, care-şi etala fără reţinere titlul de prinţesă, deși fostul ei soț, Mihail Cantacuzino, nu era descendent direct al familiei domnitoare.

Foto: arhiva SIE

Enescu intră în atenţia autorităţilor comuniste încă de la instaurarea regimului, care a încercat să-l folosească atât pe el, cât şi pe alţi intelectuali importanţi, pentru a-şi consolida imaginea în ţară, dar mai ales în străinătate. Sunt comentatori care interpretează faptul că Enescu nu a refuzat propunerea de a face parte din conducerea A.R.L.U.S., fiind ales pe 25 noiembrie 1944 „preşedinte al subsecţiei de muzică din cadrul Consiliului general (ARLUS)”, ca pe un gest de apropiere faţă de regimul comunist. La înfiinţare, din A.R.L.U.S. făceau parte intelectuali marcanţi din toate domeniile: unii, cu vederi de stânga; alţii chiar credeau că pot influenţa pozitiv relaţiile cu URSS. Enescu însă, nu a fost niciodată perceput ca fiind preocupat de politică și nici nu a profitat de pe urma conjuncturilor politice. S-au dat conotații politice și turneului întreprins de el la Moscova, între 20-23 aprilie 1946. În acest caz, cred că este greu să privim acest eveniment doar prin prisma raţiunilor politice şi să ne îndoim de sinceritatea declarațiilor sale admirative, exprimate faţă de unele lucrări ale lui Prokofiev şi Şostakovici sau faţă de valoare incontestabilă a unor muzicieni ca David Oistrah, Lev Oborin, Emil Gilels, cu care Enescu a colaborat în concertele de la Moscova.

Deputat fără voie

Chiar şi după plecarea din ţară, regimul de la Bucureşti încearcă să folosească renumele lui Enescu în beneficiul propriei imagini, punându-i numele pe lista candidaţilor Blocului Partidelor Democrate, în spatele căruia se aflau comuniștii, pentru Marea Adunare Naţională. Şi acest lucru a fost privit şi comentat în defavoarea lui Enescu. În dosarul instrumentat de Serviciul de Informaţii Externe pe numele lui său (Dosarul SIE nr. 5483), există însă două documente referitoare la încuviiţarea pe care acesta ar fi dat-o pentru a candida în judeţul Dorohoi. Documentele au fost transmise telegrafic de la Legaţia României din Washington Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti, pentru a fi înmânate Secretarului General al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, Emil Bodnăraş. Ambele documente sunt transmise în aceeaşi zi, 27 octombrie 1946 şi cu acelaşi număr – 49.447. Prima telegramă conţine următoarea declaraţie atribuită lui Enescu: (…) prin prezenta declar că accept hotărârea luată de Blocul Partidelor Democratice din România şi primesc a candida izolat la alegerile parlamentare din Noiembrie 1946, pe lista Blocului Partidelor Democratice din judeţul Dorohoi.

Foto: Domeniul Public, Regele Mihai deschide Marea Adunare Națională, 1946

Fără a explica ce l-a determinat pe Enescu să insiste pentru a se transmite o nouă declaraţie, Legaţia României revine cu următoarea telegramă:

Domnule Secretar General,

Ca urmare la adresa mea Nr. 49447 din 27 octombrie a.c., am onoarea să Vă informez pe baza telegramei Legaţiei noastre de la Washington nr. 149 din 25 Octombrie 1946, că Maestrul George Enescu a rugat suszisul Oficiu diplomatic să Vă transmită şi declaraţia de mai jos, scrisă şi semnată de Domnia sa.

Ca omagiu pentru M.S. Regele Mihai I şi în semn de dragoste pentru ţărănimea noastră, accept a figura pe lista deputaţilor intelectuali din afară de orice partid. Insist asupra faptului că nu fac politică şi nu iau nicio obligaţie pe terenul politic.

Trăiască Ţara şi Regele!

Semnat: Geoge Enescu

Această declaraţie s’a făcut în dublu exemplar fără a fi autentificată.

Ministrul Afacerilor Străine V. Brabetzianu,

Ministru Plenipotenţial Secretar General

Ce l-a putut determina pe George Enescu să insiste să se transmită al doilea text? Să fi fost omis ceva din textul iniţial, în forma legalizată de Legaţia României şi Enescu să nu fi acceptat această schimbare? Fără a putea avea certitudini, cred că nu putem exclude faptul că Enescu, chiar dacă se hotărâse să părăsească România, a vrut să rămână consemnat într-un document oficial ataşamentul său faţă de ţară şi Rege.

Cu toate precauţiile luate, înscrierea pe lista de candidați şi alegerea sa în Marea Adunare Națională au fost folosite de propaganda de partid, fiind văzute drept o victorie. Publicul larg nu avea de unde să ştie ce condiţii pusese Enescu pentru a candida, fie doar cu numele, iar această acceptare arăta că încă un intelectual cu o mare carieră aderase la politica partidului conducător. Dar această victorie aparentă trebuia să fie materializată printr-un fapt palpabil: Enescu trebuia convins prin orice mijloace să revină în ţară.

Critici și onoruri

În ţară, departe de ochii străinătăţii, Enescu, ca şi alţi compozitori români de seamă, erau criticaţi în revistele de cultură, devenite adevărate tribune de propagandă. Lucrările lor păcătuiau prin „cosmopolitism”, lipsă de angajare ideologică, lipsă de atașament față de „masele populare”.

Foto: Arhiva Radio România, George Enescu (dreapta) și Mihail Jora

În „lumina” Rezoluţiei din 10 februarie 1948 a C. C. al P.C. al U.R.S.S în problemele muzicii, primite de la Moscova, chiar şi o piesă ca Au Soir, pentru patru trompete, este criticată de Mauriciu Vescan, în revista Flacăra. Cu toate acestea, autorităţile nu renunță la ideea de a avea cu Enescu o legătură de pe urma căreia să poată profita şi îl decorează, în 1947, cu Ordinul „Serviciul credincios”, iar în august 1948, George Enescu, membru al Academiei Române din 1932, devine membru de onoare al nou înfiinţatei Academii a Republicii Populare Române.

Dar lucrul cel mai surprinzător este realegerea sa ca preşedinte al Societăţii Compozitorilor Români, la Adunarea Generală din 25 septembrie 1947. Acest lucru a fost posibil datorită diplomaţiei cu care Mihail Jora, vicepreşedintele societăţii, a orientat, în toată această perioadă, relaţia Societății Compozitorilor Români cu George Enescu, preşedintele ei încă din 1920, de la înfiinţare.

El va deţine această funcţie până la Conferinţa pe ţară a compozitorilor, din 21-22 octombrie 1949, care a avut ca principal scop transformarea Societăţii Compozitorilor Români în Uniunea Compozitorilor din R.P.R.. Iar rezultatele conferinţei au fost clare: din comitetul noii uniuni nu mai făceau parte muzicieni consacraţi, iar George Enescu, Mihai Jora, Dinu Lipatti, Constantin Brăiloiu, Ionel Perlea, Marcel Mihalovici, Stan Golestan, Tiberiu Brediceanu, nu mai apăreau ca membri.

Informatori în Franța

În străinătate, începând cu anul 1951, Securitatea direcţionează mai multe acţiuni care au ca scop studierea amănunţită a personalităţii lui Enescu, a Mariei (Maruca) Cantacuzino Enescu, a situaţiei lor materiale, devenită precară după ce boala de inimă care a culminat cu un infarct l-a împiedicat pe muzician să mai susţină concerte, să dirijeze sau chiar să predea.

Cel mai important obiectiv al Direcţiei I a Securităţii a fost găsirea, în anturajul lui Enescu, oamenilor care puteau fi determinaţi să dea informaţii despre el și Maruca; voiau să afle dacă se gândesc să se întoarcă în România şi, mai ales, să-i influenţeze să facă acest lucru.