…Curtea cu juraţi maghiari din Cluj i-a osândit pe memorandişti la ani grei de temniţă, dar tribunalul celălalt, al lumii civilizate i-a condamnat întocmai pe strâmbii judecători.. Iată ce scria G. Clemenceau, viitorul preşedinte al Franţei, într-un articol intitulat Procesul Memorandului, publicat în 1894. Cităm în întregime acest adevărat document istoric:

 

      “În acest moment se judecă la Cluj, capitala Transilvaniei, un proces de înaltă trădare, care interesează foarte mult atât pe supuşii împăratului Francisc Iosif, cât şi pe oamenii care doresc o mai bună distribuţie a justiţiei între popoare. (…) Ungaria, pentru a nu o cita decât pe dînsa, e semănată de grupuri germane; se găsesc chiar ramuri destul de însemnate de cehi. Nimeni n-a propus vreodată, după cât se ştie, de a constitui aceste rase în stare de guverne separate. Lucrurile se petrec cu totul altfel (s. n.) cu românii din Ungaria şi Transilvania, care, în număr de trei milioane şi jumătate, luptă de mult ca să dobândească autonomia relativă ce de netăgăduit li se cuvine. Istoria lor e din cele mai interesante. La 15 mai 1848, românii din Ungaria, Transilvania şi Banat, într-uniţi într-o mare adunare, în număr de mai bine de 40.000, adoptă în unanimitate o rezoluţie, revendicând «o administraţie naţională autonomă, atât din punct de vedere politic, cât şi din cel eclesiastic», care revendică să se înscrie într-o constituţie bazată pe principiul federaţiei. O asemenea constituţie se cerea de popoarele croat, sârb şi slovac. Maghiarii nu secundară deloc revendicările atât de legitime ale raselor vecine. Ei cereau încorporarea Transilvaniei la statul ungar şi căutau să impună românilor opresiunea ce o înduraseră ei din partea austriecilor. Ei proclamară detronarea Casei de Austria şi, departe de a face solidară cauza lor cu aceea a celorlalte naţionalităţi, cerură printr-o proclamaţie a ministrului Batthyani: „Supremaţia elementului maghiar astfel după cum a cucerit Ungaria, de aproape o mie de ani, cu armele în mână.” Aceasta înseamnă a proclama suveranitatea forţei contra căreia ei se revoltaseră până atunci. (…)

      Revoluţia ungurească învinsă, Francisc Iosif trebui să consacre autonomie Transilvaniei.

      După 1866 însă, pactul consacrând dualismul austro-ungar încorpora Transilvania la Ungaria şi punea sub hegemonia ungurească naţionalităţile nemaghiare.

      Românii, adunaţi din nou la Blaj, protestară contra acestui pact, încheiat fără voia lor. Cu toate acestea, noul regim începu să satisfacă o parte din sentimentul naţional al populaţiei române. Trei legi fundamentale garantau:

  1. Autonomia bisericii române.
  2. Învăţământul naţional în limba română.
  3. Recunoaşterea limbii române ca limbă oficială, ca şi cea maghiară.

      Şi toate aceste prerogative astăzi sunt desfiinţate. Numai şcoalele maghiare sunt întreţinute cu cheltuiala statului. Şcoalele româneşti sunt susţinute cu fonduri provenite din subscripţiuni private, iar învăţământul trebuie să se facă în limba maghiară. În fine, pretutindeni justiţia se dă în limba maghiară. După cum se vede, legile sunt violate cu sfruntare.

      Călcările de legi însă nu se opresc aici. Prin dispoziţiuni arbitrare, introduse în legea electorală, românii au ajuns să fie privaţi de orice drept politic. Censul electoral e de zece ori mai ridicat pentru românii din Transilvania de cum e în restul Ungariei. Circumscripţiile electorale au fost astfel întocmite, încât adeseori săteanul român e nevoit să facă o cale de o zi ca să-şi exercite drepturile lui de cetăţean. Din 417 deputaţi, câţi compun Camera, românii, dacă s-ar stabili proporţia populaţiei, ar avea drept la 75 scaune; ei însă n-au nici unul. Libertatea presei e absolut iluzorie. Într-un singur an s-au intentat «Tribunei», ziar român ce apare la Sibiu, nu mai puţin de 19 procese de presă. Trei din redactorii acestei foi au fost condamnaţi la un total de opt ani închisoare. După cum se vede, tabloul e cât se poate de sumbru.

      În 1892, românii din Transilvania se întruniră în Conferinţă Naţională şi aleseră 25 dintre ei, ca să redacteze un Memorandum care să conţină dorinţele lor. Memorandumul a fost tradus şi publicat în mai multe limbi. Delegaţia însărcinată să-l prezinte Împăratului a văzut închizându-se uşile palatului, sub presiunea ministerului maghiar. Cei 25 de delegaţi, autorii Memorandului, sunt astăzi aduşi în faţa unui juriu maghiar pentru crimă de înaltă trădare. Se susţine că unele expresiuni din Memorand implică ideea preconcepută de separare. Pot fi condamnaţi I. Raţiu şi amicii lui. Opinia europeană i-a achitat de mai nainte. (…)

      Toată dreptatea e de partea românilor (s. n.). Lucrul ar părea neînsemnat. Maghiarii însă i-au dat nişte proporţii prea mari. Propria lor istorie să le servească de învăţământ.

      Independenţa naţiunii maghiare va fi mai bine garantată prin liniştea şi libertatea raselor vecine decât prin apăsarea violentă, a cărei consecinţă inevitabilă este războiul, totdeauna hazardat. În interesul chiar al Ungariei, trebuie acordată libertatea românilor din Transilvania.”