Dau mai jos un fragment din memoriile legionarului Ghoerghe Caraza, cel care a stat in puscariile comuniste 21 de ani fara sa accepte nici un compormis. Fragmentul este prea frumos si pilduitor, asa ca nu m-am indurat sa-l ciuntesc, redand doar acele parti care au legatura directa cu subiectul. Poate ca ar trebui cercetate arhivele romanesti, ale statului major, pentru mai multe precizari:
„Din partea de vest a satului Girov, porneşte un deal care ţine până în Piatra Neamţ, învecinându-se cu dealul Balaurul şi cartierul Vânători, situat în partea de sud-est a oraşului, unde se afla o unitate militară — Regimentul 15 Dorobanţi. Acest regiment şi-a căpătat numele de faimă în războiul din 1877, când, la Plevna, în faţa redutelor Griviţa I şi Griviţa II, ostaşii nemţeni au cucerit aceste mari bastioane şi au înfipt drapelul românesc pe redută. Pe acest deal, înca din primăvară când se arată firul ierbii, până târziu, toamna, putea fi văzut un bătrân cu o barbă albă ca a lui Moş Crăciun, purtând o turmă de vreo 20-25 de cârlani adunaţi din tot satul. Păzitorul nostru de oi purta o traistă pe umăr, în care avea ceva merinde şi câteva cărţi, însa foarte mult timp din zi îl petrecea admirând dealurile şi munţii din jur. De nişte aduceri aminte, privirile bătrânului când se luminau, când se întristau până la lacrimi.
Pe acelaşi deal, recruţii din unitatea militară a Regimentului 15 Dorobanţi făceau instrucţie şi teme de luptă. Mai multe zile la rând, un locotenent încercase o temă de luptă care nu-i reuşea deloc pentru că formaţia militară cu care se antrena îl dădea de fiecare dată peste cap. Urmărindu-i acţiunea, bătrânul se apropie de el şi, zâmbindu-i cu blândeţe, îi întocmi o temă de luptă atât de apărare, cât şi de atac. Necăjit de faptul că până şi un cioban ştie mai multă tactică de luptă decât el, se răsti la acesta şi-l alungă. Bătrânul oier plecă şi în coltul gurii îi apăru un zâmbet amar. Trecu un an de la această întâmplare şi, într-o zi, un ofiţer şi un grup de soldaţi veniseră la instrucţie pe acelaşi deal.
Atent la mişcările militarilor, acelaşi bătrân dădea dezaprobator din cap. În cele din urmă, se apropie de ofiţer şi îi zise:
— Domnule locotenent, anul trecut mi-aţi vorbit urât şi m-aţi alungat când v-am spus că tema pe care o aplicaţi nu este bună. Şi dovadă a acestui lucru este că pe umărul dumneavoastră n-a mai apărut nici o stea. De data aceasta, va rog să mă ascultaţi.
Calm, cu multa siguranţă, păzitorul de oi întocmi un plan de bătălie, în faţa căruia locotenentul ramase mut de uimire.
— Cine sunteţi dumneavoastră şi ce grad aţi avut în armata?
— Numele meu n-o sa va spună nimic, îi răspunse bătrânul, dar ca militar am fost general de armată.
Fulger parcă trecu peste ochii ofiţerului, călcâiele îi scăpărară în poziţia de drepţi şi cu mâna la caschetă salută:
— Să trăiţi, domnule general!
Bătrânul zâmbi, se întoarse şi plecă la oile lui, în timp ce locotenentul încremeni în poziţie de drepţi şi nu-şi mai putea reveni din uimirea ce îl cuprinsese. Cu planul de luptă făcut de „oier”, tânărul ofiţer a fost înaintat în grad şi citat pe armată. Comandantul regimentului avu însă curiozitatea să-l întrebe cum reuşise să realizeze un plan atât de iscusit, în felul acesta ofiţerul fiind nevoit sa spună că adevăratul strateg este un cioban, fost general de armată.
În campania din Răsărit, în afară de un bun camarad şi conducător de oşti, Nicolae Dăscălescu a fost un om cu suflet mare şi, toto dată, un bun creştin. Avea grijă întotdeauna de ostaşii lui şi se simţea îndatorat faţă de oricare cetăţean întâlnit în drum. Astfel, pe frontul din Rusia, a salvat câteva mii de civili de la o moarte sigură prin înfometare, civili de toate vârstele, dar în special femei, copii şi bătrâni. Între cele două fronturi, în vale se afla un sat populat de circa 2.000 de oameni, izolat de restul lumii şi prădat de înşişi ostaşii sovietici. Neavând posibilitate de comunicare şi nici de a se alimenta, zilnic mureau cu sutele, caci de 4-5 săptămâni, de când erau între fronturi, nimeni nu le venise în ajutor. Cu multe riscuri, generalul Nicolae Dăscălescu trimitea în sat ostaşi romani încărcaţi cu alimente.
Şi frontul a înaintat înspre inima Rusiei, ca apoi să se întoarcă la bază şi să pornească înspre apus, de această dată nu alături de ostaşii germani, ci împotriva lor. De la Cotul Donului şi Marea de Azov, generalul Nicolae Dăscălescu şi ostaşii români au ajuns în Munţii Tatra, iar la sfârşitul războiului până aproape de Praga. Era cunoscut sub numele de „Eroul din Munţii Tatra”. După acel trist 9 mai 1945, generalul şi ostaşii români au făcut cale întoarsă pe jos, de la Praga la Bucureşti, trecând prin Budapesta şi intrând în ţară pe la Curtici-Oradea.
În anul 1950, în trecere spre Moscova, Gheorghe Gheorghiu-Dej a mers şi la Praga, unde secretarul general al Partidului Comunist Cehoslovac l-a întrebat de soarta generalului Dăscălescu, cerându-l ca specialist pentru instruirea armatei cehoslovace. La Moscova, Stalin l-a întrebat pe Dej de acelaşi general care, deşi inamic, salvase de la moarte circa 2.000 de nevinovaţi. După ce s-a întors din Rusia, Gheorghiu-Dej s-a interesat la subalternii săi cine este generalul Dăscălescu, cerând sa fie adus în faţa lui.
Într-o celula a închisorii Jilava, arhiplină, un gardian întrebă care este generalul Dăscălescu. Spălat, bărbierit şi îmbrăcat cu hainele pe care le avea la magazie, generalul Dăscălescu a fost dus cu o maşină la Gheorghiu-Dej. Au urmat mai multe întrebări, după care i s-a spus ca este liber, fiind condus până în stradă. Spre marea sa uimire, când a văzut ca nimeni nu-l mai urmăreşte, generalul a rămas mult timp pe gânduri, neştiind încotro să apuce. S-a hotărât s-o ia înspre satul natal, la singura fiinţă apropiată pe care o mai avea în viaţă – o soră văduvă, săracă şi care locuia în casa părintească din ţinutul Neamţului.
Comuna Girov îşi primea într-una din zile un fiu, plecat încă de tânăr şi reîntors acum bătrân. Cu pensia de 80 de lei pe care conducerea comunistă i-o dădea lunar acestui fost general de armată, erou atât pe Frontul din Răsărit, cât şi pe Frontul din Apus, Nicolae Dăscălescu avea voie să moară de foame, neposedând nici un fel de avere. Chiar dacă toţi îl cunoşteau şi îl iubeau pe acest mare om de stat, nimeni nu putea să îl ajute, aşa încât, pentru a nu fi povară pentru sora şi nici pentru nepoţii săi, păzea cârlanii satului, pe dealul din Vânători.
După alte doua luni de la această întâlnire, un colonel comandant de regiment şi un ofiţer inferior urcau dealul pentru a-l întâlni pe bătrânul păzitor de oi. Au discutat cu el, spunându-i dorinţa superiorilor de la Bucureşti. De la această întâlnire, au mai trecut câteva luni şi generalul nostru a primit o înştiinţare că de la 128 lei, pe care îi căpătase la ultima mărire, pensia i-a fost stabilită la 2.500 lei. De asemenea, i se comunica faptul că, la sărbătorile naţionale ale RSR, va putea purta hainele militare şi decoraţiile câştigate pe Frontul de Vest, va putea merge la Bucureşti, unde va sta în tribună cu cei mari, în Piaţa Aviatorilor, primind defilarea care va avea loc de sărbătoarea respectivă. Toto dată, i s-a interzis de a mai păzi oile satului pe deal.
In luna iulie 1969, l-am vizitat la Spitalul “Dr. Angelescu” din Piatra Neamţ, într-o rezervă de la etajul doi. Ieşiţi pe coridor, am stat de vorba cred ca mai bine de trei ore. Mi-a istorisit multe lucruri din zbuciumata lui viaţă, confirmându-mi şi ceea ce ştiam eu despre dumnealui.
— Am avut noroc, mi-a mărturisit, ca n-am apucat sa fiu judecat şi am scăpat doar cu câteva luni de închisoare.
Pensia de 2.500 lei nu a fost nici o dată ridicata integral de el, ci maxim o treime, în jur de 800 lei, şi numai în cazuri excepţionale 900 de lei, pentru a-şi asigura o viaţă de spartan, cum spunea dânsul. Pentru restul banilor semna şi-i oferea copiilor săraci, văduvelor, orfelinatelor, spitalelor, azilelor de bătrâni etc. De la ieşirea din Jilava, nu a părăsit nici o dată satul natal Girov sau oraşul Piatra Neamţ pentru a merge la vreo defilare străină lui şi poporului român, nu a mai îmbrăcat haina militara şi nu a răspuns niciunui apel al autorităţilor comuniste. Când ne-am despărţit, mi-a spus cu adâncă tristeţe:
— Vino să mă mai vezi că nu peste mult timp mă duc dincolo.
Am mai fost, într-adevăr, în două rânduri la el. Pe la jumătatea lunii septembrie 1969, în faţa Casei de cultură am văzut drapelul românesc îndoliat. În hol, pe catafalc, l-am recunoscut pe cel care a fost generalul de armată Nicolae Dăscălescu, Eroul de la Stalingrad şi Eroul din Munţii Tatra, erou al atâtor bătălii şi erou în viaţa civilă. Am îngenuncheat. Câteva ore mai târziu, o coloană nesfârşită de oameni urma cortegiul funebru. Înmormântarea era făcută de primăria oraşului pentru că decedatul fusese sărac şi nu mai avea pe nimeni. În faţa Liceului “Petru Rareş”, cortegiul s-a oprit, însemn al despărţirii de instituţia unde fostul elev a primit lumina, fiind premiant pe tot parcursul anilor de studiu. Cei care priveau şi foarte mulţi elevi s-au alăturat acestei nesfârşite coloane pentru a-l conduce pe ultimul drum pe acest om iubit de toţi. Am numărat 34 de generali, în majoritate străini, printre care şi francezi. L-am însoţit până la cimitir, ca un ultim omagiu adus acestei mari personalităţi a neamului românesc.”
Om, general al armatei care trebuie să rămână în toate cărțile de istorie care redau anii teribili ai unui război. Dumnezeu să-l odihnească! Să fie pomenit mereu.
Ce mai poti comenta in zilele noastre.Nu cred sa mai existe un asemenea MILITAR adevarat si original.A fost odata ca niciodata….???????
Dece oare marile caractere stau ascunse ca cele mai frumoase flori,intre spini?Datorita nimicniciei omenesti,ori datorita virusilor(bacterii neumane) criminali care bantue printe oameni?