21 februarie 2012

Între anii 1990-1992, generalul Ion Costaş a deţinut funcţia de ministru al Afacerilor Interne. Prin decretul preşedintelui Mircea Snegur din 5 februarie 1992, generalul de divizie Ion Costaş este numit în funcţia de ministru al Apărării al Republicii Moldova, pe care a deţinut-o până în iulie 1992.

Domnule general, cum am ajuns în război sau cum a venit războiul peste noi? La acea dată n-aveam armată, exita doar pe hârtie, noi nici astăzi nu o avem. Armata unui stat se crează în 20-25 de ani, cu un suport economic uriaş.

Şi au trecut 20 de ani…

Da, dar pentru asta statul trebuia să investiască cel puţin 3% din PIB, nu 0,3%, cum e acum. Armata trebuie să fie înzestrată cu tehnică modernă şi cu un efectiv de profesionişti. Este o structură complicată, un stat în stat. Ce avem nu ar rezista nici astăzi unui conflict similar. O divizie a Armatei a 14-a, de exemplu 59, dacă se porneşte spre Chişinău, trebuie să ridicăm mâinile.

Cum i-aţi adus acasă pe ofiţerii moldoveni împrăştiaţi prin toată Uniunea Sovietică?

Extrem de greu. I-am scris mareşalului Şapoşnikov, care a fost ministrul Apărării al CSI, de la puci până la crearea armatei ruseşti, în mai 1992. Am fost cândva subalternul lui şi, datorită acestei relaţii, ne-a permis să vedem în ce garnizoane se aflau ofiţerii moldoveni. L-am trimis pe colonelul Grigore Bubulici să cutreiere fosta URSS şi să-i convingă pe unii ofiţerii moldoveni să se întoarcă acasă.

Şi ce tehnică militară aveam?

O parte din armamentul şi muniţiile care se aflau pe teritoriul RSSM a rămas – brigada de artilerie grea de la Ungheni, câteva unităţi la Bălţi şi Chişinău.

Aveam aruncătoare de mine antitanc, tunuri de calibru mare, câteva helicoptere, avioane de vânătoare.  Unii colegi de-ai dumneavoastră spun că a fost evacuată multă tehnică în Rusia, aşa au plecat tancurile de la unitatea de pe strada Vasile Lupu de la Buiucani. Nu este adevărat. Noi n-am moştenit tancuri. Cele din garnizoanele Bălţi, Floreşti şi Cahul s-au retras la începutul anilor ’90 în Ucraina şi la Tiraspol. La Buiucani a fost un regiment de aeropurtate (desant), iar acolo erau TAB-uri. E adevărat că în ’89-’91 tehnică militara a fost retrasă masiv din Moldova.

Cine a dat voie ca această tehnică să plece din ţară?

Cine ne întreba? Eram în Uniunea Sovietică şi ce vroiau aceea făceau. Cum puteam să ne opunem? Alta e că atunci când s-a destrămat URSS, toate unităţile şi structurile militare care se aflau pe teritoriul statelor CSI – Ucraina, Belarus, ţările din Asia Mijlocie – au rămas acolo, dar nu au fost subordonate armatei ruse, aşa cum s-a procedat la noi.

La noi de ce s-a întamplat altfel?

Întrebaţi-l pe Snegur, care e tare supărăcios, de ce a mers pe mâna unor sfetnici precum Nicolae Chirtoacă, Pavel Creangă şi alţii. Eu nu mai eram în funcţie.

Unde a fost calcâiul lui Ahile în războiul de la Nistru?

Vârful aisbergului a fost la Tighina, unde s-a implicat direct Armata a 14-a, conform deciziei comandantului districului militar Odesa şi cu consimţământul ministrului Apărării al Rusiei din timpul respectiv Graciov. Acolo a fost implicată şi artileria, şi tancurile, şi brigăzi de mine.

Şi la Tighina s-au comis cele mai multe erori.

Războiul nu e nuntă, acolo pleacă oamenii şi mor. Sigur că se fac şi o mulţime de greşeli, mai ales atunci când nu există o structură închegată şi când nu eşti pregătit de război. Nu pot să învinuiesc pe cineva pentru că luptam împotriva unei armate imperiale. Numai intervenţia structurilor politice din Occident a oprit măcelul de pe Nistru.

Putea fi şi mai grav?

În 2005 m-am întâlnit cu generalul Graciov, cu care am învăţat împreună la Academia Marelui Stat Major General de la Moscova. Mi-a spus: „Tâmpiţii aştia de politicieni au făcut prostii, noi nu puteam face nimic, eram soldaţi şi am executat nişte ordine”. Zice: „Aveam la acea vreme pe masă un decret al lui Elţîn care ordona să introducem Armata a 14-a şi să ne poziţionăm la frontiera firească a URSS, la Prut”. Dar sfârşitul a fost altul, pentru că Occidentul a văzut că aici poate fi un buboi destul de mare. Asta mi-au spus generalii americani Lesly Clark şi John Reppert. Numai după aceea Snegur a fost chemat la Moscova şi a semnat armistiţiul de pace.

www.adevarul.ro/moldova

Ion Costaș: Participanţii la Războiul de la Nistru au fost trădaţi de clasa politică de ATUNCI şi cea de ACUM

22 Februarie 2012

Ion Costaş a vorbit, în cadrul unui interviu despre cartea sa, dar şi despre problema transnistreană, rezolvarea căruia devine tot mai anevoiasă, chiar şi la 20 de ani distanţă de la acele evenimente. 

Povestiţi-ne despre cartea dumneavoastră

După plecarea Partidului Comunist de la guvernare, am cerut să mi se ofere acces la arhivele de atunci, pentru a mă documenta cât mai mult şi a prezenta publicului larg cât mai multe detalii necunoscute despre ce s-a întâmplat după destrămarea URSS-ului. Din start eram conştient că apariţia cărţii îmi va aduce mulţi duşmani, însă am considerat necesar ca aceste adevăruri să ajungă la suprafaţă. Au trecut deja 20 de ani de la acele triste evenimente, iar generaţia care a crescut nu cunoaşte, din păcate, aceste adevăruri, care a fost evoluţia evenimentelor. Timp de doi ani am adunat toate materialele, însă nu a fost deloc uşor. Arhivele din 90-92 de la Ministerul de Interne şi Ministerului Apărării au dispărut fără urmă. Din fericire, am anticipat acest fapt, iar atunci când am deţinut funcţia de ministru, am făcut rost de mai multe documente şi am o arhivă personală consistentă, am adunat între timp peste 27 kg de documente. Pe cele mai importante documente le-am anexat în cartea mea.  După 92 am venit cu adresări la preşedintele Snegur, apoi la Lucinschi pentru a crea un comitet în componenţa Academiei pentru a cerceta acele evenimente, însă am fost refuzat de fiecare dată.

De ce n-a apărut şi versiunea în limba română a cărţii? Din cauza banilor sau au fost alte obstacole?

Tipărirea cărţii a fost una destul de costisitoare şi a apărut exclusiv cu contribuţia familiei mele. Nu am vrut să găsesc un „sponsor” pentru a nu fi acuzat ulterior că reprezint interesele cuiva. De ce a apărut în rusă? Pentru că majoritatea documentelor emise în acea perioadă erau în limba rusă şi a fost mai uşor pentru mine să le prezint în original. Un alt motiv pentru care am ales să public cartea în rusă a fost acela că până în 2009 apăruse mai multe publicaţii în limba rusă precum că moldovenii ar fi fascişti, că în 92 moldovenii au fost cei care au ucis şi au maltratat oamenii din partea stângă a Nistrului, au apărut mulţi adepţi ai aşa zisului stat transnistrean care ne făceau cu ou şi cu oţet. Am crezut de cuviinţă să le dau un răspuns, să le demonstrez prin documente că realitatea a fost alta. Dar, evident, îmi doresc ca această carte să apară şi în limba română, pentru a fi citită şi de către cei care nu cunosc limba rusă.

De ce Chişinăul pierde tot timpul războiul informaţional cu regimul separatist de la Tiraspol?

Pentru că în spatele regimului de la Tiraspol stau mai multe structuri informaţionale şi de securitate ruseşti. Din păcate, noi încă nu suntem capabili să ţinem piept acestor forţe. Presa de la noi prezintă prea superficial situaţia din stânga Nistrului, în timp ce mass media din Rusia şi de la Tiraspol îndoctrinează populaţia de-acolo. La acest capitol am avut tot timpul de pierdut.

Forţele armate ale Moldovei, dar şi cei care au mers voluntar la luptă au fost trădaţi de clasa politică de atunci?

Trădaţi e puţin spus. Au fost mai mult decât tradaţi. Au fost umiliţi, batjocuriţi, şi de clasa politică de atunci, cât şi de conducerea de acum. În primul rând trebuie să recunoaştem că conflictul de pe Nistru n-a început în 1992, dar în 1990, la Dubăsari. Acest fapt a fost recunoscut chiar de preşedintele Dumei de Stat, Ghenadi Selezniov, în 2005, ruşii au intervenit mai devreme de 92 la Nistru pentru că exista „pericolul” unificării cu România. Au suferit oameni şi până în 92, iar acest fapt nu este recunoscut oficial. Am propus ca numele celor căzuţi în războiul de pe Nistru să fie inscripţionate pe Arcul de Triumf. Oficial noi avem peste 200 de oameni care au căzut pe linia de front, e de datoria noastră ca numele lor să fie înveşnicit, e puţinul ce-l putem face pentru ei şi familiile acestora care suferă şi astăzi. Nu doar că au fost tradaţi, dar au fost şi uitaţi.

Cum a fost eliberat Smirnov? Cu ajutorul cui?

Smirnov a fost eliberat imediat după ce-a fost prins. Ajunsele la urechile lui că se pune la cale arestarea sa şi a fugit la Kiev. În cele din urmă, a fost reţinut de către o echipă specială convocată la Chişinău. Smirnov plecase la Kiev pentru a se întâlni cu Kravciuk, urma să-i înmâneze o petiţie prin care dorea ca regiunea din stânga Nistrului să fie inclusă în componenţa Ucrainei. Deşi eram urmăriţi, am reuşit să-l aducem pe Smirnov la Chişinău pe la Soroca. Dimineaţa, când am ajuns în capitală l-am sunat pe preşedintele de atunci, Mircea Snegur, însă, din păcate, şi preşedintele, şi alţi deputaţi au semnat, la comanda cuiva, protocolul pentru ca Smirnov să fie eliberat. Trebuia judecat conform legislaţiei pentru toate crimele comise.

Cum vă explicaţi că la moment Smirnov are cazierul curat? Cine se face vinovat de aceasta?

Doar procuratura e vinovată. Procurorul general de atunci, Postovan, fără consimţământul lui nu putea fi eliberat Smirnov. Evident că ordinul a venit de sus, dar trebuia să respecte legea şi să nu-i permită lui Smirnov să plece.

Ce a însemnat prezenţa lui Smirnov în stânga Nistrului timp de 20 de ani? Putea situaţia să fie altfel dacă Smirnov nu era eliberat atunci?

Sigur puteau să fie altfel. Dacă Smirnov nu era eliberat în 92, problema transnistreană nu exista astăzi.

Armata a 14-a. De ce a rămas pe teritoriul Republicii Moldova?

Până a fi creat Ministerul Apărării, acesta era o secţie pe lângă Guvern. Atunci când am început să creăm armata Armata Moldovei, am început să împărţim patrimoniul Ministerului Apărării al Uniunii Sovietice.

Doar Republicii Moldova nu i-a revenit nimic atunci când a fost împărţită averea Ministerului Apărării al URSS-ului. Patrimoniul fostului Minister al Apărării al URSS aflate pe teritoriului fiecărui stat a rămas acolo, numai la noi nu.  Suntem unica republică care a acceptat ca armata care era dislocată pe teritoriul său, să fie trimisă în subordinea Ministerului Apării al Rusiei. A fost o naivitate politică fără margine. N-am avut atunci o coloană vertebrală. Dacă armata a 14-a intra în componenţa Republicii Moldova, şi nu a Rusiei, nu aveam acum atâtea bătăi de cap cu aşa zişii pacificatori care stau acum la Nistru.

Conflictul transnistrean a intrat în agenda internaţională, se discută zilnic despre soluţionarea acestuia, totuşi lucrurile se mişcă foarte încet. Nu se vrea sau nu se poate?

Nici nu se vrea, nici nu se poate. Ruşii care susţin şi până astăzi segmentul transnistrean, din punct de vedere mediatic şi politic, îşi doresc în continuare să influenţeze cât mai mult această palmă de pământ. De 200 de ani suntem sub talpa lor. Şi nici Occidentul nu vrea să se implice foarte mult pentru a nu strica relaţiile cu Rusia.

Există suficientă voinţă politică la Chişinău pentru soluţionarea acestui conflict?
Tinerii aceştia care au venit la putere nu pricep multe lucruri, dar nici nu doresc să-i asculte pe cei mai în vârstă. Nu cred că ei nu doresc rezolvarea conflictultui, dar ei nu pot, nu cunosc subtilităţile acestui conflict, istoricul, iar în consecinţă nu pot trasa strategii pe termen lung pentru reînregirea ţării. În rezolvarea acestui conflict trebuie să mizăm pe susţinerea organismelor internaţionale, singuri n-avem nicio şansă de izbândă.

Sursa: Moldova.org