Pe vremea când totul era măreț și se construiau mituri din plastilina…
…un clasic al literaturii române scrisese o fabulă – imagini în antiteză despre libertate. O pasăre îi spunea unui șoarece că ea zboară către soare pe cerul senin, bea roua dimineții, bucură oamenii, în timp ce el, nefericitul, se ascundea prin cotloane întunecoase, se hrănea cu resturi, se speria de orice, ș.a.m.d. În loc de morală,autorul ne spune că scena se petrece în stomacul unei pisici… Autorul era Aurel Baranga, prezent în manuale pe atunci, astăzi uitat. Evident, nu acea creație era studiată în manuale și nici nu știu dacă mai poate fi găsită pe undeva, dar antinomia dintre măreț și derizoriu m-a obsedat. Mă obsedează și acum, când mituri noi se suprapun pe altele vechi, stomacul pisicii este un depozit de gaze naturale care ne transmite cât de mică este lumea în care trăim, cu libertățile noastre cu tot…
O realitate lumească, banală, prețul energiei, de neînlocuit în viața noastră de acum, a explodat în prag de iarnă și amenință să transforme în ruine măreția marilor proiecte, iar oamenii să devină ostatecii circumstanțelor și guvernelor. Gazele naturale și-au cam multiplicat costul în două-trei luni, petrolul se scumpește mai încet, dar la fel de dureros, și lucrurile s-au complicat subit. Se mărește inevitabil prețul energiei electrice, se va scumpi tot ceea ce omul face, dar mai ales hrana cea de toate zilele, pentru că, la urma urmei, îngrășămintele agricole se produceau din gaze naturale… Probabil că ar fi momentul să reînvățăm lecții de altădată, când viața noastră nu depindea de energia electrică. Deocamdată, vom simți imediat doar facturile de iarnă și e greu de crezut că prețurile vor reveni de unde au pornit. Când furtuna se va liniști, vom fi fericiți că prețul energiei a crescut doar de două ori, nu de cinci. Totul se suprapune pe o lume ce nu-și revine încă din zguduitoarea și ubicua pandemie, lume aflată și în plină reconfigurare a unor priorități de ordine mondială.
Ciudat, dar se vorbește foarte puțin despre speculațiile cu energie de pe bursă în prag de iarnă, acolo unde se pot câștiga sume enorme cumpărând astăzi la un preț și vânzând peste o săptămână la altul de câteva ori mai mare, întreținând volatilitatea prețurilor. Dar dacă la aceste jocuri participă și actori mult mai grei decât cei obișnuiți? A fost suficientă o aliniere nefavorabilă a unor circumstanțe mai puțin luate în calcul, ca nevoia de hidrocarburi să crească în toată lumea și să dea peste cap cam tot ce ne spunea teoria despre cerere și ofertă, despre preț și marfă. Redescoperim șocați că energia este o marfă specială, de care toți au nevoie, dar puțini o au, iar posesorii își pot permite practicarea vechiului principiu al tocmelilor din târg, nu-ți convine, nu cumpăra. Ca de obicei, se caută vinovații, se regizează explicații, se proiectează măsuri pentru diminuarea efectelor asupra populației, dar se ocolește miezul problemei – zăpada și gerul au devenit probleme de securitate națională. Cum deja ne-am obișnuit, primele acuzații au fost adresate Gazprom-ului, apoi au apărut în public informații că acesta nu și-a încetat niciodată obligațiile contractuale, a livrat pe conducte cât s-a contractat, prețurile lui sunt mai mici decât cele de la bursă, instituția sacră a pieței libere, că este gata să-și mărească cu până la 15% livrările, cu condiția ca tranzacția să-i fie și lui avantajoasă. Pentru creșterea cantităților de gaze naturale vor fi necesare investiții în zonele de extracție și trebuie să aibă siguranța că beneficiarul nu se va răzgândi după ce trece hopul. Argumentele țin de comerț și negocieri, oferta rămâne și nu a trecut neobservată chiar dacă războiul informațional oficial continuă. Experți americani afirmă că în Europa criza energetică a apărut din cauza reducerii producției proprii și a creșterii cererii pe piețele asiatice. Totul pare o neputință a UE, care a coborât ștacheta și a făcut din Gazprom adversar geopolitic.
Exact în toiul crizei, la Moscova s-a desfășurat o reuniune mondială pe tema energiei și acolo s-au auzit multe lucruri care vor influența piața. Printre altele, s-a reiterat că nici … Rusiei nu-i convin prețurile exagerate la energie, pentru că se vor mări costurile importurilor sale, ele nu vor putea fi compensate prin export de energie, pentru că ponderea acesteia în PIB s-a redus considerabil în ultimul timp, locul a fost luat de alte exporturi… De asemenea, s-a vorbit despre consum real și cerere, Gazprom a transmis beneficiarilor europeni că este un partener sigur și va rămâne în piața concurențială, atât prin conducte, unde prețurile sunt legate de petrol, deci mai mici deocamdată, pe bursă, dar și pe piața gazelor lichefiate. Practica de până acum a demonstrat că piața petrolului poate fi temperată prin decizie comună a principalilor exportatori, dar acest lucru nu se poate pentru gazele naturale și nimeni nu garantează că prețurile la energie vor reveni acolo unde au fost cu câteva luni în urmă. UE continuă lupta cu Gazprom.
Uniunea Europeană s-a constituit cu decenii în urmă ca soluție pentru … eliminarea îndelungatei confruntări franco-germane. Inițiativa a avut succes câteva decenii, pentru că, la origini, a fost o asociere între state cu aproximativ aceleași niveluri de dezvoltare, cu multe elemente de civilizație comune, interese care stimulau eforturile colective, un tandem ce susținea reconcilierea în toate formele și sub o umbrelă americană de siguranță. Nu era nevoie de prea multe eforturi pentru a-și demonstra atractivitatea, chiar și lumea comunistă îi căuta colaborarea. De aceea, lărgirea a fost un proces în care UE punea condițiile, a rămas și acum organizație centripetă, care atrage candidați promițându-le prosperitate. Avantajul apartenenței la UE ca răsplată a contat mult în integrarea euroatlantică și extinderea NATO. Uniunea Europeană s-a lărgit rapid, dar cam în același ritm și-a pierdut principalul avantaj, cel al omogenității inițiale. Poate acesta este adevăratul motiv pentru care organizația a temperat procesul primirii de noi membri, apoi s-a produs acea lovitură cu efecte pe termen îndelungat a Brexit-ului.
Astăzi UE include state cu niveluri de dezvoltare extrem de diferite, piața unică internă le avantajează tot pe cele cu nivel ridicat de dezvoltare, iar normele juridice comunitare susțin acest avantaj, chiar dacă oferă (…teoretic șanse egale tuturor membrilor !) În organizația de astăzi, ierarhia nivelurilor de dezvoltare este cam aceeași ca la începuturile Comunității cărbunelui și oțelului, pentru majoritatea membrilor, dar cine a fost bogat atunci este acum și mai bogat… Grecia a fost salvată de la faliment cu câțiva ani în urmă doar pentru a nu compromite proiectul și a nu stimula tendințele independentiste… Circulația capitalului, forței de muncă și a mărfurilor este sacră în spațiul comunitar, dar de ani buni în înteriorul lui se practică cea mai cinică și unilaterală migrație ca expresie a libertăților: forța de muncă spre Vest, doar mărfuri spre Estul comunitar și consumerist, condamnat, astfel, la sărăcie și dependență perpetuă… Tandemul franco-german își păstrează doar aparențele sub presiunea ultraperformantei economii germane.
(B.Ion)
YEMENUL AR PUTEA FI CENTRUL ARAB AL DRUMULUI MARITIM AL MĂTĂSII
De Pepe Escobar
Un fundal geoeconomic este esențial pentru a înțelege ce se întâmplă cu adevărat în Yemen.
Timp de cel puțin o jumătate de mileniu înainte ca europenii să înceapă să apară, clasele conducătoare din sudul Arabiei au construit zona într-un prim centru de schimb intelectual și comercial. Yemenul a devenit destinația prețuită a descendenților profetului Mahomed; până în secolul al 11-lea au țesut legături spirituale și intelectuale solide cu lumea largă.
Până la sfârșitul secolului al 19-lea, după cum se menționează în remarcabila “Distrugere a Yemenului” de isa Blumi (University of California Press, 2018), o „infrastructură remarcabilă care a valorificat ploile sezoniere pentru a produce o cantitate aparent nesfârșită de bogăție nu a mai atras doar discipoli și descendenți ai profeților, ci agenți agresivi ai capitalului care caută profituri”.
Curând, am avut comercianți olandezi care se aventurează pe dealuri terasate acoperite de boabe de cafea ciocnindu-se cu ienicerii otomani din Crimeea, pretinzându-le pentru sultanul din Istanbul.
Până în epoca postmodernă, acei „agenți agresivi ai capitalului care căutau profituri” au redus Yemenul la unul dintre câmpurile de luptă avansate ale amestecului toxic dintre neoliberalism și wahhabism.
Axa anglo-americană, de la jihadul afgan din anii 1980, a promovat, finanțat și instrumentalizat o versiune esențialistă, ahistorică a „islamului”, care a fost redusă simplist la wahhabism: o mișcare de inginerie socială profund reacționară condusă de un front antisocial cu sediul în Arabia.
Această operațiune a modelat o versiune superficială a islamului vândută opiniei publice occidentale ca fiind antitetică față de valorile universale – ca în „ordinea internațională bazată pe reguli”. Prin urmare, în esență anti-progresivă. Yemenul se afla în prima linie a acestei perversiuni culturale și istorice.
Cu toate acestea, promotorii războiului dezlănțuit în 2015 – o celebrare sumbră a imperialismului umanitar, completată cu bombardamente, embargouri și foamete forțată pe scară largă – nu au luat în considerare rolul Rezistenței yemenite. La fel cum s-a întâmplat cu talibanii în Afganistan.
Războiul a fost o manipulare perversă de către SUA, Marea Britanie, Franta, Israel și minioni saudiți, emirati și qatarezi. Nu a fost niciodată un „război civil” – așa cum spune narațiunea hegemonic/imperiala – ci un proiect pentru a inversa câștigurile propriei „Primăveri arabe” din Yemen.
Ținta a fost să readucă Yemenul la un simplu satelit in curtea Arabiei Saudite. Și pentru a se asigura că yemeniții nu îndrăznesc niciodată să viseze nici măcar să-și recapete rolul istoric de referință economică, spirituală, culturală și politică pentru o mare parte a universului Oceanului Indian.
Adăugați la narațiune si tropul simplist de a da vina pe Iranul șiit pentru susținerea Houthis.
Când a fost clar că mercenarii coaliției nu vor reuși să oprească Rezistența yemenită, s-a născut o nouă narațiune: războiul a fost important pentru a oferi „securitate” haciendei saudite care se confruntă cu un inamic „susținut de Iran”.
Așa a devenit Ansarallah distribuită în rolul șiiților Houthis luptând împotriva saudiților și a proxy-urilor locale „sunnite”.
Deci, întreaga poveste Yemen, încă o dată, este, în esență, un capitol tragic al Imperiului iudeoamericanmerican care încearcă să jefuiască lumea a treia.
Casa de Saud a jucat rolul vasalilor care căutau recompense, caci Casa de Saud este în strâmtori financiare disperate, care includ subvenționarea economiei SUA prin mega-contracte și achiziționarea datoriei SUA cu bonuri de trezorerie.
Casa de Saud nu va supraviețui decât dacă ar domina Yemenul. Sauditii sunt total folositi pentru a câștiga războiul si nu în ultimul rând pentru a-și plăti facturile pentru armele occidentale și asistența tehnică deja utilizate. Nu există cifre definitive, dar potrivit unei surse western intel apropiate Casei de Saud, acest proiect se ridica la cel puțin 500 de miliarde de dolari până în 2017.
Realitatea evident, făcută clar de alianța dintre Ansarallah și triburile majore este că Yemenul refuză să renunțe la bogăția sa națională pentru a subvenționa nevoia disperată de lichidități a Imperiului iudeoamerican, garanții pentru noi infuzii de numerar și setea de mărfuri. Realitatea puternică nu are absolut nimic de-a face cu narațiunea povestita de imperiali ca Yemenul prin „tradiții tribale pre-moderne” averse la schimbare, astfel susceptibile la violență duc la un nesfârșit „război civil”.
Deci „o altă lume este posibilă”, atunci când Rezistența yemenită scoate în cele din urmă națiunea din strânsoarea coaliției neoliberale/wahhabi care se prăbușește.
După cum bine știu chinezii, Yemenul este bogat nu numai în rezervele de petrol și gaze neexplorate până acum, ci și în aur, argint, zinc, cupru și nichel.
Beijingul știe, de asemenea, tot ce trebuie să știe despre ultra-strategicul Bab al Mandab dintre coasta de sud-vest a Yemenului și Cornul Africii. În plus, Yemenul se mândrește cu o serie de porturi din Oceanul Indian situate strategic și porturi de la Marea Roșie în drum spre Marea Mediterană, cum ar fi Hodeidah.
Aceste căi navigabile țipă practic dupa Inițiativa Drumul si Centura (BRI) și în special Drumul Maritim al Mătăsii – porturile yemenite completând singura bază navală de peste mări a Chinei din Djibouti, unde drumurile și căile ferate se conectează la Etiopia.
Alianța ansarallah-tribală poate chiar, pe termen mediu și lung, să exercite un control deplin pentru accesul la Canalul Suez.
Un scenariu foarte posibil este aderarea Yemenului la „șirul de perle” – porturi legate de BRI peste Oceanul Indian. Desigur, va exista un regres major din partea susținătorilor agendei „Indo-Pacific”. Aici intră legătura iraniană în imagine.
BRI va cuprinde, în viitorul apropiat, interconectarea progresivă dintre Coridorul Economic China-Pakistan (CPEC) – cu un rol special pentru portul Gwadar – și coridorul emergent China-Iran care va traversa Afganistanul. Portul Chabahar din Iran, la doar 80 km de Gwadar, va înflori, de asemenea, fie prin angajamente definitive ale Indiei, fie printr-o posibilă preluare viitoare de către China.
Legăturile calde dintre Iran și Yemen se vor traduce într-un comerț reînnoit în Oceanul Indian, fără ca Sanaa să depindă de Teheran, deoarece este în esență autosuficientă în energie și produce deja propriile arme. Spre deosebire de vasalii saudiți ai Imperiului American, Iranul va investi cu siguranță în economia yemenită.
Imperiul nu va lua nimic din toate acestea ușor, dar desi deranjat nu are cum schimba cursul evenimentelor. Există o mulțime de asemănări cu scenariul afgan. Afganistanul urmează să fie acum integrat în Noile Drumuri ale Mătăsii – un angajament împărtășit de OCS. Acum nu este atât de departe pentru a poza Yemen ca un observator SCO, integrat la BRI și profitând de pe urma pachetelor Băncii Asiatice de Investiții în Infrastructură (AIIB). Lucruri ciudate s-au întâmplat în Eurasia si mai sunt si altele în curs de desfășurare.
Acest articol a fost publicat inițial pe The Cradle.
Pepe Escobar, născut în Brazilia, este corespondent și redactor-șef la Asia Times și editorialist la Consortium News and Strategic Culture. De la mijlocul anilor 1980 a trăit și a lucrat ca corespondent străin în Londra, Paris, Milano, Los Angeles, Singapore, Bangkok. El a acoperit pe scară largă Pakistan, Afganistan și Asia Centrală în China, Iran, Irak și Orientul Mijlociu extins. Pepe este autorul cărții „Globalistan – How the Globalized World is Dissolving into Liquid War”; „Red Zone Blues: Un instantaneu al Bagdadului în timpul valului”.
A contribuit cu redactori la „Imperiul” și Semiluna” și „Tutto în Vendita” în Italia. Ultimele sale două cărți sunt „Imperiul haosului” și „2030”. Pepe este, de asemenea, asociat cu Academia Europeană de Geopolitică din Paris. Când nu este pe drum, el locuiește între Paris și Bangkok.
Traducerea: CD