Gabriel Liiceanu, autor al unui plagiat “invers”!

Nu am date suficiente ca să zic şi eu că Liiceanu a plagiat. Dar nu m-aş mira deloc s-o fi făcut, poate într-o manieră mai personală, cu mai multe precauţii, aşa cum şade bine unui ins căruia nu-i lipseşte priceperea şi preocuparea de a părea ce nu este: o persoană onorabilă, deasupra oricărei îndoieli ori suspiciuni. Povestea dobândirii patrimoniului fostei Edituri Politice, corect interpretată, trebuie să-i confere lui Gabriel Liiceanu meritul istoric de a fi primul care, după 1990, s-a înfruptat fără saţ din ce nu era al lui: bănuţul public. Liiceanu este cel care a dezlegat câinii cei flămânzi ai privatizărilor frauduloase, încă din primele zile postdecembriste, când năucii de noi încă mai număram morţii. Când o lege a privatizării încă nu exista, Liiceanu a ştiut să profite de neatenţia noastră, s-a mişcat repede, nu s-a împiedicat în niscai scrupule sau remuşcări. Liiceanu, se poate spune, a dat tonul la cântec, la jaful care a urmat! A avut această inspiraţie a totalei neruşinări. Cu o mână a scris Apelul către lichele, iar cu alta şi-a îndesat în buzunare un patrimoniu care nu-i aparţinea nicicum. A fost primul dintre cei «îmbogăţiţi la revoluţie», categoria de români, de neoameni, cea mai mizerabilă. Şi de atunci mereu s-a îmbogăţit, prin tot felul de găinării şi inginerii fraudatoare. Mi-nchipui ce haz vor fi făcut Liiceanu şi gaşca de succesul pe care l-a avut infamul text despre lichele… Un text atât de autobiografic! Mărturisesc, am fost la un pas de a-l lua în serios, tocmai eu, care ştiam atât de bine ce-i poate pielea nesimţitoare a obrazului. Dar mă număram şi eu printre naivii dispuşi în acele zile să şteargă cu buretele totul pentru a ne primeni cu toţii, într-o lume care să fi meritat sacrificiile miilor de vieţi tinere date la schimb de Iliescu pentru idealurile cele noi : tranziţie, privatizare, economie de piaţă, democraţie, alegeri libere, pluralism politic şi alte hau-hauri. Dar mai ales privatizare! Aici a fost bătaia dintre cei ce s-au aflat pe lista profitorilor. Listă alcătuiă cu mult înainte de decembie 1989. Cap de listă, instalat de Brucan, Gabriel Liiceanu. El a făcut safteua la privatizări. La jaf! A avut mână bună. Nimeni dintre cei ce l-au urmat şi nici el nu a păţit ceva, nimeni nu a dat inapoi nici măcar un capăt de aţă din cât au furat atunci şi de atunci încoace mereu! Iar jaful a fost total ! Fără rest!…

…Ce să însemne însă acest «plagiat invers» pe care îl pun în seama lui Liiceanu? Nimic altceva decât să scrii un text pe care atunci când îl publici să-l semnezi cu numele altuia, nu persoană fictivă, ci reală, cu care să te înţelegi şi să cazi de acord asupra acestei manevre. Caracterul imoral al acestui gest nu decurge automat, din faptul în sine, ci din anumite circumstanţe. Alte circumstanţe, dimpotrivă, pot conta în favoarea făptuitorului. Las cititorii să aprecieze. Povestea mea este următoarea:

Pe la începutul anilor 80, când a apărut celebrul Jurnal de la Păltiniş, i-am făcut o recenzie, consecinţă şi a unor discuţii purtate în cercul de prieteni ai lui Petre Ţuţea. Ideea noastră era că Gabriel Liiceanu a stat degeaba în preajma lui Noica, pe care nu numai că nu l-a înţeles, dar nici nu avea cum să-l «înţeleagă», să-l prizeze. Pe unul ca Noica nu-l poţi înţelege şi judeca corect decât dacă ai acces la motivaţia atât de înaltă a faptelor, a gândurilor şi atitudinilor sale. Or Liiceanu încercase să-l scadă pe Noica tocmai din perspectiva dimensiunii care scăpa înţelegerii sale. Am zis cam aşa: Liiceanu nu are organ, îi lipseşte, cu care să simtă capacitatea lui Noica de a se dedica total comunităţii, dezinteresat şi eficient totodată. Liiceanu nu are, funciarmente, acces la Noica naţionalistul… Recenzia am publicat-o în “Luceafărul”. Găsisem de cuviinţă să pomenesc, laudativ, şi participarea celor doi la excelenta ediţie Platon, din care tocmai apăruse un nou volum, cu masiva contribuţie a lui Liiceanu. Ba, ca să depărtez orice suspiciune de adversitate programată, atât de evidentă la alţi recenzenţi ai Jurnalului de la Păltiniş, am făcut o recenzie şi volumului IV(?) din Platon, lăudându-l pe Gabriel Liiceanu şi propunând acea carte la titlul neoficial de Cartea anului. Am dintotdeauna un respect aparte pentru cei capabili să-i citească pe vechii greci în original. Dacă mai şi traduc din ei, preţuirea mea devine cult!

Cum cartea lui Liiceanu stârnise comentarii însufleţite la Europa Liberă, aşteptam un comentariu de la Munchen şi pe marginea recenziei mele. Comentariul a venit, într-adevăr , semnat şi rostit de Gelu Ionescu, fostul meu coleg şi aproape prieten, care de curând aterizase la Europa Liberă. Un comentariu rău, nedrept şi vehement, prin care eram acuzat că fac apologia regimului ceauşist! Nici mai mult, nici mai puţin! De ce? Pentru că lăudasem ediţia Platon, considerând-o fără pereche de bună! Cum să n-o laud?! De câţiva ani făceam cu studenţii un semestru întreg de discuţii pe marginea celebrului dialog Cratylos, cercetasem mai multe ediţii şi constatasem că, prin studiile care însoţeau traducerea, ediţia românească era cea mai bună dintre cele câteva, nu toate, consultate de mine. În economia recenziei, lauda ediţiei era o frază decorativă, care nu participa la argumentaţia ideilor de bază. Am băgat-o sub impresia celuilalt articol, scris de mine, în care Gabriel Liiceanu era eroul pozitiv al preţuirii mele sincere, colegiale. Cum să nu-l fi iubit la acea dată pe Liiceanu, traducător din Platon?! Ei, bine, acea frază era cu răutate răstălmăcită de Gelu Ionescu ca să mă acuze (1)de ignoranţă crasă, căci altele sunt ediţiile cele mai bune din Platon, nu cea românească, şi că (2)minţeam de fapt publicul cititor ca să am pretext să-l laud fără motiv şi fără margini pe Ceauşescu! Precizez, în textul meu nu era nici o aluzie politică la regim, la Ceauşescu! Ci lăudam publicul românesc care făcuse din Platon un autor de succes în librării. Noica însuşi ne povestise cu ce mirare aflaseră la Paris Mircea Eliade şi Emil Cioran de cozile de la librărie pentru a prinde un volum Platon…

Menţionez că până în decembrie 1989 eu nu am scris nici un rînd de laudă Partidului sau Ceauşeştilor. Pe Ceauşescu am început să scriu despre el şi să-l laud abia după 1990…Textul lui Gelu Ionescu era cu atât mai nedrept cu cât împreună discutasem multă politică pe coridoarele Facultăţii de Litere, în pauza de la cursuri, în celebrul Hol… Gelu Ionescu mă cunoştea bine, de unde putuse scoate acel text mizerabil?!

Lucrurile s-au lămurit odată cu apariţia Epistolarului, carte aparută după un an şi ceva, şi care cuprindea republicate câteva din recenziile făcute Jurnalului de la Păltiniş, precum şi epistolele schimbate de Gabriel Liiceanu cu diverşi prieteni din ţară şi din străinătate. Recenzia mea nu a fost republicată, în schimb era comentată într-o scrisoare a lui Liiceanu către Doinaş, parcă. Nu mi-a fost greu să-mi dau seama că scrisoarea semnată de Liiceanu era scrisă de aceeaşi …mână care scrisese şi textul citit de Gelu Ionescu la microfonul Europei Libere. Textul din Epistolar era însă mai decent, civilizat, nu făcea nici o trimitere la ignoranţa mea sau la servilismul meu faţă de guvernanţi. Am dedus din data şi locul expedierii scrisorii că Liiceanu se afla la Heidelberg, lângă Munchen, la data când Gelu Ionescu m-a porcăit la E.L… Iar din compararea celor două texte, cel rostit de Gelu Ionescu la Europa Liberă şi cel publicat de Gabriel Liiceanu în Epistolar, nu mi-a fost greu să-mi dau seama că erau scrise de acelaşi autor. Aşadar, autorul acelei mizerii citite la Europa Liberă era nimeni altul decât seraficul Liiceanu…

N-am ştiut ce să fac cu această descoperire! O replică în care să pun lucrurile la punct ar fi însemnat un act de delaţiune la Securitate, căci să mergi cu o bursă în Germania şi să te apuci acolo să scrii texte pentru Europa Liberă era interesant pentru Securitate. Chiar dacă Securitatea însăşi îl trimisese pe Liiceanu acolo, aşa cum mi s-a lăudat generalul Pleşiţă în urmă cu vreo patru ani – informaţie pe care nu o pot accepta! Oricum, Liiceanu tot greşise faţă de Centrală şi putea fi sancţionat aspru. Să fie, dar nu pe mâna mea! Aşa că am tăcut şi am înghiţit, inclusiv remarca plină de indignare a prietenului Damian Necula, care mă certa că am fost atât de neglijent dându-mă informat în materie de Platon. Asupra acestei chestiuni m-am mai interesat ulterior şi, după 1990, am făcut publică, la adresa lui Gelu Ionescu & comp. Gabriel Liiceanu(sau invers), întrebarea: care sunt ediţiile Platon mai bune decât ediţia «Noica», cum, impropriu, unii o denumesc? Nici până azi nu mi-au răspuns!

Aceasta este pe scurt măgăria pe care i-o reproşez lui Liiceanu. Ieftina măgărie de a inventa un procedeu prin care să-şi poată lovi preopinentul adversar fără a fi nevoit să dea socoteală. Cel mai mult îmi pare rău că a stricat prietenia pe care eu credeam c-o am cu Gelu Ionescu. Altminteri, pentru a se mai vădi o dată că minciuna are picioare scurte, prin 1994, în faţa comisiei de cultură a Senatului, unde Liiceanu era audiat pentru a fi acceptat în Consiliul de Administraţie al TVR, eu, ca senator ce eram pe atunci, l-am întrebat pe Liiceanu ce garanţii poate oferi că el, ca membru în noua conducere a TVR, nu se va preta la găinării de felul celei relatate mai sus, că nu va repeta maşinaţiuni nedemne, de felul celei la care l-a obligat pe Gelu Ionescu. Altminteri şi el paraşutat la Munchen cam cu aceeaşi misiune, dacă e să-l credem pe acelaşi increbibil general Pleşiţă. Liiceanu şi-a recunoscut fapta, puţin mirat că ar avea ceva descalificant în ea, şi a promis că la TVR nu va mai face. Nu a putut oferi garanţii propriu zise şi a pierdut postul la care concura. Am avut impresia că, din nou, lui Liiceanu îi lipsea organul prin care să priceapă. De data asta să priceapă cât fusese de ticălos şi de amărît… Are acest handicap, aşadar, la discernămîntul moral. Nu joacă teatru, este sincer convins că orice ticăloşie, odată ce-i aparţine, devine altceva, trece în metafizic, se ridică mai presus de orice morală naivă, primitivă ca toţi cei care o mai iau în seamă pe demodata, protocronista morală.

Post scriptum Mă întreb şi azi, cu ce argumente l-a convins Liiceanu pe bietul Gelu Ionescu să colaboreze la o stratagemă atât de penibilă. Să fi contat gradul?