INFORMAȚIE de CULTURĂ GENERALĂ PENTRU TOTI UNGURII CARE STRIGĂ CĂ ARDEALUL E AL LOR, DAR NU-ȘI CUNOSC ISTORIA!!!
Stiţi cum o chema pe mama lui Matei Corvin? (rege al Ungariei timp de 32 de ani – 1458-1490 – FIUL lui Iancu de Hunedoara) :
ELISABETA SĂLĂJAN !!!

DRAGI CONCETĂȚENI MAGHIARI
PÂNĂ DE CURÂND NU ȘTIAM PROVENIENȚA DENUMIRII ”UNGARIA”.
AȘA CĂ VĂ AJUTĂM ȘI PE VOI SĂ VĂ ÎMBOGĂȚIȚI CUNOȘTINȚELE ÎN MATERIE DE ISTORIE ! ! !
Foarte adevărat, cu un amendament: ultimul rege din dinastia arpadiană, a decedat la 300 ani după regele Ștefan (la 1300).
Din 1300, până în 1527, au fost numai regi străini, ce nu aveau nici o legătură cu ”ungurii” minoritari în Panonia.
Numele de „Ungaria” derivă din turcă și înseamnă ”10 săgeți”, adică numărul triburilor turcice venite în Panonia:
1. 3 triburi de turci Cabari (proveniti din Khazari- popoare turcice care au adoptat iudaismul),
2. 6 triburi de populații turcice, care au format baza ungurilor (dintre care cel mai puternic era tribul maghiarilor) și
3. un trib de Bașchiri, de la care derivă și cuvântul ”Bozgor” (bașchir, boșchir, boscor) din care s-a format în română verbul „a boscorodi – a vorbi neînțeles”.
Ungaria Mare nu a existat!
Să afle și TOKES!!!
Este scornită de minţile înfierbântate care confundă realitatea cu visurile deşarte de mărire!Ungaria aşa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o găselniţă birocratică, a unui funcţionar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi şi aranjamente de culise.
Ungaria aşa zis Mare nu a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de români!
Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie.
Unde este jertfa ungurească la 1867?!
Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac şi jumătate de ocupaţie turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece?
Să le aducem aminte celor care calomniază România cu atâta pasiune, faptul ruşinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta şi din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur!
Repet:
când turcii, care transformaseră Ungaria în paşalâc, au fost alungaţi de armatele unei puteri europene, creştine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară!
Nici unul!
La fel cum, în cele aproape două secole de ocupaţie turcească, nu s-a înregistrat niciun moment de rezistenţă, de opoziţie ungurească la ocupaţia musulmană.
Nota bene: principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor româneşti, între care includ şi Transilvania.
Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare.
Dispare Ungaria, dar nu şi Transilvania, care continuă să existe!
De ce nu dispare şi principatul Transilvania odată cu Ungaria, la 1527?
Simplu de ce: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria şi Transilvania erau lucruri diferite, entităţi complet separate, care nu puteau fi gândite împreună!
Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeaşi situaţie cu Moldova şi Ţara Românească, fiind toate trei părtaşe în mod firesc la aceeaşi istorie, la acelaşi model de organizare politică.
Insistenţa cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparaţia între cel calomniat şi calomniator!
Foarte uşor şi la îndemâna oricui este să constate că oportunismul şi lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari, decât la cei care ne-au condus şi reprezentat pe noi!
S-o spunem pe şleau şi pe înţelesul omului de rând: momentele în care să-ţi fie ruşine de tine că eşti maghiar sunt mult mai numeroase şi mai jenante decât cele care i-ar îndreptăţi cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros.
Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgenţă trebuie adunate de istoricii specialişti şi puse pe tapet, căci numai aşa vom închide gura celor care şi-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc!
Ţinem totuşi să punem o întrebare pentru bravii noştri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie:
Câţi sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, şi câţi sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români?
Câţi sunt românii al căror nume a fost maghiarizat şi se fălesc azi cu ei toţi maghiarii, şi câţi sunt maghiarii cu nume românizat?
Să mi se ierte simplicitatea, aproape penibilă, a demersului pe care îl propun!
Dar nu avem încotro şi trebuie să ne coborâm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanţi şi insistenţi cu orice ocazie!
Să vorbim aşadar pe înţelesul minţii lor, împuţinată de ură şi năluciri deşarte!
Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice şi să tranşăm o dată şi pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligaţi să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor.
Pentru cei ce vor face această operaţiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să verifice situaţia din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari matematicieni Farkas şi Janos Bolyai.
Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureş!
Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui şi pentru familie să-şi susţină ipoteza, adevărul!.
Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!
Acelaşi exerciţiu nu ar strica să-l facem şi cu ceilalţi vecini, întrebându-ne câţi ucrainieni, ruşi, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, şi câţi români i-au fericit pe vecinii noştri şi ar binemerita nu numai un cuvânt de recunoştinţă din partea acestora!
Dar ar merita ca în toate aceste ţări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt româneşte şi se consideră români!
Oare cât vom mai tolera persecutarea şi marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic demascând neruşinarea guvernanţilor vecini, a guvernanţilor noştri, complet surzi la suferinţa românilor din ţările vecine?!
Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile, să le reamintim: la Trianon, în 1920, s-a decis crearea statului Ungaria!
Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. Abia după 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar.
De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria ţară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat naţional!
Comunitatea internaţională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!
Care e logica acestor resentimente?
Cum puteţi deplânge la nesfârşit dispariţia graniţelor care aparţineau altora, adică habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridicolul situaţiei?!
Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea şi administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. Abia după Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Şi ştiţi dumneavoastră, fraţi maghiari, care a fost prima iniţiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta?
Care a fost primul lor gând de autoguvernare maghiară, suverană şi independentă pentru prima oară după 400 de ani?
Nu ştiţi, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din Ungaria!
Au decis să trimită şi au şi trimis la Bucureşti o delegaţie, de trei conţi maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand şi lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867!
Nici mai mult, nici mai puţin!
Aşadar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranţa cea mare a politicienilor maghiari!.
Lipsiţi de exerciţiul guvernării, al libertăţii, fruntaşilor unguri le-a fost teamă de riscurile şi provocările la care te supune suveranitatea.
S-au simţit singuri şi neajutoraţi, neasistaţi!
Nu ştiau încotro s-o apuce!
Cam la fel cum au reacţionat ţiganii noştri când au fost eliberaţi din aşa zisa robie: s-au trezit şi ei dintr-odată neasistaţi şi s-au întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat şi să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa!
Unde era dispreţul politicienilor maghiari faţă de tot ce este românesc atunci când au venit la Bucureşti cu căciula în mână cerşindu-ne întovărăşirea?!
Unde era dorul de libertate şi neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari?!.
Prin ce impuneau românii în faţa vecinilor maghiari ?
Prin faptul evident că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi şi mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de ani, era statul român.
Nici în toată Europa nu găseşti multe popoare care s-au învrednicit de o asemena performanţă politică!
Semn de cuminţenie şi de înţelepciune atât la nivelul domnilor, cât şi la nivelul omului de rând de la talpa Ţării!
Nu întâmplător românii se numără şi printre cele numai câteva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul Jus Valachicum.
Da, oameni buni, aşa s-au petrecut lucrurile după Trianon!
A fost un moment jenant pentru bieţii unguri, iar guvernanţii şi mai apoi istoricii români, ca nişte veritabili domni, ca nişte adevăraţi boieri, ca nişte buni vecini, ca nişte oameni adevăraţi, ne-am abţinut să-l popularizăm, să-l mediatizăm şi să-l comentăm!
Să facem caz, ori, ferit-a Sfântul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noştri! Şi poate că aşa ar trebui să procedăm şi în continuare! Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale Celuilalt!
Din păcate, abnegaţia ungurească sistematică, instituţionalizată, de a lovi şi calomnia tot ce este românesc, ne obligă să părăsim îndătinata noastră atitudine de a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului.
Bunătatea noastră şi bunul nostru simţ sunt considerate slăbiciune, prostie chiar!
E timpul ca această impertinenţă să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără ruşine să fie obrăzniciţi şi puşi cu nasul la perete, să nu şi-l mai ridice aşa de sus fără niciun temei!
Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simţ care să-i tragă de mânecă pe conaţionalii lor mai zănateci sau nu îndrăznesc, să ne ocupăm noi, românii, de această trebuşoară!
Şi s-o facem de data asta temeinic, cu sistemă!
Avem nevoie, aşadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel şi fel de minciuni, ne calomniază şi ne sabotează cu orice ocazie!
Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul şi nu mai putem întârzia cu punerea în funcţiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!
Şi adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri!
Numai detractorii noştri au motive să se teamă de adevăr!
Ceea ce înseamnă că îl avem de partea noastră şi pe bunul Dumnezeu, care este, în fapt, alt nume al adevărului.
Numai că trebuie să avem grijă mare: Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă şi în traistă!
Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, şi a vegheat Sfântul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat.
Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie şi de dăruire apostolică a cărturarilor noştri, şi datorită jertfei româneşti din acei ani teribili ai Marelui Război.
Tuturor românilor aşadar, pentru fiecare român în parte şi pentru întreg Neamul nostru cel românesc, inima şi fruntea sus.
Dați și altor români să ia cunoștință!Viorela Gherasim
Matei Corvin a fost roman, dar nu s-a comportat, din pacate, ca un roman. Dintre toti protectorii, pe care domnitorii romani au fost nevoiti sa-i accepte (sa accepte statutul de vasal al lor), pentru a putea conta pe sprijinul lor si pe cel occidental, el a fost unul dintre cei de cea mai proasta calitate.
A fost cel care si-a arogat meritele priceperii militare si succeselor lui Vlad in campania sa din sudul Dunarii, laudandu-se prin scrisori papei si senatului venetian cu victoriile „capitanului sau” (de asemnenea si prin mijlocirea ambasadorului venetian la Buda, Piedro Tomassi), victorii la care nu avusese absolut nici o contributie, dar pentru care cerea in schimb bani pentru sustinerea mai departe a campaniilor militare. Bani din care Vlad nu a vazut nimic. Ulterior, lui i se datoreaza campania de demonizare a voievodului roman, precum si incarcerarea sa la Visegrad.
A venit si randul lui Stefan, caruia i-a invadat tara, determinandu-l pe voievodul moldovean sa-i administreze regelui Corvin altoiala strasnica de la Baia. In 1974 accepta si el statutul de vasal al lui Matei, contand pe sprijinul sau in eventualitatea unei invazii otomane asupra Moldovei. Cand a venit si acea vreme, regele l-a lasat pe cont propriu (ma rog, trimitand simbolic 1800 de soldati), el fiind ocupat cu nunta. Cei 5000 de secui nu au nici o legatura cu vreun sprijin al lui Matei, ei fiind recrutati direct de catre Stefan, legaturile cu acestia fiind stabilite inca din 1469, cand spatarul lui Stefan, Filip Pop, a efectual o expeditie militara in Transilvania.
In 1476 urmeaza o expeditie otomana chiar mai puternica decat cea din anul precedent, condusa pesonal de Mehmet, ocazie cu care sprijinul „protectorului” a fost fix zero. Stafen rezuseste totusi sa salveze tara, datorita geniului sau militar, combinand rezistenta cetatilor cu lupta de gherila si uzand sistematic armata sultanului, facandu-l sa abandoneze cmpania si sa plece catre imparatia sa asa cum a venit…cu mana goala. Un fapt demn de remarcat e si tentativa sultanului de a folosi vestitele tunuri gigant de tipul celor folosite impotriva Constantinopolului, in scopul asedierii si distrugerii Sucevei, tunuri neutralizate insa de catre tunarii garnizoanei.
Ironic gasesc, oarecum, armata ungara din acea vreme era supranumita „Armata Neagra”….un fel de a spune „Acea Armata….”, desi singura victorie cu care se poate lauda in contemporaneitatea celor 2 voievozi pomeniti este (cu sprijinul comitelui Pavel) cea de la Campul Painii. O batalie pe care (dupa nivelul ei) Stefan sau Vlad ar fi fi trecut-o la „si altele…”.
Din nou oarecum ironic, cu cateva luni inainte de batalia mai sus amintita, cand probabil se adunasera destule informatii concrete despre pregatirea unei expeditii otomane, conduse de Ali Beg in Transilvania, brosovenii arata mai multa incredere si speranta catre Stefan (care isi castigase deja reputatia cunoscuta in luptele cu imperiul otoman), scriindu-i in aprilie 1479 o scrisoare, dupa cum urmaza:
Intai o dare de stire din partea lui Stefan asupra unei posibile invazii turcesti in Ardeal:
„Vă dau de știre că oamenii noștri au venit din Țara Românească (de Transalpino) și spun cu adevărat că nespus de cruzii păgâni, Turcii, au trecut iarăși, cu o altă oaste mare și foarte puternică, la Munteni, și nu știm gândul lor încotro bate […] Pe urmă, dacă știți ceva despre Ali Beg, să ne faceți cunoscut.”
Si raspunsul brasovenilor:
„Multă supunere și slujbă-ți aducem înainte de toate Măriei Tale. Parcă ai fost ales și trimis de Dumnezeu pentru cârmuirea și apărarea Ardealului (Velut huiusmodi percep. debemus V.M. Dei gratia in gubernationem atque defensionem partium Transsilvanarum esse electam et deputatam). Ce vești vrei să știi, urmează. Îți dăm de știre că suntem în mare primejdie și la mare strâmtoare, din pricina Turcilor nespus de cruzi. În zilele trecute au făcut în aceste părți ardelene o pagubă jalnică, și au de gând să facă și mai multă, cum te vei lămuri și Măria Ta. Deci astăzi, adecă Luni după Sf. Marcu [26 Aprilie], au venit iarăși la noi oameni trimiși de la Munteni, de la prietenii noștri și credincioșii Sfintei Coroane, și ne-au făcut cunoscut, așa încât cu adevărat trebuie să credem și să ne așteptăm așa, că Turcii păgâni vin spre Ținutul nostru și spre cele trei Scaune secuiești, ca să ne prade. Pentru aceea, cu mare dor și dragoste te rugăm pe Măria Ta ca să faci bunătate să te apropii de această țară, spre a o feri de acei Turci nespus de cruzi. Ne-au mai spus acei credincioși ai Sfintei Coroane că ei, cu tovarășii lor, sunt aduși cu deasila și cu putere să asculte de acei Turci, ca și cum s-ar fi depărtat de credința creștină și ar fi și ei Turci. Pentru care și acei credincioși te așteaptă, suspinând foarte, pe Măria Ta. Căci au nădejde în Măria Ta că-i vei scăpa de sila și robia acelor păgâni, ca să mai poată sluji Sfintei Coroane și legii lui Christos. Ce vom avea sigur, îți vom da să știi, cum îl vom afla, ca unui domn prea îndurător al nostru.”
https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2015/03/25/brasovenii-il-roaga-pe-stefan-cel-mare-sa-i-apere-de-turci-aprilie-1479/