Prin librăriile americane.
Oprirea deportării ultimilor 140 000 de evrei din Ungaria iniţiată de doi români
Sunt mulţi români care au salvat evrei maghiari din Ardealul de Nord, răpit de Ungaria în 1940, unii recunoscuţi şi onoraţi cu titlul Drept între popoare, alţii mai puţin cunoscuţi sau unii ţinuţi special într-un con de umbră. Din ultima categorie fac parte şi George Mantello şi Dr. Florin Manoliu .
Cum au reuşit cei doi, un evreu român şi un român, o acţiune atât de spectaculoasă care a salvat ultimii evrei rămaşi în Ungaria, este descris în cartea “The Man who stoped the trains to Auschwitz. George Mantello, El Salvador and Switzerland’s Finest Hour “ , de David Kranzler, cu o prefaţă a senatorului Joseph I. Liberman, editura Syracuse University Press, apărută în anul 2000.
George Mandel s-a născut în 1901 în oraşul Bistriţa. După terminarea studiilor lucrează la bănci din Cluj, Budapesta, Viena şi Craiova, apoi se lansează în afaceri cu textile ajungând înainte de război, un fabricant de suces din Bucureşti. A făcut afaceri cu consulul general al Salvadorului din Geneva, s-au împrietenit şi acesta, în 1939, îl numeşte consul onorific pentru Cehoslovacia, Iugoslavia şi România cu baza în Bucureşti. Îşi schimbă numele în George Mantello. În 1942 îşi lichidează afacerile, face câteva speculaţii valutare cu lire sterline şi franci elveţieni obţinând 140 milioane lei cu care cumpără 60 de vagoane de bumbac de la Ministerul de Finanţe, le expediază în Elveţia, le vinde acolo şi obţine un profit bun. La 25 august 1942 este numit prim secretar al legaţiei ( fără salariu ) Salvadorului din Geneva. Din această poziţie, cu acordul acordul autorităţilor salvadoriene, a dat 10 000 de documente de cetăţenie salvadoriană evreilor din teritoriile ocupate de germani. Asemenea documente se puteau obţine şi de la alte consulate latino-americane, dar costau între 500 şi 3 000 de franci elveţieni. Ale lui Mantello erau gratuite. Desigur că nemţii s-au sesizat de această abundenţă de cetăţeni latino –americani, au vrut să nu le recunoască documentele, dar au fost ameninţaţi, că în acest caz vor fi internaţi etnici germani în lagăre în ţările respective. Aceste documente date de Mantello au salvat 20 000 –80 000 de evrei, pentru că un document de identitate se referea la o familie. Cu aceste documente nu se putea călători peste hotare, nu erau paşapoarte, dar ofereau o anumită protecţie; posesorii lor nu trebuiau să poarte banderola galbenă, nu puteau fi trimişi în ghettou sau deportaţi. Mantello a cheltuit peste 100 000 de franci elveţieni, din banii proprii, pentru a tipări aceste documente.
În primăvara lui 1944 au început să circule nişte zvonuri privind deportările din Ungaria, dar nu se ştia nimic précis. Mantello a devenit îngrijorat pentru că părinţii lui se aflau la Bistriţa, sub unguri, iar socrii şi soţia sa la Budapesta, Avea nevoie de informaţii. A început să caute cea mai potrivită persoană pentru această operaţiune periculoasă care cerea curaj şi trebuia să fie demnă de încredere. Cel ales a fost dr. Florin Manoliu, ataşat comercial al Consulatului român din Berna, un prieten vechi şi asociat al fratelui său Josef. Manoliu avea reputaţia de liberal şi anti–nazist. A fost bun prieten cu Grigore Gafencu, fost ministru de externe, care se mutase în Elveţia după ce a ajuns la putere Antonescu. Manoliu era prieten şi cu Iuliu Maniu. În timpul războiului Manoliu a ţinut legătura dintre Gafencu şi Maniu .
Manoliu nu numai că trebuia să culeagă informaţii, dar trebuia să-i şi ajute. Mantello i-a dat 1 000 de documente de identitate salvadoriene în alb, din care 100 trebuia să le lase comunităţii din oraşul său natal Bistriţa, iar restul la Budapesta. De asemenea i-a dat medicamente şi o sumă de bani pentru comunităţile respective. Pleacă în misiune în 22 mai 1944. El aranjează să se întâlnească în tren, la Viena, cu consulul român, căruia i-a predat documentele salvadoriene, banii şi medicamentele, pentru a fi păstrate în siguranţă. Aşa cum a bănuit, reputaţia sa de liberal i-a făcut pe nemţi să-i întrerupă calătoria şi să-l trimită la Berlin pentru a afla scopul călătoriei. Manoliu a ripostat “ Suntem noi aliaţi ? De ce mă interogaţi ? Toate întrebările despre călătoria mea vă rog să le adresaţi ambasadorului român “ (pag.84). Numai după o puternică intervenţie a oficialilor de la Bucureşti i s-a permis lui Manoliu să se întoarcă la Viena. Aici îşi recupereaza documentele, banii şi medicamentele de la consul, apoi în 3 iunie pleacă la Bucureşti. I-a transmis un mesaj lui Maniu de la Gafencu. Pleacă apoi la Bistriţa, dar acolo n-a găsit pe nimeni din familia lui Mantello şi nici alţi evrei. A văzut în schimb un mic steag alb, iar un oficial local l-a informat că acesta înseamnă ca din Bistriţa au fost îndepărtaţi toţi evreii. Ca să nu pară suspicios a declarat şi el “Aşa trebuie să facem şi-n ţara noastră “ ( pag. 84 ). Manoliu a mai călătorit la Dej, Cluj şi Satu Mare. În toate a găsit acelaşi steag alb şi aceeaşi explicaţie. A ajuns la Budapesta în 17 iunie.
Consulul elveţian Lutz, într-un raport scris imediat după razboi, descrie ce s-a întâmplat. În câteva săptămâni, autoritaţile maghiare, au scos 400 000 de evreii din provincie din casele lor, i-au bagat în ghettouri şi apoi i-au deportat la Auschwitz. Ritmul de deportare era de 10 000 de oameni pe zi. Acum evreii din Budapesta au înţeles că vor fi toţi deportaţi în Germania şi că sunt pierduţi. Conducerea lor nu putea face nimic. Crucea Roşie maghiară n-a făcut nimic şi nici biserica maghiară n-a reuşit să facă un protest colectiv catre guvern. Lutz a înaintat un protest către Ministerul ungar de externe, dar acesta a dat vina pe nemţi.
Manoliu nu ştia nimic din toate acestea, dar a simţit că misiunea sa este urgentă în Budapesta. S-a dus la Consulatul român, unde s-a întâlnit cu consulul general Ioachim Daianu, căruia i-a explicat misiunea sa. Daianu l-a asigurat pe Manoliu de întregul său sprijin şi i-a sugerat sâ se întâlneasca în continuare în apartamentul său, aflat în altă parte. Aici s-a întâlnit cu Lutz care apoi l-a pus în legatură cu Miklos Krausz, şeful Palestine Certificate Office, care a încercat să explice în ce situaţia disperată se află ultimii 250 000 de evrei din Budapesta. Dar pentru că Manoliu nu ştia maghiara, iar Krausz nu ştia franceza sau româna, Manoliu i-a cerut să scrie pe hârtie toate aceste informatii, ca să le ducă la Geneva. S-au înţeles ca a doua zi să-i fie aduse hârtiile la hotelul unde era cazat Manoliu. Krausz i-a adus două documente. Primul era un rezumat de cinci pagini după originalul de 33 de pagini al Raportului Auschwitz, care conţinea lista deportaţilor pe ţări, declaraţiile a patru evadaţi şi că 1 765 000 de evrei au fost omorâţi. Al doilea document era Raportul ungar care conţinea şase pagini. El dădea detalii despre ghettouri şi deportarea evreilor unguri la Auschwitz, oraş după oraş. Au început în aprilie 1944, cu regiunea Carpato–Rutheniană, la scară mică, dar mai târziu, între 15 mai şi 7 iunie 1944, mai mult de 350 000 de evrei au fost deportaţi la Auschwitz. Krausz a declarat mai târziu că din 7 iunie şi până în 19 iunie când a primit raportul Manoliu, au mai fost deportaţi 100 000 de evrei. Manoliu a vrut să se întâlnească cu soţia lui Mantello, Irene şi socrii lui , dar n-a reuşit. I-a lăsat lui Lutz, care reprezenta şi statul Salvador la Budapesta, un paşaport nou pentru Irene şi documente salvadoriene pentru familia socrilor lui Mantello, banii, medicamentele şi documentele salvadoriene pentru comunitatea evreiască. Lutz a reuşit să se întâlnească cu socrul lui Mantello, căruia i-a dat documentele lăsate. Manoliu a ascuns cele două rapoarte printre documentele româneşti şi în 20 iunie intră în Elveţia, unde se întâlneşte imediat, noaptea la ora două cu Mantello şi fratele lui. Cei doi fraţi sunt şocaţi aflând că mai bine de 200 de membri ai familie lor din Bistriţa erau pierduţi. Manoliu i-a dat lui Mantello şi o scrisoare de la socrul său. După aceea Manoliu i-a îmbrăţişat pe cei doi fraţi şi a părăsit locuinţa.
După ce şi-a revenit din şoc, Mantello a telefonat la mai mulţi membrii ai Comitetului ungaro-elveţian şi lideri ai studenţilor evrei elveţieni, pentru a traduce în cât mai multe limbi cele două rapoarte. Mantello era de doi ani în Elveţia şi avea relaţii bune cu diplomaţi, lideri ai cultelor şi cu diverse cercuri sociale. Era prieten şi cu studenţi maghiari, fiii foştilor emigranţi din 1919, sau a celor care şi-au trimis copii la studii în timpul războiului. A reuşit ca-n două zile să copieze rapoartele în peste 50 de exemplare în engleză, germană, franceză, spaniolă. Dar mai întâi a făcut câteva modificări. Din scrisoarea lui Krausz a schimbat destinatarul Poszner, liderul evreilor elveţieni, în George Mantello. A mai adăugat câteva rânduri care să încurajeze, pentru că scrisoarea lui Krausz era disperată ( se termina cu ajutor!, ajutor!), adică mai sunt speranţe de salvare. A încheiat cu un apel :” Vă rog utilizaţi orice oportunitate pentru a stabili contacte cu toate autorităţile şi popoarele înţelegătoare. Noi suntem siguri că americanii şi englezii ne vor ajuta .Ajutor ! “.
A început o campanie de presă. Aceasta în Elveţia era o problemă fiind ţară neutră, inclusiv în media. În 22 iunie se întâlneşte cu comandorul Freddie West, ataşat militar şi spion, căruia îi arată rapoartele şi-i cere sprijin. West a cooperat nu numai pentru că-l cunoştea pe Mantello dar şi pentru că el ştia multe din cele scrise în cele două rapoarte. După ce primeşte aprobarea de la West, Garett, şeful British Exchange Telegraph, trimite rapoartele, pe banii lui Mantello, timp de şase ore, în patru lungi telegrame. Garett a trimis rezumate după materialul lui Mantello lui Roosevelt, Churchill, Eden, Arhiepiscopului de Canterbury, reginei Wilhelmina. Garett a plasat sursa telegramei ca si cum ar veni din Ankara, pentru a scăpa de cenzura elveţiană. Copiile făcute de studenţi au fost distribuite oamenilor din guvernul elveţian şi din ambasade, inclusiv nunţiului papal. În câteva zile s-a multiplicat raportul în câteva mii de exemplare pe care le-au distribuit studenţilor, personalităţilor politice, parlamentarilor .
La sugestia lui Mantello pastorii protestanţi au făcut slujbe pentru evreii morţi. Liderii bisericii protestante au copiat în mii de exemplare rapoartele şi le-au distribuit în facultăţi şi liderilor politici. Unul din cei mai activi lideri protestanţi în apărarea evreilor a fost pastorul dr.Paul Vogt. S-a început o campanie de presiune la cel mai înalt nivel al guvernului elveţian şi al IRC ( International Red Cros )
Serviciile secrete vestice ştiau încă din 1941 ce se întâmplă cu evreii, dar Aliaţii au păstrat tăcerea. Această tăcere a fost menţinută până la sfârştul lunii iunie 1944, când brusc a izbucnit o incredibilă serie de proteste împotriva lui Horthy şi deportării evreilor maghiari. Acestea au început de la Papă, Roosevelt, Churchill, regele Suediei ( care l-a trimis pe Raoul Wallenberg la Budapesta ).
Antipatia elveţienilor faţă de evrei a fost susţinută de cei zece ani de propagandă antisemită germană şi întărită de frica unei invazii germane. În această atmosferă era o cenzură strictă care nu permitea nici o atitudine critică faţă de Germania. Scopul lui Mantello era să spargă cenzura elveţiană şi să avertizeze lumea privind tragedia evreilor. Primul articol apărut în Neue Zürcher Zeitung în 24 iunie a avut efectul unui catalizator. Pînă în 30 iunie au mai apărut 21 articole. La câteva zile după ce a început campania de presă Mantello a fost declarată persona non grata .
Ambasadele ţărilor neutre din Budapesta, Elveţia, Suedia, Spania, Portugalia, nunţiul papal şi oficiali ai Crucii Roşii Internaţionale au înaintat proteste guvernului maghiar solicitând oprirea deportărilor. În faţa avalanşei de proteste şi a campaniei de presă Horthy opreşte deportările în 7 iulie. Din 1 iulie pînă în 7 iulie când Horthy a oprit deportările s-au mai publicat 32 de articole. În următoarele 10 zile, până când deportările au fost declarate oficial oprite şi aceasta a devenit public au mai apărut 200 de articole. Apogeul a fost în 14 şi 15 iulie cu 38 şi 35 articole apărute. Campania a scăzut în august şi s-a stins în septembrie. În total s-au publicat 470 articole în 182 de ziare. Iată două titluri care au apărut în presa elveţiană : “Adevărata faţă a regimului maghiar “ şi “ The tragedy of Hungarian Jewry “. Cei 160 SS-işti ai lui Eichman din Ungaria nu puteau realiza deportarea fără cooperarea deplină a jandarmeriei maghiare. Dacă nu începea această campanie de presă, în următoarele două – trei săptămâni toţi evreii din Ungaria ar fi fost deportaţi, atât de “bine “, “ discretă “ şi “ eficientă “ a fost organizată acţiunea de cei implicaţi.
Unul din diplomaţii maghiari din Berna, Bella Sarossy , care aflase de rolul jucat de Manoliu, scria într-un raport :”Thus ,our enemies ( i.e.Romanians ), our land – thirsty neighbors , obtained in the most critical moment of our history a trump cord in their hands …The Romanians have begun a violent compaign against us. They base their arguments about these atrocities against Jews upon incontunestible documents and photos, whose negatives werw supplied personally by trustworthy people “. La raport a ataşat :
- Protestul public al Bisericii protestante elveţiene
- Copii după patru telegrame originale ale BET
- Un grupaj de articole din presa elveţiană
- Un raport de presă al BET din 30 iunie cu detalii asupra deportărilor.
Cel care i-a pus la dispoziţie materialul ataşat a fost chiar Mantello.
La 1 august 1944, Josef Mandel l-a rugat pe Manoliu să ducă la Bucureşti un raport despre campania de presă din Elveţia şi o scrisoare lui dr.Wilhelm Filderman, lider al evreilor români. Referindu-se la aducătorul scrisorii ( Florin Manoliu ), ca un domn de la Legaţia română din Berna care datorită contribuţei sale la “interesele noastre, a câştigat gratitudinea întregii comunităţi evreieşti “. A mai spus : “mulţumirile pentru succesul campaniei de presă, trebuie aduse în primul rând purtătorului acestei scrisori , pentru că lumea a auzit pentru prima dată de tragedia evreilor maghiari “ ( pag.177 ).
Raportul lui Philip Freudiger, reprezentantul Crucii Rosii Internationale din Budapesta confirmă că deportările au fost oprite datorită campaniei de presă şi indignării opiniei publice din ţările aliate şi neutre .
George Mantello părăseşte Elveţia în 1956, stabilindu-se la Roma, unde moare în 1992. În timpul lungii sale vieţi nici istoricii şi nici statul Israel nu i-au apreciat eforturile făcute pentru salvarea evreilor. Encyclopedia of the Holocaust , din 1990, editor şef Israel Gutman, nu – i acordă decât o frază în cadrul articolului de două pagini rezervat lui Carl Lutz. S-ar putea ca găzduirea la sediul legaţiei elveţiene a lui Krausz de catre Lutz să fi contat, plus faptul că Mantello se considera evreu roman. Abia spre sfârşitul vieţii a obţinut ceva onoruri în SUA .
Dr. Florian Manoliu s-a stabilit în Elveţia după invadarea României de către ruşi. În timpul vieţii nu i-a fost recunoscută contribuţia sa la salvarea evreilor maghiari, Abia în anul 2001, la şapte ani după ce a murit, a fost onorat de către statul Israel cu titlul de Drept între popoare .
În România, nici George Mantello–Mandel şi nici dr. Florian Manoliu nu s-au bucurat de nici un fel de onoruri, fiind cvasinecunoscuţi. Deşi în titlul articolului fac referire doar la doi români, aşa cum rezultă din conţinut, acţiunea lui Manoliu ar fi eşuat dacă n-ar fi fost ajutat de alţi diplomaţi români, dintre care aminteşte cu numele pe Ioachim Daianu, consul general la Budapesta.
Delaware ,
Octombrie , 2010 Ioan Ispas
Comenteaza