„Holocaustul” din Transnistria văzut de cei mai importanți evrei din România
Profesor Ion Coja
Miercuri, 22 Octombrie 2014 22:48
Filderman & Şafran, art-emis Wilhelm Filderman și Alexandru Șafran
În raportul Comisiei Wiesel – pe care am făcut greşeala să nu stric până mai ieri nicio privire, măcar în treacăt aruncată, sunt pomenit, citat şi comentat pe îndelete în capitolul Distorsionarea, negarea şi minimalizarea Holocaustului în România postbelică în subcapitolul Negaţionismul deflectiv. (Ce-o fi aia „deflectiv”?!) Mai întâi se consemnează, corect, teza unui „politician post-comunist, Adrian Păunescu”, ca fiind reprezentativă pentru poziţia celor inventariaţi în sus-numitul capitol: „Nimeni dintre românii care au luptat pentru Reîntregirea Neamului (de la Mareşalul Antonescu la ultimul soldat) n-a acţionat în felul sângeros în care războiul îi pune pe oameni să acţioneze, împotriva vreunui inamic, pentru că era evreu. Singura – şi îngrozitoarea – raţiune a crimelor din Basarabia a fost pedepsirea bolşevicilor.[…] România nu a ucis evrei pentru că erau evrei.” (s.n.) Iar apoi sunt înregistrat şi eu, subsemnatul, cu o parte din argumentele pe care le-am invocat de-a lungul anilor pentru a „distorsiona, nega şi minimaliza holocaustul”.
Ce am eu de obiectat la textul acesui capitol? Mai înainte de orice pretind ca în titlu să se facă precizarea că toţi cei citaţi neagă nu Holocaustul, ci holocaustul „din România”, din Transnistria! Nici Păunescu, nici Buzatu şi nici subsemnatu’, nu am distorsionat, negat ori minimalizat Holocaustul şi punct! Fără nici un determinant! Adică Holocaustul de pretutindeni! Inclusiv cel de la Auschwitz şi alte sumbre locaţii, aşa cum s-ar înţelege din titlul bietului capitol! Ci l-am negatără numai pe cel pus în cârca românilor! E drept, eu, unul, am făcut în mai multe rânduri apel la inteligenţa evreilor holocaustizanţi, nu puţini, dar foarte puţină, şi le-am atras atenţia cât sunt de imprudenţi atunci când ne acuză pe noi de holocaust în ciuda tuturor evidenţelor, căci nouă, românilor, ne este atât de uşor, ne este foarte ușor, ne este cel mai ușor să ne disculpăm, iar dovezile noastre de nevinovăţie, imbatabile, cu sau fără voia noastră, vor fi imediat invocate de alţii pentru a nega, distorsiona etc. însuşi în întregimea sa Măria Sa Holocaustul şi punct! Deci şi cel de la Auschwitz etc. Că, deci, obligându-ne pe noi, ca români, să ne apărăm, argumentele noastre vor servi, în final, cauza „infamă” a celor care neagă Holocaustul şi punct! Ceea ce ne sincer displace! Nu stă în intențiile noastre!…Dar, deh! Tu l’as voulu, George Dandin!
Distorsionarea, negarea şi minimalizarea argumentelor.
Deci, cât de cât corect, titlul capitolului ar fi fost „Distorsionarea, negarea şi minimalizarea holocaustului din România”. Iar propriu zis corect ar fi să fie scos din titlu măcar cuvântul distorsionare. Sub un tilu ca Negarea Holocaustului din România eu, unul, recunosc, mă înscriu oricând! Cu amândouă mâinile! În rest, e mult mai mult de corectat. Căci, după regula „cine zice ăla este”, capitolul respectiv chiar cu asta se ocupă: cu distorsionarea, negarea şi minimalizarea argumentelor celor care contestă holocaustul din Transnistria, din România. Dacă încerc acum, prin rândurile de faţă, să îndrept ceva, nu am în vedere persoana mea, ci a celor doi evrei citaţi în titlul acestor rânduri: Wilhelm Filderman şi Alexandru Şafran, pe care eu i-am pus mereu în centrul de greutate al argumentaţiei mele.
Au fost cei doi, la vremea aceea, liderii evreilor din România. Despre primul, se spune că evreii din Statele Unite îl considerau a fi „cel mai important evreu din Europa”. Amândoi au cunoscut în modul cel mai nemijlocit cu putinţă situaţia evreilor din România acelor ani şi nu au stat indiferenţi la tragedia coreligionarilor. Să-i luăm pe rând:
Wilhelm Filderman, „cel mai important evreu din Europa”.
Mai întâi, Wilhelm Filderman. Sunt bine cunoscute scrisorile sale trimise şefului statului, Mareşalul Ion Antonescu, pentru a protesta faţă de vexaţiile, împinse până la ucideri, de care – zicea și se plângea Filderman, aveau parte evreii evacuaţi în Transnistria. Este binecunoscut şi răspunsul Mareşalului. Este însă puţin cunoscută împrejurarea că la un moment dat, adunându-se mai multe motive, „excedat” de insistențele fostului său coleg de liceu, Mareşalul Ion Antonescu l-a deportat în Transnistria chiar şi pe Wilhelm Filderman, nu pentru că acesta ar fi întrunit condiţiile care determinau acest gest administrativ extrem, ci pentru că în felul acesta Mareşalul a vrut „să-i închidă gura”! Adică, ştiindu-l pe Filderman om de onoare, Mareşalul a socotit că de îndată ce liderul evreu va vedea la faţa locului cum sunt trataţi evreii în Transnistria, va înceta să mai umble cu memorii disperate că piere evreimea din România! Că sunt ucişi şi batjocoriţi evrei nevinovaţi! Etc., etc… De fapt, nu se ştie exact-exact din ce pricină a fost Filderman dus să locuiască câteva luni printre evreii „strămutaţi” în Transnistria, dar cunoaştem foarte exact efectul acestui exil. După ce a petrecut câteva luni în Transnistria, în „lagărele de exterminare a evreilor”, Filderman nu i-a mai scris Mareşalului nici un rând de protest faţă de soarta evreilor din Transnistria şi n-a mai produs nici un text despre „holocaustul” din Transnistria! Nici măcar după 23 august 1944. Ba chiar a fost de acord, în primăvara lui 1944, ca alături de alţi evrei, inclusiv lideri sionişti, să facă loby în Occident pentru ca Aliaţii să menajeze interesele României şi să evite ocuparea României de către Armata Roşie, eventual printr-o debarcare anglo-americană în Balcani, răsplătind astfel poporul român pentru „oaza de linişte” oferită evreilor în anii 1938-1944. (Expresia „oază de linişte” aparţine altui mare evreu martor al evenimentelor: rabinul Moshe Camilly Weinberger, liderul evreilor din Transilvania, din Ardealul ocupat de hortyști.)
„Mareşalul Antonescu a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţiile germanilor nazişti”.
Scurt timp după instalarea evreilor comunişti la putere în România, Wilhelm Filderman a emigrat în America. Anti-comunist fervent, Filderman a emis principiul potrivit căruia un evreu, în măsura în care este comunist şi se ataşează de marxism, încetează a mai fi evreu!… A fost atât de sincer în această atitudine încât nu a pregetat ca în 1955 să depună mărturie în favoarea tinerilor români care atacaseră ambasada română de la Berna, de unde au sustras documente extrem de compromiţătoare pentru comunişti. Din păcate, fără să le fi fost în intenţie, atacul lor s-a soldat cu uciderea nepremeditată a lui Aurel Şeţu. La procesul care a urmat, Wilhelm Filderman a trimis o declaraţie în sprijinul tinerilor luptători anticomunişti, declaraţie înregistrată la un notariat din New York – unde locuia, iar declaraţia, avântat anticomunistă, face un succint portret al României ultimilor 15 ani, prilej de a vorbi şi despre Mareşalul Ion Antonescu. Iar Filderman o face în termeni clari şi extrem de pozitivi. De atunci, acest text circulă cu un fel de supra-titlu, „Testamentul lui Filderman”, cam nepotrivit. Eu am citat deseori din acest text, pe care l-am şi publicat integral într-una dintre revistele lui Adrian Păunescu. Citez fraza cheie: „Mareşalul Antonescu a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţiile germanilor nazişti”. Repet: afirmația aparține fostului Președinte al Federaţiei Comunităților Evreiești din România, Wilhelm Filderman!
Documentul există!
Raportul Wiesel exprimă îndoieli asupra autenticităţii acestui text, afirmând că sursa sa ar fi un articol din revista „Baricada”. Repet: declaraţia lui Filderman apare citată, uneori integral, în lucrările dedicate „atacului de la Berna” şi procesului care a urmat, la al cărui dosar a fost depusă declaraţia lui Filderman. Iată şi fraza de început a declaraţiei: „Subsemnatul Wilhelm Filderman, Doctor în Drept la Facultatea din Paris, fost Preşedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România şi Preşedinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, U.S.A., Hotel Alameda, Boradway at 71 St, declar următoarele…” Aşadar, documentul există! Pot face trimitere chiar şi la biroul de avocatură unde s-a înregistrat declaraţia lui Wilhelm Filderman. Mă pun la dispoziţia comisiei Wiesel cu această informaţie.
Membrii comisiei Wiesel, în măsura în care au monitorizat corect prestaţia mea pe ogorul distorsionării şi al negării, ar fi trebuit să înregistreze şi cea mai importantă referire pe care am făcut-o la persoana lui Wilhelm Filderman, precum că este autorul unor Memorii despre anii petrecuţi în România. Preţiosul manuscris a fost lăsat în grija secretarului său, cu indicaţia de a fi predat Academiei Române de îndată ce va cădea comunismul, spre a fi publicat. Din păcate, Memoriile lui Filderman nu au ajuns la destinatar, iar în momentul de faţă manuscrisul se află în arhiva de la Yad Vashem „sub cheie”. Expresia „sub cheie” am preluat-o de la Teşu Solomovici, dintr-un text al acestuia care confirmă existenţa şi soarta „Memoriilor” lui Filderman. Răposatul Jean Ancel, cât era el de dedicat Holocaustului, nu a avut voie să consulte acest document. A avut onestitatea să i se plângă colegului său Gheorghe Buzatu pentru acest afront.
Memoriile lui Filderman contrazic acuzaţia de genocid adusă Mareşalului Ion Antonescu şi României.
Eu am aflat prima oară de aceste Memorii pe la începutul anilor 90, direct de la Eugen Simion, care le-a şi văzut la Paris, acasă la executorul testamentar al lui Filderman. Întreb: de ce Comisia Wiesel nu a încercat să consulte acest document? Şi afirm: memoriile lui Filderman au toate şansele să fie documentul cel mai important cu privire la aşa zisul Holocaust din România. Faptul că accesul la acest document este blocat chiar de cei care ne acuză de holocust nu poate fi interpretat decât într-un singur fel: memoriile lui Filderman contrazic acuzaţia de genocid adusă Mareşalului Ion Antonescu şi României. Recomand comisiei Wiesel să ia urma Memoriilor lui Filderman printr-o discuţie cu fostul preşedinte al Academiei Române. Eugen Simion mai ştie şi altele… de la Nicolae Cajal îndeosebi.
Alexandru Şafran, lider spiritual al evreilor din România.
cazia vizitei în România, în 1995, s-a întâlnit cu dl Şerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, cel pe care Ion Antonescu l-a numit guvernator al Transnistriei şi pe care toată istoriografia holocaustizantă îl acuză că este principalul vinovat de „holocaustul din Transnistria”. George Alexianu a fost condamnat la moarte pentru aceste crime şi a fost executat odată cu Mareşalul, în 1946. În 1995, după o jumătate de secol, Alexandru Şafran, lider spiritual al evreilor din România, s-a întâlnit cu feciorul celui ce a ucis vreo două sute de mii de evrei şi i-a înmânat următorul înscris: „Lui Şerban Alexianu, amic din tinereţea noastră, în amintirea ilustrului său părinte, care în întreaga-i viaţă şi activitate profesională şi mai ales în perioada neagră a războiului a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru comunitate. A plătit la comanda comunistă cumplit şi total nedrept. Întreaga-i suferinţă să-i fie izbăvită.”
Am publicat de mai multe ori acest text care mi s-a părut atât de clar şi de… definitiv, capabil să pună capăt discuţiilor despre „crimele din Transnistria”! L-am publicat cu mare grabă, temându-mă ca nu cumva bietul rabi Şafran să se prăpădească şi să nu apuce să autentifice, măcar şi prin tăcere, preţiosul înscris. Alexandru Şafran a mai trăit după 1995 ani buni şi nu a dat nici un fel de dezminţire. I-am făcut şi o scrisoare deschisă, publicată în „România Mare”, despre care nu avea cum să nu afle. Aflu din raportul Wiesel că eu, subsemnatul, nu am prezentat prea mare încredere, drept care „unul dintre autorii acestui raport, politologul Michael Shafir, l-a contactat pe nepotul bătrânului rabin (91 de ani la acea dată), Dan Şafran, pentru a ajuta la clarificarea autenticităţii dedicaţiei. Rabinul Şafran a răspuns că roagă să fie recitite rândurile pe care le scrisese despre Alexianu în memoriile sale. Guvernatorul este menţionat o singură dată, fiind descris ca „renumit pentru cruzimea sa”…
A adus Dan Şafran la cunoştinţa Comisiei și a domnului Michael Shapir răspunsul primit?
Aşadar, marele rabin nu dezminte că s-a întâlnit cu domnul Şerban Alexianu şi nu dezminte nici cele declarate în scris în faţa şi pentru uzul acestuia. Sunt convins că Dan Şafran, ca nepot şi persoană interesată de subiect, s-o fi mirat de întâlnirea prietenească dintre bunicul său şi fiul celui care „a ucis sute de mii de evrei nevinovaţi” şi l-o fi întrebat pe Alexandru Şafran mai înainte de orice dacă este adevărat că s-a întâlnit cu Şerban Alexianu şi de ce s-a întâlnit? A adus Dan Şafran la cunoştinţa Comisiei și a dlui Michael Shapir răspunsul primit?
Declaraţia rabinului Alexandru Şafran a fost dată în 1995, când a venit în România. Atunci, nimeni n-a zis că n-ar mai fi întreg la minte!
Per total, este însă de neînţeles comportamentul Comisiei, căreia îi reproşez următoarele:
(a) Comisia nu a verificat ea însăşi existenţa şi autenticitatea textului. Era foarte simplu şi uşor să mă convoace la comisie şi să-mi ceară toate lămuririle. Eu, altminteri, m-am oferit în mod public să colaborez cu Comisia deoarece la Vatra Românească există un grup de cercetare a Holocaustului, care a ajuns la anumite rezultate, deţine unele documente interesante etc. Nimeni nu m-a căutat. Nici măcar „politologul” Michael Shafir. Le-a fost mai uşor să-l contacteze, tocmai în Suedia, pe Dan Şafran. Nu m-aş mira să aflu că acesta s-a deplasat în Elveţia ca să stea de vorbă cu bietul rabin. De ce „bietul”? Pentru că ulterior marele rabin a fost atacat pentru declaraţia dată lui Şerban Alexianu, câţiva „experţi” în Holocaust declarându-l senil, oportunist etc. Nepotul său nu i-a sărit în apărare. Precizez eu: declaraţia rabinului a fost dată în 1995, când a venit în România, a ţinut un frumos discurs în Senatul Ţării, a dat numeroase interviuri etc. şi nimeni n-a zis că n-ar mai fi întreg la minte!
Lipsa de interes pentru aflarea adevărului
(b) Comisia nu a binevoit să ia legătura cu însuşi domnul Şerban Alexianu şi să-i ceară să vadă înscrisul. În plus, domnul Şerban Alexianu, ca fiu al guvernatorului Transnistriei şi ca persoană care de ani de zile se luptă cu justiţia română, susţinând că tatăl său, George Alexianu, în 1946, nu a avut parte de o judecată dreaptă şi de un proces corect, e de presupus că deţine nişte informaţii şi documente care ar putea interesa o comisie, ea însăşi interesată de aflarea adevărului. Parte dintre aceste documente Şerban Alexianu le-a depus la Tribunal, măcar acestea să fi fost cercetate de Comisia Wiesel. Această omisiune – după mine foarte gravă -, dovedeşte, cel mai probabil, lipsa de interes pentru aflarea adevărului, dovedeşte că Comisia Wiesel a ştiut dinainte la ce concluzii va trebui să ajungă şi n-a mai pierdut vremea nici măcar ca să se facă că caută adevărul.
Alexandru Şafran şi-a făcut timp să se întâlnească şi cu domnul Şerban Alexianu, acasă la Nicolae Cajal, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România!
Mă simt obligat să suplinesc acest dezinteres şi să enumăr eu câteva lucruri pe care Comisia Wiesel le-ar fi aflat de la domnul Şerban Alexianu. Primul lucru de mirare este că Alexandru Şafran, marele rabin de Geneva şi fost rabin şef al evreilor din România, venit în România numai pentru câteva zile şi suprasolicitat de toată lumea, de la Vlădică până la opincă, şi-a făcut timp să se întâlnească şi cu domnul Şerban Alexianu, fiul, – repet -, al celui condamnat la moarte şi executat în 1946, pentru genocid, pentru uciderea în tragica Transnistrie a două sute de mii de evrei. De-a ne mirare şi mai tare este locul unde s-a produs întâlnirea: acasă la Nicolae Cajal, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România! Ce să caute fiul asasinului de evrei în casa lui Nicolae Cajal, liderul evreilor supraviețuitori ai Holocaustului?! Explicaţia ne-o dă chiar înscrisul lui Alexandru Şafran: „amici din tinereţea noastră”. Toţi trei se cunoşteau din anii războiului. Se întâlneau de obicei la Alexianu acasă, acasă la asasinul de evrei, aşadar! Nicolae Cajal venea cu taică-su, medic care îngrijea de copiii guvernatorului Transnistriei. Deci medic evreu al familiei ucigașului de evrei! Venea Nicuşor Cajal şi se juca cu copiii asasinului, cu care a legat astfel o prietenie care a durat toată viaţa, până la moartea sa, regretată de toată lumea bună. Cum se împacă această prietenie dintre liderul evreilor din România şi fiul lui George Alexianu cu ideea că George Alexianu poartă răspunderea a sute de mii de vieţi evreieşti?
„A făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru comunitate”
Alexandru Şafran, mare rabin, era ceva mai în vârstă, nu venea la Alexianu acasă ca să se joace cu copiii acestuia, ci ca să le dea lecţii de limbă germană! În fapt, aceste lecţii erau un bun pretext pentru rabin ca să păstreze, fără ştiinţa nemţilor, un contact permanent cu guvernatorul Transnistriei, prin care a făcut o sumedenie de aranjamente şi intervenţii pentru a ameliora situaţia evreilor evacuaţi în Transnistria. La toate astea se va fi gândit bonomul rabin când a zis despre George Alexianu că „a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru comunitate”. Nimeni nu putea şti asta în 1995 mai bine decât rabi Şafran! Aşadar, la iniţiativa marelui rabin cei trei s-au întâlnit la Cajal acasă, revederea lui Şafran cu dl Şerban Alexianu petrecându-se după 50 de ani. Cât va fi fost de emoţionantă!
„Îţi dau acest înscris ca să-l publici după moartea mea. Nu mai am mult de trăit”.
La un moment dat, Nicolae Cajal, gazdă perfectă, i-a lăsat singuri pe musafirii săi, poate au ceva mai deosebit să-şi spună. Atunci s-a produs momentul de graţie, clipa astrală când rabinul şef al Genevei a decis să-şi răscumpere deceniile de tăcere deloc nevinovată! Va fi înţeles cât de greu i-a fost copilului să (supra)vieţuiască purtând povara de a fi fiul unui criminal de război executat împreună cu marele criminal Ion Antonescu. Din adâncul sufletului său s-a iscat curajul ce i-a lipsit până atunci, a apucat, la întâmplare, o bucată de hârtie de pe biroul lui Nicolae Cajal, şi pe coperta interioară a unei cărţi a consemnat pentru eternitate mărturia sa despre George Alexianu în postură de mare binefăcător al evreimii din România, postură pe care nimeni nu o putea cunoaşte la fel de bine ca Eminenţa Sa. I-a înmânat fostului său elev înscrisul, l-a lăsat să-l citească, bucurându-se de ce putea citi pe chipul copilului septuagenar din faţa sa, şi atât i-a mai spus: „Îţi dau acest înscris ca să-l publici, dar am o singură rugăminte: să-l publici după moartea mea. Nu mai am mult de trăit…”
Domnule Alexianu, eu nu i-am promis nimic rabinului Şafran
După care s-a îmbrăţişat cu fostul elev, cu gazda, şi a plecat pe unde era aşteptat de atâta lume. În urma sa, domnul Şerban Alexianu s-a simţit dator să-i arate şi lui Nicolae Cajal ce a primit, iar acesta citind înscrisul a înmărmurit, căci şi-a dat seama bine de importanţa mărturiei. Dar a avut onestitatea să nu distrugă petecul de hârtie, poate că nici nu i-a trecut prin minte! Cert este că dl Şerban Alexianu a ajuns acasă cu comoara întreagă, neatinsă. Asta până când a avut ghinionul să se cunoască cu subsemnatul şi să-mi relateze cele petrecute la Cajal acasă. L-am întrebat:
– Şi aveţi de gând să nu publicaţi acest text decât după moartea Eminenţei sale?
– Negreşit, aşa i-am promis!
– Dar dacă nu moare mâine sau poimâine, ci moare după dumneavoastră?!
– Asta e!, a ridicat din umeri domnul Alexianu.
– Măcar aţi facut nişte copii xerox ale textului?”, am mai întrebat. Da, făcuse, aşa că la plecare am luat şi eu una, am băgat-o în buzunar şi la lift i-am spus:
– Domnule Alexianu, eu nu i-am promis nimic rabinului Şafran! Şi m-am grăbit să public de mai multe ori acel înscris, am avut grijă să afle şi Eminenţa sa de publicarea textului, m-am bucurat să văd că a mai trăit ani buni după aceea şi că nu a avut de formulat nici o dezminţire, nici un protest, nicio dezicere etc.
Rabi mai mult se temea de oamenii de aici, de pe pământ, decât de Dumnezeu Cel de dincolo
Trebuie însă să mărturisesc gândul cel mai ciudat pe care mi l-a stârnit comportamentul rabinic: cerându-i domnului Șerban Alexianu să publice textul numai după moartea sa, bietul rabi mi s-a părut că dovedea o tare firavă şi precară credinţă în Dumnezeu. „Nu cumva o fi ateu?!”, m-am întrebat, căci acest comportament este tipic pentru cine nu crede în viaţa şi judecata de apoi. Mă rog, dacă rabinul Şafran chiar se închină la acelaşi Dumnezeu ca şi mine, mi-am zis, înseamnă că mai mult se teme de oamenii de aici, de pe pământ, decât de Dumnezeu Cel de dincolo, ceea ce pentru un rabin mi se pare grav, grav de tot!
De unde să ştiu că declaraţia marelui rabin, nu va avea nici o urmare pentru mercenarii Holocaustului?
Fireşte, normal, adică creştineşte şi onorabil, era ca acea declaraţie Alexandru Şafran s-o fi dat în 1946, la proces! La „Procesul Marii Trădări Naționale” unde a fost invitat ca martor al apărării și nu s-a prezentat… Probabil că o asemnea declaraţie l-ar fi salvat pe George Alexianu de la condamnarea la moarte, l-ar fi salvat şi pe „amicul din tinereţe” de la viaţa pe care a dus-o sub comunişti, ca fiu al unui criminal de război. Un orfan „de război” pe care toți se fereau să-l ajute. Cu toate acestea, mai bine mai târziu decât niciodată: declaraţia rămâne extrem de utilă, căci mai salvează ceva, ceva foarte important: Onoarea familiei Alexianu şi a Neamului românesc. Dar nu mă împac nici azi cu cererea rabinului: mărturia sa să-şi producă efectele numai după moartea sa, când nimeni nu-i mai poate reproşa că a pus principiile morale mai presus de orice. De orice interese naţionale sau cum le-or fi numind cei care, după publicarea declaraţiei, într-adevăr au şi sărit la bietul rabi, încă de pe când mai trăia, cu jigniri şi acuze netrebnice. Zău că-mi pare rău că m-am băgat, dar de unde era să ştiu eu că bunul Dumnezeu îi va da destule zile domnului Alexianu?! Şi mai ales de unde să ştiu că declaraţia rabinului şef, a marelui rabin, nu va avea nici o urmare pentru mercenarii Holocaustului? Crezusem, naivul sau imbecilul de mine, că în felul acesta, cu un document atât de clar şi de autorizat, se va pune capăt balivernelor inventate de toţi specialiştii în istoria P.C.U.S., reciclaţi în istorici ai holocaustului. Dar de unde, nimic nu-l tulbură pe alde Mihai Ionescu & Comp. Lya Benjamin, Radu Ioanid şi toţi ceilalţi, toţi o apă şi-un pământ, nimic nu-i abate din a susţine mai departe basna transnistreană!…
În particular, Nicolae Cajal nici nu vroia să audă de vreun holocaust în România
Trebuie spus că publicarea abuzivă (de către mine!) a textului „rabinic” nu a afectat relaţiile domnului Şerban Alexianu cu Nicolae Cajal. (De altfel, cineva din familia unui prim ministru cu ascendenţi evrei binecunoscuţi şi ştiuţi, mi-a povestit că, în particular, Nicolae Cajal nici nu vroia să audă de vreun holocaust în România. Făcea în public vorbire de aşa ceva foarte rar şi numai cât să nu se expună la criticile zăltaţilor din Comunitate. „Avem şi noi Vadimii noştri”, obişnuia Cajal să spună, pentru a se scuza).
Domnul Şerban Alexianu a fost invitat la recepţia pe care Papa Ioan Paul al II-lea a dat-o la Bucureşti în onoarea celor mai vrednici români.
Cei doi, Șerban Alexianu şi Nicolae Cajal, au mai avut o discuţie ceva mai deosebită, despre care Comisia Wiesel ar fi trebuit să afle și să fie interesată. S-a întâmplat cu ocazia vizitei istorice a Papei Ioan Paul al II-lea în România. La recepţia dată de Papă, a fost invitat şi Nicolae Cajal. Până aici nimic de a se mirare cineva! Dar ce a căutat la recepţie domnul Şerban Alexianu? Căci da, onorată comisie Wiesel, onorați demascatori ai crimelor din Transnistria: din dispoziţia Papei Ioan Paul al II-lea, la recepţie, printre invitaţii români cei mai reprezentativi şi mai vrednici de o asemenea cinste, s-a numărat şi domnul Şerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, criminalul!… Repet: domnul Şerban Alexianu a fost invitat la recepţia pe care Papa Ioan Paul al II-lea a dat-o la Bucureşti în onoarea celor mai vrednici români.
Profesorul George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost decorat cu ordinul „Orbis et Urbis”, cea mai mare distincţie papală primită vreodată de un român.
Se pun în mod logic două întrebări:
– Care merite deosebite ale domnului Şerban Alexianu îl recomandau pentru această onoare?
– Papa şi Vaticanul nu ştiau al cui urmaş, al cui fiu este domnul Şerban Alexianu? Adică nu ştiau cine a fost George Alexianu? Nu știau că a fost „un criminal odios?” Cu 200.000 de victime pe conștiință? Cele două întrebări au un singur răspuns: Ba ştiau foarte bine! În 1943, celebrul Papa Pius al XII-lea a dispus ca nunţiul papal Andrea Cassulo să efectueze o inspecţie umanitară în Transnistria, ca să verifice acele zvonuri potrivit cărora evreii erau ţinta fără apărare a unui regim de exterminare, de genocid etc. Inspecţia s-a efectuat aproape concomitent cu o anchetă similară a Crucii Roşii Internaţionale. Cele două atât de onorabile instituţii, Vaticanul și Crucea Roșie Internațională, au ajuns la aceeaşi concluzie, pe care noi o putem deduce din faptul că, prin dispoziţia aceluiaşi papă, profesorul George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost decorat cu cea mai înaltă distincţie acordată de Vatican în acel an: ordinul „Orbis et Urbis”. Este şi cea mai mare distincţie papală primită vreodată de un român. Un român pe care mai apoi „noi” l-am condamnat la moarte pentru exact aceleaşi fapte: felul cum s-a purtat faţă de evrei în calitatea sa de guvernator al Transnistriei. „Noi”, adică justiţia din anul 1946. Adică evreii kominterniști din completul de judecată!
La acea recepţie atât de selectivă, a fost invitat, de fapt, George Alexianu, guvernatorul-criminal de război din Transnistria.
Aşadar, la acea recepţie atât de selectivă, prin domnul Şerban Alexianu a fost invitat, de fapt, George Alexianu, guvernatorul criminal de război din Transnistria. Iar dacă iei seama la faptul că la recepţie dl Şerban Alexianu a fost mereu în preajma prietenului său Nicolae Cajal şi vice-versa, poţi spune că la recepţia dată de Papă au participat braţ la braţ guvernatorul Transnistriei şi preşedintele Federaţiei Comunităţilor evreieşti din România. Cum de a acceptat Nicolae Cajal această postură şi însăşi prietenia de-o viaţă cu Şerban Alexianu? Simplu de răspuns: Nicolae Cajal cunoştea foarte bine adevărul despre ce a fost în Transnistria! De aceea nu s-a simţit un trădător al neamului său evreiesc atunci când, din copilărie şi până la moarte, a rămas un fidel prieten al familiei Alexianu! Altă explicaţie nu există! Este o explicaţie logică, cu prisosinţă acoperită de realitatea faptelor.
Merita s-o sape în piatră, pentru a-i da eternitate
Structura vădit literară a celor povestite mai sus aparţine strict faptelor relatate. Coincidenţele produse şi semnalate dacă poartă un sens, un mesaj, acela nu aparţine subsemnatului, ci Marelui Scenarist care, pentru a lega mai strâns cele două nume din titlul acestor pagini, a făcut ca în acea clipă de uitare de sine, când rabi Şafran s-a uitat în jur după o foaie de hârtie, mâna, inspirată din Înaltul Cerului, să apuce o cărticică de pe biroul lui Nicolae Cajal, pe a cărei copertă interioară, cum spuneam, să lase preţioasa inscripţie. Merita, aş zice, s-o sape în piatră sau aramă, pentru a-i da şi eternitatea materială. Dar şi mai bine S-a gândit Cine S-a gândit ca mâna rabinului să apuce taman cărticica, cunoscuta, semnată de Wilhelm Filderman (în colaborare cu Sabin Mănuilă), unde, în concluzia celor prezentate, se afirmă că – citez din memorie -, „România este ţara în care au supravieţuit cei mai mulţi evrei!” Coincidenţă mai semnificativa e greu de imaginat! Ca să fiu mai clar: prețiosul text a fost scris pe coperta interioară – coperta a III-a -, a unei cărți care consemnează punctul de vedere, negaționist, al lui Wilhelm Filderman. Mai frumoasă potriveală nici că se putea! Cine e în stare, nu poate să nu vadă aici, în această coincidență, „mâna Domnului”. O ultimă punte între Wilhelm Filderman și Alexandru Șafran: amândoi proveneau din vechi familii de „evrei pământeni”, categorie azi dispărută și uitată, lichidată nu de holocaust, ci de ravagiile şi nebunia sionismului și a kominternismului, cei doi frați siamezi și criminali ai lui Iosif. Dar despre aceşti admirabili evrei, evreii pământeni, cu altă ocazie…
ION COJA
Anno Domini 2008
Post scriptum 2014
Preiau acest text din ultimul număr al prestigioasei reviste ART-EMIS, care l-a publicat cu o interesantă punere în pagină a textului, manevră editorială din care textul a căștigat foarte mult. Cu mulțumiri redacției, îndeosebi domnului profesor Ion Măldărescu.
Iulian Apostu. Zydokomuna: evreii si comunismul. Cazul Romaniei (1944-1965)
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
De unde vine minciuna “Teohari Georgescu = Burăh Tescovici” de Vladimir TISMANEANU (19-9-2010)
Plus cele patru ecouri la intervenția lui V. T. mai jos reprodusă.
Sursa : http://acum.tv/articol/17459/
«Prima data am intalnit aceasta inventie intr-o carte despre Pitesti (cred ca nu ma insel). Apoi am vazut-o repetata in varii locuri, a circulat intens si s-a transformat in certitudine pentru unii. Niciunul dintre ministrii de interne nu a fost evreu: Teohari Georgescu, Alexandru Draghici, scurt timp Pavel Stefan, Cornel Onescu, Ion Stanescu, Teodor Coman, Emil Bobu, Tudor Postelnicu.
Evident ca, mai ales in anii 50, in Securitate au lucrat numerosi evrei, maghiari, ruteni etc Dar majoritatea coplesitoare a activului Securitatii era de origine pur romaneasca. Romani au fost Aurel Mois si Nicolae Plesita, Mihai Gavriliuc si Nicolae Doicaru, Aristotel Stamatoiu si Emil Macri, Neagu Cosma si Iulian Vlad. Ceea ce nu inseamna ca in Securitate n-ar fi lucrat Alexandru Nikolski, Pantiusa-Bodnarenko, Grigore Naum, Erwin Voiculescu, Misu Dulbergher-Dulgheru, Willhelm Einchorn si Koloman Ambrus. Dar acestia erau acolo ca militanti comunisti, total devotati PMR si lui Stalin, nu ca evrei, rusi sau maghiari.»
Sub pana lui V. T. , ca și altor comentatori evrei, devine ridicolă această precizare rituală, care vrea să inducă opinia că prin simplul fapt că deveniseră comuniști, evreii și-ar fi pierdut «evreitatea». Nu știm exact ce ar fi ea. Dar acceptând că un asemnea calificativ ar putea fi definit științific, din raționamentul precedent al lui V.T. am putea deduce că «românitatea» unui comunist român dispare prin aderarea la P.C.R. ?
E vorba de o solidaritate de grup, printre altele. Astfel de solidarități sunt curente în viața socială. La Paris anumite meserii sunt curent practicate de gurpuri etnice imigrate. Nu fiindcă ar fi acestea ghettoizate sau li s-ar refuza accesul la alte meserii, ci fiindcă se crează rețele de într-ajutorare care permit astfel de regrupări. Analiza unor liste de meserii practicate de portughezi de pildă, dovedesc supra-reprezentarea acestora printre portarii de case în mediul urban parizian sau în meseriile legate de construcții de imobile, zidari etc. Așa a fost la un moment dat cu provincialii francezi din regiunea Auvergne, foarte mulți dintre comercianți de cărbune fiind auvergniați (les bougnat). Italienii lucrau în cariere de calcar sau marmură, polonezii imigranți erau minieri în Nord.
Toate relațiile politice din cadrul aparatelor de partid din țările comuniste dovedesc că etnia comunistului nu putea fi ignorată și nu era ignorată de acesta.
“În 1945, o mare parte a aparatului de stat şi de partid era în mîinile evreilor, aşa încît, în 1950, se ajunsese la o situaţie penibilă, în care poate 2% din populaţia ţării deţinea peste 25% din posturile cheie ale regimului. În această perioadă se povestea că singura deosebire între Comitetul de Stat al Planificării şi Ministerul Economiei din Israel consta în faptul că în ministerul israelian se puteau găsi şi cîţiva arabi.” (din raportul de uz intern “Evreii din Romania: o minoritate care dispare” al Ambasadei S.U.A. la Bucureşti, datat 26 febr. 1964, sustras de Securitate din clădirea ambasadei, reprodus în versiunea tradusă de Securitate în Marius Oprea 2002b şi Solomovici 2004: 509-13)
Cazul Pătrășcanu nu s-a soldat cu o crimă politică doar fiindcă individul era un concurent real sau potențial al lui Gh. Gheorghiu-Dej, ci fiindcă încălcase public tabuul fățarnic privitor la ignorarea sau ascunderea aspectului național în canonul comunist. Lucrețiu Pătrășcanu fusese, în acțiunea privitoare la situația Ardealului, mai întâi român și apoi comunist.
Mulți comuniști evrei sau unguri au păstrat sensibilitatea nevrotică și etnică a comunității din care proveneau. Sigmund Freud ca și Maurice Halbwachs (evrei amîndoi) ne ajută să intuim sursele acestei sensibilități nevrotice. Ea există și la români, bazată pe evenimentele colective traumatice ale ocupării (cedării) Ardealului de Nord, respectiv a Bucovinei de Nord și a Basarabiei.
În ambele cazuri, pentru maghiari de la 1918 încoace, adică după pierderea Ardealului și desmembrarea monarhiei dualist, pentru evrei de la dispersare dar mai ales după fiecare alungare, memoria colectivă a fixat datele «Catastrofei» ca date simbolice comemorative, la care se face o referire continuă. Memoria colectivă, studiată de Halbwachs se definește cel puțin în două feluri : ca memorie individuală, influențată de cadrele sociale în care este încastrată, sau ca memorie colectivă, de grup, depășind memoriile idividuale.
Este evident că acest tip de memorie nu se poate transmite decât prin educație, sub aspect informal în cadrul familiei, sub aspect de construct coerent, în cadrul școlii sau bisericii. Este ceea ce s-a întâmplat în toate cazurile evocate.
Aceste evenimente sunt «simboluri comemorative» care apar, după Freud, ca «simptome histerice» Sigur, histeria este o boală inventată, în sensul că se numeau prin acest termen boli diferite a căror sursă patologică nu era cunoscută.
«Este interesant si simptomatic — continuă V. T. — faptul ca pe diverse forumuri sunt postate aceste liste, cu “Burah Tescovici” la loc de frunte, menite sa genereze impresia ca dictatura comunista a fost una “iudeo-bolsevica”. Regasim aceleasi mituri in Polonia, in Ungaria, in Rusia. Am scris despre ele in cartea mea “Fantasmele salvarii: Democratie, nationalism si mit in Europa postcomunista” (trad.rom. la Polirom, nou paperback, Princeton University Press, 2009). Au scris in acelasi sens istoricii Jan T. Gross si regretatul Tony Judt. In Polonia mitul la care ma refer se numeste “zydokommuna”.»
« Sa mai adaug ca numele in cauza “Burah Tescovici” este neverosimil. Cum absurde sunt alegatiile care il evreizeaza pe Avram Bunaciu ori pe Miron Constantinescu (acesta, sustin maniacii antisemitismului onomastic, s-ar fi numit de fapt Meir Kohn). Cât il priveste pe adevaratul Teohari Georgescu, venea dintr-o familie românească. Sora sa, Lenuța Păsculescu, a fost șefa de cabinet a Anei Pauker. Prima soție a fost o ilegalistă evreică, Elena Samoilă (au avut o fiică, Anca, a studiat medicina – in anii 80 a emigrat impreuna cu sotul ei). A doua sotie, Mariuca, fusese inainte măritată cu Grigore Geamănu, cel care avea să fie ani de zile secretarul Consiliului de Stat. Au avut doi băieti gemeni, iar Măriuca a refuzat să se despartă de Teohari când acesta a fost mazilit.»
Acest articol a fost publicat duminică, 19 septembrie 2010 la rubrica Istorie si actualitate.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.
Ecouri
Iulian Apostu:(25-11-2010 la 07:52)
In sablonul erorii de argumentare argumentum ad ignorantiam (i.e. o afirmatie ar fi falsa doar pentru ca nu exista probe in sustinerea ei, viciu de logica denuntat de sintagma anglo-saxona “the absence of evidence isn’t evidence of absence”), unii autori din literatura de specialitate contesta originea evreiasca a lui Teohari Georgescu, sustinand ca nu ar exista documente (a se citi probe certe, de tipul celor admisibile in instanta) in favoarea acestei afirmatii. Pentru neavizati si sfertodocti: dincolo de informatiile care circulau oral dupa razboi privind persoana, exista si o nota informativa intocmita in 1946 de catre misiunea politica britanica in România si destinata centralei Foreign Office-ului (Public Record Office, FO371/59190/R7847/6181/37, reprodusa în Deletant, 2001: 34-5, nota 22 si citata si în Jelea, 2001: 124) care sustine ca numele real al lui Georgescu este Burah Tescovici (vezi si Andreescu, Nastasa si Varga, 2003: 186, nota 1), el fiind botezat ortodox si recasatorit cu evreica fosta croitoreasă Eugenia Samoila. Imediat dupa razboi, cumnatul sau, generalul Nicolae Parvulescu, a fost subsecretar la departamentul pentru aprovizionare al MAI, iar fratele sau a fost seful Militiei districtului 31 Bucuresti.
Intervine și directorul publicatiei ACUM.TB, Stefan N. Maier:(5-12-2010 la 17:52)
«Rămâne întrebarea: “în ce ar fi constat “evreitatea” acțiunilor lui Teohari Georgescu, presupunând ca acesta ar fi fost, totusi evreu?”Ar putea cineva raspunde? In caz contrar întreaga dispută este sterilă și servește doar delimitării antisemiților de lumea civilizată…»
Culcer : De unde se poate deduce că semiții și filosemiții reprezintă lumea civilizată. Cei neutri, cei care refuză aceste false diviziuni, nu vor fi civilizați? Evreitatea constă în solidaritatea etnică a cărei manifestare curentă se poate observa în activitatea publiciștilor de la ACUM.TV., par exemple.
Firește, nu acestea sunt întrebările necesare. Ci acelea privitoare la cauzele suprareprezentării, la începuturile revoluției bolșevici și apoi la începuturile perioadei coloniale sovietice, în aparatele de administrație, represiune, ale statului ocupat, România, a unor minorități care aveau toate elementele definitorii pentru colaboraționism și care acționau fie direct, fie cu ajutorul cozilor de topor, români, firește, sau de alte naționalități minoritare, în cadrul sistemului «comprador». Termenul este definit în analizele sociopolitice dedicate colonialismului.
Mi se pare semnificativă tăcere sau agresivitatea cu care au fost întâmpinate câteva cărți care răspund măcar în parte acestor întrebări. E vorba de cele semnate de Alexandr Soljenițân (rus), Două secole împreună, și de Youri Slezkine (american probabil rusofon cu origini evreiești din Rusia), Secolul evreiesc.
Voi observa în treacăt că experimentul kibuțim în Israel și respectiv, experimentul etno-social construit de Stalin sub numele de Regiunea autonomă evreiască Birobidjan, din cadrul URSS, sunt de fapt primele expresii ale comunismului național, pe care l-au inventat deci Bernard Lazare, fost comunist, Stalin, în «complicitate» nevoită cu capitaliștii evrei din Europa occidentală.
george:(31-10-2011 la 11:54)
Re Iulian Apostu
Nota mentionata de tine (daca chiar a existat aceasta nota) era «bazata» pe zvonuri tendentioase din presa anului 1946, zvonuri fara nici un fel de suport real.[Presa din România era supusă cenzurii, nu văd cum ar fi putut apărea astfel de zvonuri. Dan Culcer] Cei care lansau astfel de zvonuri cautau sa atate sentimente antisemite ale populatiei. In numeroase note secrete ale reprezentantelor diplomatice ale unor state occidentale din acea vreme (note care au fost publicate ulterior) se vede o necunoastere crasa a realitatilor romanesti.Ex intr-o nota adresata de aceasta data Departamentului de stat al SUA un slujbas al Legatiei SUA afirma ca «cel mai crud» instrument al Moscovei era …. Bodnaras si ca toata banda de comunisti in frunte cu Gheorghiu Dej si Ana Pauker tremura in fata lui.Nici vorba de asa ceva. Gheorghiu Dej era seful lui Bodnaras iar acesta (Bodnaras) nu iesea din cuvantul lui fiind unul din oamenii in care Dej avea cea mai mare incredere, iar Ana Pauker avea in acele vremuri o pozitie mult mai puternica decat a lui Bodnaras. In aceasi nota se afirma alt neadevar -ca Dej s-ar fi nascut in orasul … Dej.(fals s-a nascut in Bârlad)
Sunt criticate detalii, cu indignare «proletară», prin care iarăși se induce neîncrederea asupra ansamblului cercetării lui Iulian Apostu.
Vladimir Tismaneanu:(31-10-2011 la 12:44)
Dl Apostu mi-a trimis prin e-mail linkul la o lucrare a sa aparuta pe un site cu numele “Zydokomuna”. Pe lunga lista de nume pe care le propune ca argument pentru rolul decisiv al evreilor in diversele aparate de partid, securitate, ideologic, sindicate etc, sunt erori usor demonstrabile: Ghizela Vass nu era maghiarofona (era basarabeanca); Eduard Mezincescu era suta la suta etnic roman (nu Mesinger!); Simion Babenco, un timp sef al Gospodariei de Partid, era ucrainian, nu evreu; Alexandru Barladeanu era roman basarabean, nu s-a numit niciodata Goldenbert; Mihail Levente nu a fost evreu, nici Avram Bunaciu (a se citit amintirile lui Petre Pandrea), nici Gavril Birtas (etnic maghiar); sora mamei mele, Cristina Luca, nu a fost expulzata din Franta in 1945, a revenit la inceputul acelui an in tara din proprie initiativa, evident cu aprobaarea conducerilor PCF si PCR, a lucrat la ORTF, impreuna cu Ilarie Voronca, a revenit la Paris, la Conferinta de Pace din 1946, fiind corespondenta ziarului “Scânteia; a fost decorata cu “Medaill de la Resistance”; Iosif Banc nu a fost evreu (cititi memoriile lui D.Popescu, C. Burtica, “Dictionarul membrilor CC al PCR”; idem in cazul Maxim Berghianu (acesta era de origine etnic german).
Despre afirmatiile legate de Teohari Georgescu si presupusul nume despre care se poarta discutia, cred ca ne cam pierdem vremea. Am cunoscut-o bine pe Lenuta Samoila, i-am intalnit pe gemenii nascuti din a doua casatorie a lui T.G. cu Mariuca, fosta sotie a lui Gr. Geamanu. L-am intalnit pe fratele lui TG, am vorbit despre el cu cel putin doi fosti inalti ofiteri din MAI intervievati de mine pentru cartea “Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism”. Teohari Georgescu nu s-a numit niciodata “Burah Tescovici” nu era evreu. Nu voi lungi ceea ce devine ridicol: dl Apostu nu doreste sa scrie adevarul, domnia sa are o teza de demonstrat si in rest, “too bad for the facts”. »
V. T. continuă cu turnătoria directă:
«Inteleg ca dl Apostu este cadru academic. In lumea academica occidentală asemenea erori (de fapt falsificari) ar trebui recunoscute public si corectate de urgenta. Nu comentez orientarea net tendentioasa a textului aparut pe site-ul al carui nume este explicit si direct antisemit. Si-a trecut dl Apostu in CV-ul academic aceasta publicatie? Este “Zydokomuna” recunoscuta de ISI? Este Facultatea de Sociologie a Universității din București onorată de asemenea “contribuții”?
Subiectul este iarăși ocolit de comentator. Nu erorile acestea, dacă ele sunt erori, definesc contribuția lui Iulian Apostu la studierea documentată a chestiunii. Analiza lui Apostu poate fi dusă mai departe. Nimic nu permite să afirmăm că ea este fără prihană, dar este prima sinteză pe această temă, care înlocuiește listele și indignările inutile. Ea este de preferat altor intervenții teziste, foarte adesea pro domo sua, care vor mereu să demonstreze că rolul evreilor implicați în comunism au fost secundar și în nici un caz nu definea convingerile comunității. Poate. Dar oportunismul a existat nu doar la români, aș putea susține că proporțional acesta era mai activ la minoritari, dintre care mulți au dovedit că nu au fost comuniști loiali dar au folosit comunista mască pentru a lucra în sensul intereselor comunitare. Și în cadrul acesta al oportunismului exagerarea criminală putea fi prcticată mai ușor împotriva unor persoane care nu apațineau comunității evreiești, decât împotriva corelegionarilor, a căror presiune de grup a modelat desigur comportamentele activiștilor de partid evrei, într-un sens sau în altul. Faptele vorbesc. Desigur cercetarea acestora este departe de a fi încheiată. Ea nu trebuie limitată doar la rolul evreilor în comunismul real.
Alte grupuri de minoritari sau de români au avut roluri diverse, în funcție de regiuni și de statutul politic care li se acorda sau li se retrăgea, de către conducerea restrânsă a Partidului, sub influența imitației «revoluționare» sau ordinelor moscovite.
«Spaniolii», cum erau uneori numiți foștii voluntari comuniști în Războiul civil din Spania, basarbenii, rutenii, evreii maghiarii, țiganii, grecii comuniști sau rezistenți, refugiați politici etc.
Observ, nu în treacăt, că după 1990 liderii comunității evreiști au încurajat nu doar cercetările privitoare la istoria evreilor ci și pe acelea privitoare la «romi». Un interes științific pentru problema «romă» este normal. E o comunitate puțin cunoscută, privită printr-un filtru al prejudecăților, ca o unitate fără diversitate, pe baza părții ei vizibile, cerșătoria, înșelătoria, violența, sărăcia endemică și incultura, evitarea muncilor curente. Această imagine este restrictivă și mai ales falsă.
Am lucrat la Paris, în calitate de ghid, plătit cu 500 de euro pe zi vreme de patru sau cinci zile, pentru un țigan bogat din București, specializat în tranzacții imobiliare. Purta un trening de fâș de la Nike și păstra banii în buzunarul pantalonului într-un teanc din care scotea bancnotele în fiecare seară pentru mine. Cumpărase două ceasuri de mână din Place Vendomme, în buricul Parisului, cu 30 000 de euro bucata. Am fost interpret în conversația dintre el și vânzătorul parizian dintr-un magazin de lux.
Am discutat pe un trotuar, lângă turnulEiffel, cu un țigan care era pândar în echipa unui jucător de alba-neagra. Printre altele mi-a spus că echipa lor putea câștiga între 200 și 2000 de euro pe zi. Desigur în funcție de clienți, adică în funcție de zonă, de pasiunea cartoforului sau tâmpenia acestuia. Poliția e neputincioasă.
Explozia demografică a acestei etnii în România, susținută prin efectul colateral al măsurilor de încurajare a nașterilor, respectiv de interdicție a avorturilor, în perioada Ceușescu, nu și-a epuizat efectele. Nu doar savanții țigani (care există, am publicat un interviu cu unul dintre ei prin 1993, se numea Marcel Courthiade și este profesor universitar) se ocupă de cercetarea «holocaustului țiganilor» ci mai ales evreii care și-au găsit în această temă, suprareprezentată și ea în istoriogafia recentă, o oportunitate de a relua tema lor preferată și de a evita acuza care li se adresase că ar fi excesiv de etnocentrici.
Pentru perioda la care se referă Apostu există arhive destule. Dar nu și bani pentru a plăti cercetătorii necesari. Fundațiile care finanțează actualmente cercetarea în România au alte priorități.Ele au orientat cercetarea după 1990 pe linia priorităților proprii.
Și din păcate nu există alte resurse, statul român fiind absent. El nu-i mai reprezintă pe români.
domnule COJA
am multe informatii, faci treaba buna ,ca desconspiri pe iohannis,pe altii,ca faci politica ca lumea(uneori!)
dar in privinta holocaustului pierzi vremea.O spun cu toata convingerea!! fiul lui ALEXIANU sa faca bine sa-si schimbe numele ca sa-si protejeze urmasii,si sa faca spionaj pentru Romania pe viitor,cu alt nume,si cu asta basta!
asa au facut si urmasii(nepotii)lui Hitler,au plecat in America la New York sa-si piarda urma intr-un oras cu 20 milioane locuitori,schimbandu-si numele.Au devenit avocati,si oameni de succes!!
ce ai vrea?! sa lupte pentru TRECUT si unchiul lui Adolf Hitler,si sa infunde puscaria pentru neo-nazism?!!! fiti rational domnule COJA! si fiul lui ALEXIANU la fel!!! nu are nici o sansa sa schimbe sentinta in tribunal pentru tac-su la 70 de ani de la eveniment!! e o lupta cu morile de vant,pierdere de timp si te roade boala,si nervii de la atata zbatere fara succes.
Fiti oameni romani de succes,nu invinsi!
Dumneata încurci lucrurile și nu ai niciun respect pentru adevăr! Deh, avantajele anonimatului!
adevarul dumitale nu tine de foame! poti sa ma citezi dupa 20 de ani!o sa mai auzi de mine anonimul!
„Ioane” baiete,
Holocaustul a existat fara indoiala! Dar HOLOCAUSTUL voi l-ati creat si prin „implemetarea” comunismului – pe care tot VOI l-ati adus si in tara, iar cozile de topor romanesti mai asculta de comenzile voastre si acum: vezi ponta cel neispravit! sau ticalosul ABSOLUT!; ca in mare graba ait ales si un quasi idiot: gata sa linga orice c…r „semit” de afara – dar si creatorii / realizatorii celor DOUA RAZBOAIE MONDIALE! Cu banii vostri NEFACUTI de voi, ci furati in mare masura de la europizi ca noi!
Ridica-te Gheorghe, ridica-te „Ioane”/ Itzic!”
Daca ai sti cit de suparati sunt nemtii pe voi ca i-ati umilit cu povestile voastre fabricate cu „lagaraele de gazare”? pe citi nemti i-ati torturat ca povestile voastre abominabile din Talmud sa fie „actualizate”….NU cred ca poti sa crezi! Mila ai putea sa ai de la noi, romanii, care suntem mult mai iertatori decit nemtii!
Ei bine „Ioane”/ Itzic, am o veste tare proasta pentru voi „semitii” khazari/ askenazi:
Nemtii NU va vor ierta niciodata! Asa cum nici Otto cel Mare NU l-a iertat pe Atila -care promisese ca NU va mai jefui Europa! si NU „s-a tinut” – si l-a „fragezit” si pe el cu tot cu tribul lui de huni, trib care se revendica a fi parte a fostului imperiu khazar! deci cam rude cu tine „Ioane”/ Itzic.
Pentru ion: revizuirea unei sentinete se poate face cand apare orice proba noua.
„Capisci?”
Stimate Domnule Profesor
1) După publicarea Raportului Wiesel toate lucrările despre Holocaust îl citează la bibliografie cu specificația că a fost aprobat de președintele Ion Iliescu. Până acum îl citeau pe Elya Ehrennbourg și Matathias Carp.Iată la ce a dus un președinte lipsit de patriotism ca să nu zic trădător.
2) V-am trimis prin e-mail un material despre Dr.Teich, cel care a stat de vorbă SINGUR cu delegatul Crucii Roșii. Memoriile sale stau ascunse la Yad Vashem, dar a mai scăpat câte ceva într-o carte din SUA
Mai trimiteți o dată! Dvs mi-ați trimis ceva f important despre Vasilii Grossman. Vă mulțumesc. Fiți mai insisitent.
http://tismaneanu.wordpress.com/2010/04/14/comunismul-nazismul-si-raul-radical-viata-si-destin-de-vasili-grossman/
MESAJ ȘTERS. Autor nedemn de acest site.
Masoni
https://www.youtube.com/watch?v=oAaQTnCNo70
PS- cui ii pasa ca un anumit papa de la Roma antisemit(care il pupa in dos pe MUSSOLINI fascistul),l-a decorat pe ALEXIANU? asta e un gest de lauda? Vaticanul se pupa in bot cu nazistii lui hitler si cu mussolini,iar Biserica Catolica din Reichul nazist,era un stalp al regimului nazist,care sprijinea NSDAP si pe Hitler! Vaticanul nu s-a opus nici la genocidarea
A cui genocidare?
genocidarea la atatea minoritati nationale,genocidarea in toata europa,chiar si a polonezilor catolici!! Papa avea,si azi are,tot atata credibilitate cat lobby-ul homosexual de la vatican,stiti bine ce zic…Vaticanul este o gaura neagra in istoria umanitatii,de la Torquemada,inchizitie,ardere pe rug,pana astazi,cand face cele mai mari compromisuri politice,ca sa-si salveze banca vatican si conturile bancare.Intr-o europa
Aveți prea multe lecturi recente ne-digerate ca lumea! Lăsați să se sedimenteze ce citiți, ca să puteți compara și cu alte imformații.
si dumitale daca erai la putere te inchinai la zidul plangerii,ca sa joci politica mondiala pentru Romania,asa cum face Merkel pentru nemti,asa ca lasa vrajeala! acum ca nu esti votat o tii pe-a marea poveste de adevar istoric.
Nimanui nu-i pasa de filosofia adevarului,taiat in 14 fire,despicat,cand are stomacul gol si mananca cartofi fierti goi ca nu mai are bani sa isi cumpere altceva!! ROMANIA are nevoie de solutii,nu de vrajeli moralicesti.Ca si ceausescu spunea pe-a adevarului,si cui i-a pasat?cand acelasi regim Ceausescu infometa poporul,si dadea oase de porc ca la caini pentru familii cu 4 copii ai neamului nostru,sa moara de foame si frig!
Da` idiot mai esti „Ioane”! Fugi repede la carte, dar sa nu o mananci!
Ce-i, bre Istvane, te-a podit mila de cei saraci? Daca nu-ti pasa de „filozofia adevarului, taiat in 14 fire” ce cauti pe blogul asta? Doar asa, ca sa aburesti lumea cu acuze gen „Ceausescu infometa poporul… ca sa moara de foame si frig”, care nu au sustinere in relitate – de vreme ce poporul n-a murit, ci a sporit, in vremea lui Ceausescu, si numai dupa Impouscatu’ se moare pe capete, ne imputinam? Mai bine ia zi matale: a fost sau n-a fost Holocaust in Transnistria?
Ioane (sau, cum bine iti zice un antevorbitor, „Itzic”) esti prost informat, prost in exprimare (de exemplu, se zice „dumneata, daca erai la putere,” nu „dumitale” si nici nu exista „vrajeli moralicesti” ci, cel mult „morale”, nu exista cuvantul „genocidare”, etc), prost sfatuit de catre cei ce te-au trimis sa comentezi pe acest site, in contradictoriu cu oameni care chiar au ceva in cap, cand nu ai nici cultura generala si nici informatie istorica…
Oltenii au o vorba: „cine-i prost, sa stea acasa!”
Eu iti recomand sa tii seama de acea vorba!
Stimate domn Ion Coja,
Am citit cu foarte mare atentie acest articol de o importanta extraordinara pe care, la vremea cind l-ati publicat prima
oara, nu-l citisem.
Apreciez foarte mult munca pe care o desfa-
surati impotriva acelora care doresc sa
murdareasca onoarea Romaniei si va apreciez
si pentru lupta impotriva iredentismului
maghiar din Romania.
Va doresc mult succes si sanatate,
Cezar Tataru
Să fie primit!