AAARGH
aaarghinternational@hotmail.com
12/2007
Uite cine acuza poporul roman de „genocid” față
de populatia evreiasca din Romania in timpul
celui de-al doilea razboi mondial!
[2005-01-16]
La 6 iunie 2001 a fost ales membru de onoare al Academiei Române
Elie Wiesel, publicist născut în Sighetul Marmaţiei, deportat de către
autorităţile maghiare, care la vremea aceea stăpâneau Transilvania de
Nord conform Dictatului de la Viena, la Auschwitz, de unde a ajuns la Paris
în 1945 unde a urmat cursurile universitare la Sorbona. Nu este primul
omagiu care i se aduce acestui binecunoscut personaj a cărui „prodigioasă
activitate de ziarist şi scriitor“ este „dedicată cu predilecţie holocaustului“
(cităm din comunicatul Academiei Române din 30 iulie 2002 de pe
Internet).
Tema discursului de recepţie a d-lui Wiesel la ceremonia de la
Academia Română a fost „lecţii de memorie şi recunoştinţă“. Înmânându-i
d-lui Wiesel diploma, insigna şi carnetul de membru de onoare al
Academiei Române, academicianul Eugen Simion a subliniat în
tradiţionalul laudatio că în operele lui Elie Wiesel „se face auzit glasul unui
moralist care vrea să facă o operă morală“. De la catedra acestei imense
înălţimi morale, dl. Wiesel a dat românilor lecţii, neuitând să le reproşeze
nepăsarea şi cruzimea cu care au asistat la deportarea evreilor din
Sighetul Marmaţiei, dar uitând că autorităţile maghiare au făcut
deportările şi că autorităţile române n-au deportat niciodată evreii, care se
refugiau în România ca să scape de deportări.
Citiţi în mai jos un document de excepţie despre cel ce a crezut şi
crede că are căderea să culpabilizeze poporul român pentru fapte străine
lui.
În 1986, lui Elie Wiesel i s-a decernat premiul Nobel pentru pace.
Alegerea d-lui Wiesel ca membru de onoare al Academiei Române a avut
loc, aflăm din comunicatul sus citat, „ca omagiu pentru eminenta operă
spirituală şi morală închinată umanităţii contemporane“. La sfârşitul lunii
iulie 2002, Elie Wiesel a revizitat Sighetul Marmaţiei, oraşul copilăriei sale,
cu care ocazie i-a îndemnat pe locuitorii mai tineri ai oraşului să-i întrebe
pe cei mai vârstnici care au asistat la deportarea evreilor din Sighetul
Marmaţiei fără să mişte un deget, „dacă au dormit bine după aceea“. Cei
neinformaţi cred poate că dl. Wiesel, autorul „eminentei opere spirituale şi
morale închinate umanităţii contemporane“ pe care i-o găseşte Academia
Română, are căderea să facă aceste reproşuri românilor din Sighetul
Marmaţiei, care sub cotropirea maghiară nu s-au jertfit ca să-i salveze pe
evrei din ghiarele autorităţilor maghiare. Alţii, care cunosc mai bine
statura morală a d-lui Elie Wiesel, descriu aceste lecţii de morală pe care
le împarte dânsul cu potrivitul cuvânt idiş „chuzpah“.
„Adaptarea“ memoriilor la noile dovezi istorice
Să vedem ce zic cei care cunosc mai bine biografia şi realizările d-lui
Elie Wiesel. Iată ce ne relatează profesorul Robert Faurisson
(Universitatea din Lyon):
Când i s-a înmânat premiul Nobel pentru pace lui Elie Wiesel în 1986,
ziarul francez Le Monde a aplaudat salutar omagiul adus acestui martor al
exterminării evreilor de către nazişti în camerele de gazare de la
Auschwitz, acum când există voci care exprimă îndoieli cu privire la aceste
camere de gazare. Dar în memoriile sale, în cărţile sale de înaltă ţinută
morală, Elie Wiesel nu pomeneşte despre camere de gazare nici la
Auschwitz, nici la Buchenwald. Dintre toate versiunile circulate despre
exterminarea evreilor de către nazişti (prin opărire cu apă fierbinte, prin
gazare cu motoare Diesel, prin electrocutare, etc.), dl. Wiesel a ales-o în
1956 pe cea conform căreia evreii erau aruncaţi în gropi de foc ca să ardă
de vii. În volumul Noaptea, Wiesel povesteşte că a văzut cu ochii lui cum
nemţii descărcau copii mici din camioane în faţa unor şanţuri în care
ardeau flăcări gigantice şi în care aruncau copiii ca să ardă de vii (Night,
Avon, pp. 41-44, 79, 93). Într-un şanţ alăturat erau aruncaţi adulţii ca să
ardă de vii, şi victimele care-şi aşteptau rândul la marginea şanţului
trebuiau să asiste la „agoniile prelungite“ ale celor care ajunseseră la
marginea şanţului înaintea lor. El însuşi, ne povesteşte Wiesel, a înaintat
la trei paşi – la doi paşi – la numai un pas doar, de groapa cu flăcări
mistuitoare, când în mod miraculos i s-a ordonat să facă stânga ’mprejur
şi să se reîntoarcă la baracă.
O ură nestinsă
Mai sunt şi alte miracole în mărturiile d-lui Wiesel. Astfel, la Babi Iar,
în Ucraina, unde zice el că naziştii au masacrat evreii, „lună după lună, s-a
cutremurat pământul întruna, şi din când în când ţâşneau din pământ
fântâni arteziene de sânge“ (Paroles d’étranger, Editions du Seuil, 1982,
p. 86). Alt miracol a fost felul în care la Buchenwald, unde fusese internat
un răstimp, deşi naziştii exterminau 10.000 (zece mii) de evrei zilnic, el
personal întotdeauna era printre ultimele sute care erau întoarse din drum
şi trimise înapoi în barăci („Author, Teacher, Witness“, în revista Time, 18
martie 1985, p. 79). Astfel a fost salvat pentru a da omenirii înaltele sale
lecţii de iubire şi morală. Iată una din lecţiile de iubire şi morală ale d-lui
Elie Wiesel. El scrie: „Fiecare evreu trebuie să rezerve în fiinţa lui o zonă
aparte pentru ură – o ură sănătoasă, bărbătească – pentru tot ceea ce
este personificat în nemţi şi pentru ce supravieţuieşte la nemţi. Dacă ar
face altfel i-ar trăda pe cei morţi“ (Legends of Our Time, New York,
Schocken Books, 1982, p. 142). Dar ura asta nestinsă pentru întregul
popor german din adâncurile preistoriei şi dincolo de sfârşitul veacurilor nu
l-a împiedicat pe Elie Wiesel, atunci când se afla internat la spital la
Birkenau în Ianuarie 1945 din cauză că avea o infecţie la un picior, unde
tatăl său îi ţinea tovărăşie până la însănătoşire, la apropierea trupelor
sovietice, să prefere să se retragă în Germania împreună cu trupele
naziste. Wiesel tatăl şi fiul au analizat bine situaţia şi au cerut să
însoţească trupele germane în retragere, în loc să-i aştepte pe eliberatori
(Night, p. 93).
Prea multe semne de întrebare
Oare Elie Wiesel inventează minciuni? Sau poate doar exagerează
puţin? Avem cel puţin un exemplu de „oarecare exagerare“: la 7 Februarie
1996 i s-a înmânat un doctorat de onoare din partea Universităţii franceze
Jules Verne din Picardia, ocazie cu care, spune dânsul, „sute de anti-semiţi
virulenţi şi înrăiţi, bine organizaţi şi bine finanţaţi, demonstrau împotriva
mea“. Aceste sute de antisemiţi înrăiţi şi binefinanţaţi, care au manifestat
împotriva lui, erau în realitate în număr de zero. Acolo se aflau trei
francezi, Pierre Guillaume, Serge Thion, şi profesorul Faurisson, care
ofereau amatorilor un articol tipărit. Nimeni nu i-a finanţat. Nici înrăiţi nu
se poate spune că sunt, căci cu toate atacurile criminale ale asasinilor şi
huliganilor împotriva lor, aceşti trei martiri ai adevărului nu şi-au permis
nici măcar o invectivă împotriva persecutorilor lor (The Journal of
Historical Review, Mai-Iunie 1999, p. 28). De la zero manifestanţi la sute
de anti-semiţi virulenţi şi înrăiţi, organizaţi şi bine finanţaţi e o mică
exagerare…
Dar nimeni nu apreciază chuzpah lui Elie Wiesel mai bine decât
Norman Finkelstein, autorul cărţii The Holocaust Industry: Reflections on
the Exploitation of Jewish Suffering (Verso, 2000).
[ http://aaargh.com.mx/fran/livres4/NFHolindustry.pdf ] El însuşi evreu,
fiul unor evrei polonezi deportaţi în lagăre de concentrare naziste,
supravieţuitori ai holocaustului, Norman Finkelstein cunoaşte toate
aspectele problemei din sursă directă. A scris această carte ca protest la
comercializarea nesăţioasă a religiei holocaustului, al cărui principal mare
sacerdot este tocmai Elie Wiesel. Căci holocaustul evreiesc nu mai este
relatarea a ceea ce s-a întâmplat sau s-ar fi întâmplat cândva şi undeva,
în timp şi spaţiu, ci este o religie, o dogmă, care serveşte unor scopuri
economice şi teritoriale bine definite, zice Finkelstein. El povesteşte cum
părinţii lui vedeau cu amărăciune cum evrei care au suferit alături de ei în
lagărele de concentrare şi-au pierdut integritatea şi au început să participe
la afacerea holocaustului, „croindu-şi credinţele pentru a acapara putere şi
profituri“ (p. 7). „Campania pe care o duce astăzi afacerea holocaustului
pentru a stoarce bani din Europa în numele unor «victime nevoiaşe ale
holocaustului» a redus statura morală a martiriului lor la cea a unui
cazinou de la Monte Carlo“, scrie Finkelstein (p. 8). Scriitorul israelian
Boas Evron descrie „cunoaşterea holocaustului“ ca „o îndoctrinare oficială
propagandistică, emiţătoare de lozinci şi creatoare a unei viziuni false
despre lume, al cărei adevărat scop nu este înţelegerea celor petrecute în
trecut, ci manipularea pre-zentului“(apud Finkelstein, p. 41).
Holocaustul – o mare afacere?
„Holocaustul“ este o industrie; şi este o dogmă, o religie, nu un fapt
istoric. „Două dogme centrale susţin structura Holocaustului“, scrie
Finkelstein, care ortografiază holocaustul cu H mare când se referă la
această industrie, „1) că Holocaustul este un eveniment istoric unic, şi 2)
că marchează culmea unei uri iraţionale eterne pe care o nutresc toţi
ceilalţi pentru evrei“ (pp. 41-42). Din aceste dogme centrale derivă
„sacralizarea holocaustului“, o mistificare cel mai bine pusă în practică de
Elie Wiesel. Pentru Wiesel, Holocaustul este un „mister religios“, scrie
Finkelstein (citându-l pe Peter Novick). Astfel „Wiesel psalmodiază că
Holocaustul ne scufundă în întuneric“, „neagă orice răspuns“, „se situează
în afara istoriei, dincolo de ea chiar“, „sfidează atât cunoaşterea cât şi
orice descriere“, „nu poate fi nici explicat, nici imaginat“, nu „trebuie să fie
niciodată înţeles ori comunicat“, marchează „distrugerea istoriei“, şi
„mutaţii de mărime cosmică“. Numai supravieţuitorul şi sacerdotul lui –
citeşte: numai Elie Wiesel este capabil să-i pătrundă misterul.
Misterul holocaustului, zice Wiesel, „este incomunicabil“; „nici măcar
nu putem vorbi despre el“. Astfel, pentru un onorar stabilit de 25.000 de
dolari (plus limuzină cu şofer), Wiesel conferenţiază că „secretul“
adevărului despre Auschwitz „rezidă în tăcere“. Să încerci să pricepi cele
întâmplate este o blasfemie; căci o apreciere raţională neagă unicitatea şi
misterul Holocaustului. O comparaţie între suferinţele Holocaustului şi
suferinţele îndurate de alţii, după Wiesel, este „o trădare cumplită a
istoriei evreilor“ (p. 45). Când îl admonestează pe ministrul israelian
Simon Perez pentru că pomeneşte de „cele două holocausturi ale secolului
20: Auschwitz şi Hiroşima“, când doar ar trebui să ştie că Holocaustul e
unic, e numai unul, Wiesel ne arată că „în viaţă de multe ori farsa se
transformă în realitate“, scrie Finkelstein (p. 46). Acest mister sacru în
care trebuie învăluită istoria celui de-al doilea război mondial îi este foarte
util d-lui Wiesel: celor care remarcă discrepanţa dintre versiunea lui cu
arderea evreilor de vii în gropi gigantice la Auschwitz din autobiografia sa
(Noaptea, Night, New York, 1960), cu versiunea oficială a camerelor de
gazare, Elie Wiesel le răspunde: „Camerele de gazare să rămână interzise
ochilor iscoditori, şi imaginaţiei“ (All Rivers Run to the Sea, New York,
1995, p. 74, apud Robert Faurisson, Journal of Historical Review, vol. 17,
no. 2, p. 19).
Wiesel şi rolul său în culpabilizarea mondială
După Wiesel, scrie Finkelstein, „lumea liberă şi civilizată i-a predat pe
evrei călăilor lor. Erau acolo ucigaşii, călăii, şi erau apoi cei care au privit
în tăcere“: evreii
Jurnal de Chisinau
http://www.jurnal.md/comments.php?id=2812&cat=1&editie=347