„Am vrut să arătăm că românul ştie să fie boier în ţara lui”

– V-am solicitat acest interviu ca urmare a ex­traordinarei manifestări pe care aţi organizat-o cu prilejul aniversării zilei naţionale a României, în judeţul Covasna. Nu ne-am crezut ochilor: o mare de steaguri tricolore, fălfâind deasupra ora­şului. Cum aţi ajuns să vă implicaţi în problemele românilor din Harghita şi Covasna?

– Am sărit de fiecare dată acolo unde am auzit un strigăt de ajutor. Prima oară, am mers la che­ma­rea părintelui Lucian Pozna-Pop de la Dobârlău Vale, unde am construit un cămin pentru copiii din acel sat românesc din Covasna. Părintele le dădea o masă caldă la prânz şi îi ajuta la teme, dar nu avea la dispoziţie decât un local vechi, de vreo 70 de ani, dărăpănat, fără căldură, fără nimic. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit să le facem o in­vestiţie mare acolo şi acum copiii au toate con­di­ţiile ne­cesare. Am mai consolidat o biserică la Aita Mare (Covasna), căreia i-am îngrijit şi curtea şi ci­mi­tirul şi i-am sădit o livadă. Apoi am continuat prin alte părţi, după nevoile de care aflam şi posi­bilităţile pe care le aveam.

– Care sunt satis­fac­ţiile cele mai mari pe ca­re le-aţi avut în aceas­tă zonă uitată din inima Ro­mâniei?

– Cea mai mare sa­tis­facţie este bucuria cu care suntem primiţi de ro­mânii de acolo, şi nu doar de ei, ci şi de către o parte dintre maghiari. Cum a fost şi sărbătorirea Zilei Naţionale a României la 1 Decembrie 2017, la Tg. Secuiesc. Ne-am dus aco­lo câteva sute de români din toată ţara. N-am mers la Tg. Secuiesc să stre­săm sau să supărăm pe cineva, ci pentru că e ţara noastră, o iubim şi vrem să simtă şi românii de acolo bucuria unei zile atât de mari ca 1 De­cembrie şi să ştie că nu au fost uitaţi. Pentru că, în­tr-adevăr, românii de aco­lo suferă îngrozitor, şi nu de acum, ci de foarte mult timp. Au fost obligaţi să-şi schimbe limba, credinţa şi chiar şi etnia – în mod declarativ -, de-a lungul istoriei. Iar acum tră­iesc în minoritate, cu frică. În timp ce noi defilam, am văzut cum unii ie­şeau la geam şi fluturau, scurt, un steguleţ de hârtie, pentru ca apoi să se ascundă repede la loc, ca să nu fie văzuţi. Am făcut un marş însoţit de cântece pa­trio­tice, prin aproape tot oraşul. Şi am simţit şi ajutorul lui Dumnezeu, căci, deşi vremea era urâtă, friguroasă, cu lapoviţă, când am pornit marşul, s-a luminat cerul, n-a mai fost picătură de ploaie, până când am ajuns la punctul final. Pe urmă am mers la Hăghig (Covasna), o localitate majoritar maghiară, să ducem daruri bătrânilor de la un azil de acolo. Când am intrat, 60 de inşi, toţi îmbrăcaţi în costume na­ţionale şi în frunte cu doi preoţi, vorbeau numai un­gureşte, iar când am plecat, toţi vorbeau româ­neş­te. Bătrânii ne-au condus până la uşă, cu lacrimi în ochi. O dovadă că dragostea înlătură orice ba­rie­ră. Părintele Leon Arion le-a făcut la început o ru­găciune pentru izbăvire de boală, apoi le-am dat ca­do­urile şi le-am cântat colinde. Am stat de vorbă cu bătrânii şi i-am mângâiat, cum am ştiut. Am vrut să arătăm că românul ştie să fie boier în ţara lui, oriunde ar fi, de Ziua Naţională sau nu.

– De ce credeţi că nu există o solidaritate ade­vă­rată a românilor din ţară cu bieţii români din Harghita şi Covasna? De ce nu ne interesează ce se întâmplă cu ei?

– Pentru că nu se ştie adevărul. Nici eu n-am ştiut că situaţia este atât de gravă. Credeam că, dacă voi veni cu inima plină de dragoste, cu voie bună, cu daruri şi cu dorinţa de a face ceva pentru cei de acolo, va fi suficient. Nu este. Românii din Har­ghi­ta şi Covasna se simt părăsiţi de către noi, toţi cei­lalţi, şi de către autorităţi. Au văzut că n-au nici o altă şansă de a rezista acolo, decât dacă îşi reprimă orice manifestări româneşti, ba chiar şi renunţând la credinţă şi la limbă. În felul acesta se produce o asimilare forţată a lor de către maghiari. Şi nu este o exagerare, deşi aşa îţi pare dacă nu mergi să te con­vingi la faţa locului. Este inadmisibil să-mi fie frică în ţara mea că sunt român!

„Societatea civilă are forţa ei, deloc de neglijat”

– Ce credeţi că ar trebui făcut pentru a ie­şi din această situa­ţie? E o problemă a cărei re­zolvare stă numai în de­cizia politică, ori pu­tem să ne implicăm şi noi, societatea civilă, pre­sa?

– Cred că toţi trebuie să lucreze în acest sens. Din păcate, se vede că tendinţa deciziei poli­ti­ce, de douăzeci de ani încoace, este de cedare, nu de păstrare a iden­ti­tăţii româneşti acolo. Pe de altă parte, sunt de părere că primul vinovat pentru dezastrul ţării es­te cel la care te uiţi di­mi­neaţa în oglindă. Deci, eu personal. Nu atribui vini nimănui. Eu trebuie să fac cât pot de mult şi, dacă s-or lipi şi alţii de fap­tele mele şi ale al­tora, va fi bine. So­cie­ta­tea civilă are şi ea forţa ei, deloc de ne­glijat. Prin fapte, prin cuvânt, putem schimba rea­lităţi. Trebuie mers alături de fraţii noştri ro­mâni, oriunde este nevoie, unde sunt pri­goniţi sau stri­gă după ajutor. Să-i ajutăm cu ce pu­tem, să-i ri­dicăm o casă unuia mai amărât, să-i hră­­nim pe alţii, să le bucurăm bătrâneţile altora, să ne îngrijim de edu­caţia celor mai tineri… Nu ne războim cu ni­meni, nu pu­nem pe nimeni la punct, ci dăm ajutor românilor şi ne bucurăm că suntem români în Ro­mâ­nia.

– Sunteţi o Organizaţie a societăţii civile, cu un nume deosebit, Frăţia Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheor­ghe, Purtătorul de Biruinţă”. Ce v-a ins­pi­rat în alegerea acestui nume?

– Ne-am pus sub protecţia Sfântului Gheorghe, la îndemnul Părintelui Iustin Pârvu de la Petru Vodă. Am mers să-i cerem binecuvântarea şi l-am întrebat cum să ne numim. Fără să stea pe gânduri, ne-a spus: „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Pur­tă­torul de Biruinţă”. Noi am pus în faţă şi „Frăţia Or­to­doxă”, pentru a ne afirma o identitate şi un de­ziderat.

– Ce v-aţi propus să realizaţi?

– Nu ne-am propus să schimbăm lumea, să salvăm ţara, ci să ne mântuim pe noi înşine. Şi dacă noi vom căuta să facem fapte bune, să dăm dovadă de dragoste şi de credinţă în nădejdea mântuirii, poate se vor fo­losi şi cei din jurul nostru. Sigur că ne dorim o ţară frumoasă, corectă, civilizată, mo­ra­lă, fără hoţi la conducere, dar, deocamdată, încer­căm, pas cu pas, să ne schimbăm pe noi înşine. Şi, cu ajutorul lui Dum­nezeu, ni se tot adaugă oameni. Am pornit, acum şase ani, trei inşi, şi astăzi suntem aproxi­mativ o mie de membri.

„Să arătăm că firescul este frumos”

– De ce aţi simţit nevoia să vă asumaţi o ase­menea implicare civică?

– Până acum vreo zece ani, nu mergeam la biserică şi nu aveam nici o implicare civică. Fiind pasionat de lectură, prin voia lui Dumnezeu, mi-a picat atunci în mână o carte despre viaţa Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, editată de Mănăstirea Diaconeşti (Bacău). Am fost fascinat de această uriaşă personalitate duhovnicească şi, în egală mă­sură, de generaţia sa. Totodată, am înţelesc ce e cu Biserica. Până atunci credeam că biserica este un loc în care se adună bătrânele. Acea carte mi-a des­chis ochii spre viaţa duhovnicească şi inima pen­tru dorul de Dumnezeu. Am căutat şi alte cărţi pe su­biecte de istorie şi ortodoxie şi am aflat că toţi ma­­rii noştri voievozi au fost oameni cu o credinţă pro­fundă. De aici, a mai fost un pas până la or­ga­ni­zarea societăţii. Nu sunt tipul de om care să las lu­crurile nerezolvate. Dacă văd că ceva nu merge, mă dau jos şi-l împing. Dacă văd un steag căzut, mă duc şi-l ridic. Nu cu gândul că fac eu mare lu­cru, dar până va veni unul mai bun, să fac şi eu ceva.
Credinţa ortodoxă nu te îndeamnă niciodată să faci rău, ci să îţi iubeşti aproapele, să fii demn, să ai discernământ, să fii un om frumos. De aceea, ar trebui promovata mai mult învăţătura Bisericii, iar noi toţi să fim uniţi în jurul ei – căci, aşa cum spune o mare doamnă a temniţelor comuniste, Aspazia Oţel Petrescu, Biserica Ortodoxă este ultima redută a neamului românesc. Or, faptele noastre nu sunt un scop în sine, ci pentru a suda om cu om, pentru a crea o rezistenţă românească întru firesc, de care e mare nevoie azi. Firescul e privit ciudat azi: dacă mergi la biserică, se uită lumea ciudat la tine, dacă ţii post, la fel, dacă faci copii mai mulţi, de ase­me­nea, dacă lucrezi voluntar pentru a-l ajuta pe aproa­pele, eşti un ciudat… Şi în câte alte situaţii nu se întâmplă la fel. Avem nevoie să arătăm că firescul e frumos.