G
gert.frau@yahoo.com
89.136.113.152
E o ”interjecție” de adresare unui bărbat care nu cred mai circulă azi, dar era încă viu prin Maramureș și Hunedoara în secolul trecut, din câte știu. Acesta este dublat de un omonim care exprimă admirația și uimirea:
măre1 i [At: M. COSTIN, ap. GCR I, 199/23 / V: ~ri (reg) ~o, ~le / E: cf ngr μωρέ (Vc lui μωρός) „prost, nebun”, bg море] (Pop) 1 (Urmat de un vocativ) Termen de adresare Vz bre, fă, măi. 2 Cuvânt prin care se subliniază o relatare, o afirmație. 3 Cuvânt care exprimă mirarea, nedumerirea, surprinderea. 4 Cuvânt care exprimă mâhnire. 5 Cuvânt care exprimă admirație.
moré, (mări, măre), interj. – (înv.) Cuvânt care exprimă mirarea, uimirea, admirația; măre: „More, voinicule” (Antologie, 1980). „Apoi zicem more la un om tare frumos” (Papahagi, 1925). Semnalat doar în Maramureș. – „Mi se pare a fi schimonosirea lui măre!” (Țiplea, 1906); var. a lui măre, cuvânt autohton, prelatin, cf. alb. mojë, more.
sursa: DRAM 2015 (2015)
Opinia mea că ar fi de origine traco-iliră nu poate fi argumentată altfel decât cu prezentarea unor corespondenți albanezi, unde nu are conotațiile presupuse în dicționar. La cât de aprigi erau albanezii în a respecta onoarea (besa) și dreptul unanim acceptat la vendetă”, s-ar fi produs o crimă ori de câte ori s-ar fi adresat unul altuia. Eu cred că este vocativul unui daco-albanez *maré, cf. IE *méryos ”tânăr bărbat”. https://sq.wiktionary.org/wiki/more
Ar fi surprinzător ca o formulă de adresare între Daci să se fi păstrat până azi și nici nu știm dacă era folosit de poporul simplu, de prostime, sau de către elite. Totuși, dacă era o formulă de adresare reverențioasă, măré ar trebui să însemne ”domn (lat.dominus).
Dacă este împrumutat din greacă (μωρός, mōrós), adică vocativul ”mōré”, atunci nu mai am mare lucru de spus. Poate și ”măi” este scurtat din ”mări”(vezi făină din arh.fărină), dar în aceste condiții, de unde ar fi formula de adresare ”fă(i)”? Ignorând fată/feată, mă gândeam la *fuică (lat.fulica „lișiță”) dacă ar fi o formulă ireverențioasă de adresare. Vezi fuicaș, probabil fără legătură! https://en.wiktionary.org/wiki/fulica#Etymology
A doua definiție, cea din Maramureș, m-ar ”mira” să nu aibă o legătură etimologică cu romanicul mirare cf. lat.mīrārī “a se minuna” sau mīrus “remarcabil, uimitor”. https://en.wiktionary.org/wiki/miror#Latin
Tot la capitolul fonetism, ar fi interesant, pentru mine cel puțin, să aflăm ori să găcim (ghicim) cum ar fi evoluat endonimul Romanus (lat.rōmānus /roːˈmaː.nus/) în gura Dacilor (lat.Dācus). Ar fi fost *Ruemon(*-as) sau *remuon(*-as)? Nu știu care era situația nominativului sigmatic, dacă îl mai aveau ori începe să cadă, dar pe baza studiilor de proto-albaneză, endonimul ar fi sunat ciudat.
https://archive.org/details/vladimir-e.-orel-a-concise-historical-grammar-of-the-albanian-language-reconstru/page/9/mode/1up?view=theater
https://theswissbay.ch/pdf/Books/Linguistics/Mega%20linguistics%20pack/Indo-European/Other/Proto-Albanian%3B%20A%20Concise%20Historical%20Grammar%20of%20the%20Albanian%20Language%20%28Orel%29.pdf
Unii tracologi concluzionează că diftongii IE se monoftonghează în Dacă, la fel ca în proto-albaneză, însă albaneza veche dezvoltă o serie de diftongi noi din vocalele lungi atone. Exemplu: v.alb.kallënduor, lat.calendārium /ka.lenˈdaː.ri.um/ – Rom. (arh.) călindar(iu), cărindar(iu).
Azi au kallnor m. ”ianuarie” și se observă că accentul se mută în față (printre altele) odată ce *ā evoluează. Am uitat care-s regulile de transformare fonetică în funcție de poziția accentului, dar e clar că nu seamănă cu cele din latină.
https://en.wiktionary.org/wiki/kallnor#Albanian
Terminația de plural o aveau cu siguranță, dar întrebarea este dacă seria acestor terminații era la fel de complexă ca cea albaneză (au trei sau patru terminații distincte). Nici în PIE nu era mai simplă, dar exista o tendință de uniformizare în limbile IE.
Dacii supraviețuiesc cel puțin până în sec.IV în Slovacia, Ucraina și Moldova. Nu știm de alte părți. Cu siguranță cunosc o evoluție fonetică similară cu cea presupusă în Dacia romană sau cu proto-albaneza din sudul Bosniei, nordul Albaniei și părți din Kosovo.
O curiozitate personală ține de această alternanță între /o/ și /ă/, dacă se poate infera o influență slavică veche sau o evoluție naturală în graiurile daco-românești. Bizantinii grecofoni notau primele cuvinte slavice cu un alfa acolo unde mai târziu apare un /o/ în poziție atonă (neaccentuată), iar în osetină și limbile înrudite (alana) notau cu alfa ceea ce la ei era un æ (=ă) sau /a/, provenit dintr-un a lung (*ā). Înainte de n, m orice ”a” mai vechi, lung sau scurt, devine -on. Nu și în alana vorbită în Ungaria până în sec.XVII.
Nu cunosc slavona destul de bine ca să pot spune dacă acel alfa nota un *a sau un *ă slavic, dar la noi avem mai multe exemple de alternanță între /ă/, provenit dintr-un ”a” atonic, și /o/. Vezi cătună/cotună (vizunie; cuptor improvizat, săpat în pământ), cătún/cotún (colibă; sătucel; adăpost, refugiu) și alb.katund (arb.kotun), care nu știu dacă-i moștenit și reîmprumutat în același timp. Dau mereu acest exemplu acesta pentru că prezintă terminația de participiu albanoidă (prob.pasivă) cu care se formează substantive, dar în albaneză ”a” (e, o) neaccentuat devine și el /ă/, ca în română, iar despicarea lui n (și m) în /nd/ (respectiv mb) este mai comună decât în română și semnul unei vechimi considerabile.
Întrebarea era dacă un vechi sl. *a era cumva un /ă/ în cea mai veche perioadă a slavilor. Chiar și după individualizarea dialectelor slavice primare în limbi, unui /a/ aton îi corespunde un /o/.
Tot la discuția asta despre evoluția fonetismului unor cuvinte, amintesc top. Στρὁγγες (Strὁnges) la Procopius din Caesarea (opul ”De Aedificiis”). Pare a fi coradical cu preromanicul strungă/shtrungë, unde observăm două lucruri, unui o accentuat îi corespunde un /u/ tonic, indicativ pentru o transformare *o spre /u/ și e mai mult decât probabil că avem o vocală lungă mai sus, fiindcă IE *o tonic devine un daco-albanez *a, nu rămâne /o/. Pe de altă parte, *ā tonic se transmite mereu drept un /o/ în albaneză și /oa/ în română (gropë/groapă), dar n-am urmărit care-i efectul unei consoane nazale (n, m) asupra unei vocale lungi. Poate devine *u în cele din urmă. Trimit și spre acea terminație verbală -un(ë).
https://en.wiktionary.org/wiki/shtrung%C3%AB
Dacă ar fi reconstruit *strn̥gʰ-éh₂/-os cu rezonantă silabică, am avea evidența unui caz unde n̥ dă *-on- sau *-ān-. Înclin spre al doilea caz pentru că albaneza și lb.celtice se aseamănă foarte mult privind aceste rezonante (similar și lb.dacice), dar n-am văzut să fie reconstruite niște vocale lungi ca în limbile celtice (insulare). pag. 13 https://mudrac.ffzg.hr/~rmatasov/Albanian.pdf
Alt exemplu ar fi grunë, coradical cu lat.grānum (grâu, grâne) din PIE *ǵr̥h₂nóm (Got. kaurn, v.sl. zrъno, proto-celtic *grānom: proto-britonic *grọn, v.irl. grán). https://en.wiktionary.org/wiki/Reconstruction:Proto-Indo-European/%C7%B5r%CC%A5h%E2%82%82n%C3%B3m
Rezultatele acestor rezonante silabice depind de apariția acestor laringialele PIE (h₁ h₂ h₃=e a o) în cuvintele reconstruite, care anume însoțesc aceste rezonante sau dacă nu sunt prezente (vezi în legătură!).
Întorcându-mă la discuția de mai sus, e important a preciza fonetismul exact al cuvintelor pentru că astfel determinăm etimologia lor mai exact. De exemplu, hidronimele dacice cu accentul pe prima silabă apar cu -a- (latin) sau alfa în greacă, dar mai degrabă erau vocale lungi. Vezi și Dunărea, reconstruită *Dónaris! Probabil același caz (*-ān-) cu Στρὁγγες (Strὁnges).
Când am spus că more ar avea o legătură etimologică cu lat.mīrārī “a se minuna” mă gândesc că e un coradical dacic, iar celălalt, moré/măré, un vocativ cu sensul de ”flăcăule” sau doar o interjecție de atenționare; mai au, ca și noi de altfel, ”interjecția” bre, pe care o etimologizează în fel și chip. Nu cred că-i hipocoristicul acelui *bʰrā́ter/*bʰréh₂tēr ”frate” (alb.*brotër cf. motër ”soră”?) , dar mai știi! Vezi reg.a (se) brotí (”a se împrieteni”) sau der.broteálă! Dispare -r- la fel ca din arhaicul fratre (lat.frāter, frātrem)?
https://en.wiktionary.org/wiki/bre#Etymology
PS: alt omonim, măre (mult), ar fi interesant de etimologizat; să fie coradical cu eng.many și sl.mnoga (Proto-Slavic *mъnogъ)? https://en.wiktionary.org/wiki/Reconstruction:Proto-Slavic/m%D1%8Anog%D1%8A
Din același radical IE (rotacizat?) a reieșit Proto-Celticul *menekkis (“frecvent”), care reamintește de adv.mereu.