Subject: Supraproductia de elite – prostocratia de peste Ocean
To:
Supraproducția de elite – prostocrația de peste Ocean
9 septembrie 2021, 13:54 <https://www.cotidianul.ro/202
Marchievici <https://www.cotidianul.ro/aut
<https://www.cotidianul.ro/art
<https://www.cotidianul.ro/sup
Imediat după căderea Kabulului, The Washington Post
<https://www.washingtonpost.co
a
publicat un articol de opinie semnat de Marc Thiessen, consilierul care
redacta discursurile președintelui care a început războiul din Afganistan.
Thiessen consideră că dezastrul din Afganistan a fost generat de
„lingușitorii” cu care s-a înconjurat președintele Joe Biden.
”*Pe vremea președintelui Donald Trump, presa exulta când îi remarca pe
”adulții” din preajma președintelui, acei consilieri care nu-l lăsau pe
Trump să-și urmeze cele mai proaste instincte*”, scrie Thiessen, aducând
aminte aici de șeful de cabinet al lui Trump, generalul H. R. McMaster, de
consilierul de Securitate John Bolton, de generalul James Mattis, fostul
șef al Pentagonului. ”*Unde sunt acum adulții din jurul președintelui
Biden? Nicăieri*”, scrie Thiessen.
„*Secretarul de Stat Antony Blinken este un ideolog care s-a ocupat de
retragerea din Afganistan încă din vremea președintelui Obama, în 2009. La
fel și consilierul pentru Securitate Jake Sullivan”, scrie Thiessen. ”Însă
secretarul Apărării, Lloyd Austin, și șeful Statului Major Interarme, Mark
Milley, ar fi trebuit să cunoască mai bine situația. Dar Milley a spus că
nimeni și nimic nu indica o prăbușire în doar 11 zile a armatei afgane”*.
Articolul nervos semnat de consilierul lui George W. Bush își găsește o
continuare ceva mai elaborată în paginile publicației Taki’s Magazine
(Panagiotis „Taki” Theodoracopulos este un jurnalist grec care, în 2002, a
fondat împreună cu Pat Buchanan revista The American Conservative).
Articolul publicat de Takimag.com
<https://www.takimag.com/artic
pleacă de la mediocritatea elitelor americane, un soi de prostocrație
instalată peste Ocean. Mica analiză citează teoria „supraproducției de
elite” a antropologului ruso-american Petr Turcin, care consideră că tot
mai multe elite se luptă pe un număr tot mai mic de poziții de putere.
Antropologul citează aici numărul tot mai mare de deținători ai diplomelor
de masterat și doctorat din America, numărul uriaș de avocați, în general
oameni care își supraestimează abilitățile profesionale și
intelectuale. ”*Termenii
folosiți de Turcin sunt oarecum înșelători. Supraproducția de elite în
America ar putea fi descrisă mai bine ca supraproducție de oameni care se
consideră potențiale elite, când în realitate sunt niște mediocri*”, scrie
Taki’s Magazine. ”*Teoria lui Turcin este măgulitoare. Este omenesc să
nu-ți placă de cei care te conduc. Mai toți am fi de acord cu o teorie a
istoriei care să spună că problema majora a lumii ține de lingușitorii
aflați în funcții înalte. Cu toții ne imaginăm că suntem cei mai raționali.
Prin urmare, supraproducția de elite transformă aceste sentimente într-o
teorie științifică*”, mai scrie Takimag.com.
Teoria lui Turcin este susținută de ceea ce vedem la vârful puterii in SUA.
”*Consilierul pentru Securitate Jake Sullivan este principalul arhitect al
planului retragerii din Afganistan. O scurtă privire pe CV-ul sau ne arată
că este total necalificat pentru această poziție. Este un prost supraeducat
care crede despre el că e cel mai deștept individ din încăpere, cu toate
că, de multe ori, este cel mai prost din orice încăpere în care s-ar afla.
Cum a ajuns Jake Sullivan în această poziție? Sistemul selectează
mediocritățile, pe cei care nu-și critică niciodată șefii și care nu au
nici abilitățile necesare pentru a lua vreodată locul șefilor lor. Apoi,
sistemul împodobește aceste mediocrități cu cele mai pompoase și absurde
titluri. Sullivan are, spre exemplu, două diplome la Yale University. Însă
într-o societate mai rațională, Sullivan ar fi un simplu contabil la o
companie mijlocie. Nu doar că ar fi fost calificat pentru această poziție,
ci ar fi fost și foarte mulțumit de viața lui. Mai mult, nu și-ar fi făcut
iluzii despre abilitățile lui și despre rolul lui în societate. Sullivan nu
s-ar fi gândit niciodată că este un membru al elitei. Și-ar fi știut locul
și ar fi fost foarte fericit.*
*Lucrurile nu stau astfel doar în sfera civilă. Și armata este atinsă de
boala mediocrităților cu titluri pompoase. Să nu uităm că actuala armată
americană, considerată cea mai puternică din istoria lumii, nu a câștigat
niciun război. În anii ce vin, nu vor mai exista supraviețuitori ai
ultimului război câștigat de America. Lumea își poate aduce aminte cum a
apărut generalul Mike Milley în fața Congresului, în această vară. Era
înzorzonat ca un dictator din lumea a treia, cu pieptul plin de medalii.
Generalului aproape că îi dădeau lacrimile când le spunea celor din comisia
Congresului cum se luptă el cu furia albilor. Șeful Statului Major
Interarme, generalul Milley, este educat la Princeton, are un masterat în
relații internaționale la Columbia și alt masterat la Naval War College.
Cariera lui militară se rezumă la evitarea oricărui pericol și la
mulțumirea superiorilor săi. Milley este un carierist lingău. Ocupă o
funcție mult peste abilitățile lui. Ca și Sullivan, ar fi trebuit să fie
într-o poziție de middle-management sau poate profesor de sport la un
liceu. Nu și-ar fi imaginat niciodată că poate face parte din categoria
elitelor. Și-ar fi știut locul în societate și ar fi fost foarte fericit!*”,
scrie Taki’s Magazine.
Sullivan și Milley sunt exemple foarte bune pentru teoria ”supraproducției
de elite” a lui Turcin. Nu s-au ridicat prin meritele lor. Au fost împinși
în față de supraproducția de elite. Sistemul pare să producă tot mai mulți
mediocri narcisiști decât societatea poate să absoarbă. Prin urmare,
imperiul american este plin de proști care au acces la putere.
Una dintre problemele teoriei supraproducției de elite este că, pe măsură
ce societatea devine mai complexă, scade numărul relativ al celor care știu
cu adevărat să o conducă. Cu alte cuvinte, mediocritățile nu sunt doar o
problemă dată de supraproducție, ci și de cererea de pe piață. Cineva
trebuie să fie general până la urmă…
O altă problema a teoriei lui Turcin, scrie Taki’s Magazine, este că nu
explică de ce America a început brusc să producă valuri de mediocri care au
mania grandorii. ”*În trecut, nimeni nu ar fi acceptat la conducere oameni
ca Sullivan sau Milley. Li s-ar fi pus în fel de fel de formulări că ar
trebui să aibă ambiții mai mici. Nu și-ar fi imaginat vreodată că pot fi
elite. Ar fi fost fericiți ca oameni simpli*”.
”*Schimbarea s-a produs odată cu explozia democrației liberale din secolul
20. Când toată lumea începe să creadă că toate opiniile sunt valide și
egale, nu mai are rost sa asculți și opinia altuia. Cum mai pot exista
elite într-o lume în care toți imbecilii pot să avea dreptate? Dacă opinia
unui prostănac este egală cu opinia unui om de afaceri de succes, atunci
toate opiniile sunt egale. În democrație toți sunt regi.*
*Este limpede că suntem copleșiți de oamenii mediocri care au mania
grandorii și au si acces la putere. America fie își va epura clasa
conducătoare, fie va trebui să aștepte ca natura să rezolve problema
supraproducției de elite*”, scrie Taki’s Magazine.
Epurarea este însă aproape imposibilă. De ce? Pentru că în politică
lucrurile nu stau la fel ca în afaceri, arată un articol publicat de The
Spectator
<https://spectatorworld.com/to
dedicat tot dezastrului din Afganistan.
Atunci când un consilier financiar își sfătuiește clienții într-atât de
prost încât aceștia ajung să-și piardă agoniseala, ei nu vor mai apela
vreodată la sfaturile lui. În lumea economiei, prețul și calitatea fac
repede diferența între produsele câștigătoare și ele perdante. Un manager
care și-a dus compania în pragul falimentului este dat imediat afară și
devine șofer de taxi.
”*În lumea politică, lucrurile arată altfel. Economia funcționează fără
întrerupere, în timp ce alegerile au loc o dată la câțiva ani, nu votează
toată lumea, iar cei care votează nu-și dau seama întotdeauna cum vor
funcționa produsele (politicile) pe care le aprobă.*
*Alegătorii pot să înțeleagă câte ceva despre politicile ce le afectează
direct viața, precum educația, sănătatea. Însă politica externă și de
securitate sau comerțul internațional sunt prea complexe, esoterice de-a
dreptul pentru cei care nu au o anumită pregătire – pentru a nu mai vorbi
despre timp – pentru a le înțelege. În acest fel, alegătorii ajung să
accepte scuzele liderilor cum că au pierdut un conflict militar pentru ca
au fost împiedicați de cei care nu au vrut ca lupta să fie câștigată. În
acest fel, oamenii aleg același lider*”, scrie The Spectator.
Este greu să ne imaginăm o Corporație a Ocupației Afganistanului care să fi
ființat 20 de ani și să fi avut niște șefi ale căror venituri ajungeau în
stratosferă în vreme de afacerea mergea dezastruos, fără ca nimeni să fie
demis. E drept, au existat președinți precum Barack Obama sau Donald Trump,
care au încercat să scoată America din acest război și au fost aleși pentru
asta.
”*Însă alegătorii nu au nicio influență directă asupra guvernului
permanent, adică asupra statului profund. Electoratul nu-i poate alege pe
generali, pe spioni și pe alți oameni implicați în securitatea națională.
Electoratul nu-i poate alege nici pe trâmbițașii din presă ai statului
profund, un fel de ”iepurași Duracell” în slujba șefilor din umbră. Ei sunt
jurnaliștii care au scris an de an că victoria în Afganistan este aproape,
sunt cei care au susținut debarcarea dictatorilor din Orientul Mijlociu și
Africa de Nord, cei care au spus mereu că alegerile vor transforma Irakul,
Palestina, Libia în democrații funcționale. Sunt cei care au vrut să ne
implicăm în războiul civil din Siria. Sunt cei care erau in extaz în timpul
protestelor din piața Tahrir din Cairo, în timpul așa-zisei Primăveri
Arabe, și care ne spuneau cum studenții egipteni vorbitori de engleză vor
transforma țara într-o democrație jeffersoniană. Acești ziariști sunt încă
printre noi. Recent, ei ne explicau de ce trebuie să rămânem în Afganistan.*
*La fel ca și consilierii financiari, ei încearcă să ne vândă aceeași
rețetă de politică externa și aceleași produse strategice care ne-au
scufundat în mlaștina Irakului și Afganistanului. Din păcate, nu-i putem da
pe ușă afară*”, scrie The Spectator.
*
Nota redacției – Proștii noștri sunt mai mulți și mai proști. Mai sunt și răi la suflet. Au ocupat toate funcțiile de decizie din structurile politice ale guvernării!
Comenteaza