Evreii noştri

„Fiecare ţară are parte de evreii pe care îi merită”

Despre evrei şi, cu osebire, despre evreii din România s-a scris în ultimii ani cu un anumit nesaţ atunci când, totuşi, s-a scris şi nu s-a tăcut mai departe pe această temă, aşa cum au făcut cei mai mulţi publicişti, pentru care „evreii” au rămas în continuare un subiect tabu. M-am băgat şi eu în vorbă, în toamna anului 1990, stârnit de atacul neelegant săvârşit în presă împotriva unui român, „acuzat” că ar fi evreu de vreme ce unul din părinţii săi se născuse în familia unui rabin. Evident, mai înainte de orice, invocarea unui asemenea detaliu biografic nu e de acceptat ca acuzaţie încriminantă, naţionalitatea nefiind nicicum un criteriu de ierarhizare valorică. Iar mai apoi, şi în principal, oricare dintre noi − după părerea mea − se bucură de o oarecare libertate în a-şi asuma naţionalitatea, îndeosebi atunci când ascendenţii (adică părinţii sau bunicii) sunt de naţionalităţi diferite. Cred însă că indiferent de naţionalitatea părinţilor, oricare dintre noi este pe deplin liber să-şi asume şi să-şi afirme naţionalitatea specifică ţării, statului în care trăieşte, în care s-a născut şi al cărei cetăţean este. Şi postulez: nimănui în România nu i se poate refuza dreptul de a se simţi român, de a se considera român, de a se afirma ca român, indiferent de naţionalitatea părinţilor săi! A-i refuza cuiva acest drept, amintindu-i (mereu) că nu este român, îmi pare a fi un gest mitocănesc în primul rând. Mitocănesc şi contrar spiritului românesc. România fiind, cum bine se ştie, una din puţinele, extrem de puţinele ţări care nu au forţat pe nimeni să-şi afirme o nouă naţionalitate, cea dominantă, românească. Voia la fiecare, ca la banu’ Ghica! Nimeni nu a fost obligat să-şi schimbe numele, să şi-l românizeze! Ceea ce este fără de pereche în acest colţ de lume atât de pătimaş intolerant!

Cum spuneam, displăcându-mi mitocănia, am reacţionat, atât cât am putut, printr-un text publicat, dacă nu mă înşel, în „Flacăra”. În ce a mai rămas din „Flacăra” după ’89…

Cel mai mult se vorbeşte azi despre evrei pentru a-i acuza că ne-au adus pe cap comunismul. Mai exact spus, bolşevismul. E lucru bine ştiut că foarte mulţi, poate chiar majoritatea dintre comuniştii români aflaţi în august 1944 pe ştatele de funcţiuni ale Cominternului, erau evrei sau unguri-evrei. Asta este foarte adevărat! Dar, vorba lui Petre Ţuţea, câţi comunişti existau în România în August 1944? O căruţă, două. Nu mai mulţi! Nu mai mulţi de câteva sute! Chiar toţi comuniştii aceştia să fi fost evrei şi tot nu însemna mare lucru, căci, pe lângă aceşti câteva sute de evrei comunişti mai trăiau în România câteva sute de mii de evrei ne-comunişti. Unii erau liberali, alţii social-democraţi, alţii fără de partid, iar vreo doi-trei, de sămânţă, se pare că erau legionari! Evrei legionari? Au existat! Deci, evrei erau comunişti în august 1944 în proporţie cam de 1 la 1000 (unu la o mie). Îi mai putem noi face pe evrei răspunzători de beleaua roşie? Evident, nu!

Acuzaţia că evreii au adus comunismul în România ilustrează foarte convingător meteahna − veche, de când lumea şi pământul, adică veche de când există graiul omenesc − de a face „aprecieri globale”, de speţa ruşii sunt mincinoşi, chinezii sunt vicleni, englezii sunt perfizi etc. Despre evrei se emite destul de curent asemenea aserţiuni, vorbindu-i şi de bine, şi de rău, fiecare asemenea acuzaţie putând fi argumentată − cred unii, în modul cel mai convingător, cu date foarte exacte. Astfel, se poate arăta nu numai că majoritatea comuniştilor erau evrei în august 1944, dar că şi în anii imediat următori, majoritatea celor care aveau funcţii de conducere şi de răspundere politică, îndeosebi în securitate, erau tot evrei! Nu ştiu cât sunt de adevărate cifrele pe care unii le prezintă în acest sens, dar eu, fiind din nou dispus să le cred, să le iau ca atare, observ totuşi că acest comunism, care i-a adus în fruntea ţării pe câteva sute sau mii de evrei, este acelaşi comunism care i-a izgonit din România pe ceilalţi evrei, cei 90% dintre evrei, cam trei sferturi de milion care au părăsit cât au putut de rapid raiul „iudeo-comunist”! Este aici o contradicţie pe care altcineva, mai deştept şi deţinând mai multe informaţii decât mine, ar trebui s-o analizeze mai atent şi să-i dezlege înţelesul. Oricum, este un paradox: vreme de aproape 100 de ani evrei au emigrat masiv din alte ţări în România, sporindu-şi numărul într-un chip aproape dramatic pentru autohtoni şi devenind, în România, una dintre cele mai prospere, mai numeroase şi mai compacte comunităţi evreieşti din lume, deşi până în ’44 evreii au avut de făcut faţă unei legislaţii româneşti, deseori ostile, fiind multă vreme exceptaţi de la unele drepturi cetăţeneşti. Cu toate acestea, le-a plăcut, le-a convenit să trăiască şi să investească în România. Iar după 1944, tocmai când evreii ajung să conducă în România, evreii încep să plece din Româna. Ciudat popor!, care părăseşte o ţară atât de frumoasă şi de bogată ca România, exact atunci când reuşeşte să pună mâna pe frâiele puterii!!…

Este evident că trebuie să introducem o primă renunţare la judecăţile care înregimentează abuziv milioane de oameni sub umbrela aceluiaşi atribut, a aceluiaşi semn: plus sau minus. Şi va trebui să nuanţăm: „după 1944, tocmai când unii evrei ajung să conducă în România, alţi evrei (sau ceilalţi) pleacă din România, nemulţumiţi de viaţa pe care o duceau!” Evident, comunismul nu tihnea decât la o mână de evrei, unii. Restul, ceilalţi…

Îmi povestea dl.Simion Ghinea cu ce mirare aflau ei, legionarii din închisori, că „afară” evreii fac coadă de cu noapte ca să depună actele pentru plecare! Şi exact asta nu înţelegeau: de ce pleacă evreii tocmai acum când evreii au ajuns să conducă toată ţara!…

Am sentimentul că greşeala pe care o fac azi şi dintotdeauna cei ce îi bagă pe toţi evreii în aceeaşi oală (nici maghiarii, nici sârbii, nici grecii etc. şi bineînţeles, nici românii nu pot fi de-a valma adunaţi în aceeaşi căprărie), această greşeală nu a făcut-o niciodată Ion Antonescu. Acuzaţiile de antisemitism care i se aduc mareşalului Antonescu sunt perfect neîntemeiate. E drept, mulţi evrei au murit în anii dictaturii militare antonesciene, au murit sau au suferit cumplit, dar asta nu li s-a tras de la faptul că erau evrei, ci de la împrejurarea că erau comunişti, ba încă comunişti activi în serviciul imperialismului bolşevic, dedându-se la acte de terorism, de diversiune sau de sabotaj în spatele frontului etc. Pentru cei implicaţi în aceste ticăloşii pedeapsa a fost, ca pretutindeni în lume în asemenea situaţii, neiertătoare! Fireşte, nu este exclus, ba chiar putem fi siguri, ca pe lângă cei vinovaţi, sau în locul celor propriu-zis vinovaţi, să fi plătit cu viaţa şi oameni nevinovaţi! La Iaşi, în 1941, la cei peste o mie de evrei pedepsiţi de armata germană pentru acte de sabotare a capacităţii de apărare antiaeriană a oraşului, negreşit vor fi fost şi oameni nevinovaţi. Dar motivul represaliilor a fost unul singur: legile războiului… Altminteri, dacă ar fi fost vorba de antisemitism, de o politică românească astfel orientată, am fi avut de înregistrat tragedii asemănătoare şi la Craiova sau Braşov, Piatra Neamţ sau Constanţa!… Ce au făcut la Iaşi, în iunie 1941, câteva zeci sau sute de evrei bezmetici, fanatizaţi de comunism, a încercat să facă la Constanţa şi un român get-beget: Filimon Sârbu, militar în termen, care a aprins şi el focuri la marginea oraşului ca să orienteze noaptea bombardamentele sovietice. Pedeapsa a fost, din partea regimului de atunci, absolut acelaşi! Evident, nu din antisemitism!

Din păcate, cei ce îl acuză pe Antonescu de antisemitism nu fac nici ei deosebirea între unii evrei şi ceilalţi…

Din fericire, evreii pe care i-am cunoscut eu în copilărie, atunci când mintea şi inima acumulează temeiurile idiosincraziilor cu care va fi să te lupţi mai apoi toată viaţa, au fost evrei din categoria celorlalţi, a celor care nu au avut de profitat de pe urma Armatei Roşii şi a bolşevismului, ci au fost cei mai mulţi nevoiţi să plece, alungaţi de un sistem economic şi politic ce era şi pentru ei la fel de opresiv ca şi pentru români. (Evident, un regim opresiv nu chiar pentru toţi românii, ci pentru unii doar. Pentru ceilalţi…) Astfel că atunci când spun evrei, deşi ştiu că greşesc puţin, eu nu mă gândesc nici la Ana Pauker, nici la Nicolski, nici la alţii ca ei, ci la cu totul alt soi de oameni, pe cât de anonimi, pe atât de…de normali! Acesta este cuvântul potrivit: evrei normali! Oameni normali! Au existat şi de ăştia! Au fost şi sunt cei mai mulţi! Eu am cunoscut la Constanţa câţiva!… Alde Weisz, Steinberg, Wald, Iancu, Spiegler…

Dacă ar fi să înşirui câteva nume de evrei „normali”, pe care i-am cunoscut, iar pe seama lor să înfirip o tipologie umană, aş începe cu răposatul domn Haim, Haim jidanul, cum îl ştia toată Constanţa copilăriei mele, unde eu am apucat să aud acest cuvânt fără nici o conotaţie supărătoare. Târziu am înţeles, la armată, de la Hary Coman, că jidan este un cuvânt repudiat de evrei şi nu l-am mai folosit niciodată, sfătuindu-i şi pe alţii să facă la fel. Inclusiv în ultimii trei ani, când am simţit în jurul meu că acest cuvânt recapătă o frecvenţă nejustificată între oameni serioşi! Om serios era şi domnul Haim, prietenul tatălui meu. Un nas de beţiv mai mare şi mai roşu ca a lui Haim, eu n-am mai văzut pe atunci, nici măcar la Florin Pucă! Domnul Haim, de câte ori se întorcea singur de la cârciumă, se oprea în poarta casei noastre şi îl striga pe tata să-l certe că nu i-a ţinut tovărăşie până la capăt şi l-a lăsat singur! Peste ani, eu mi-am luat revanşa şi n-am plecat primul de la masă decât foarte rar şi niciodată atunci când s-a nimerit să petrec împreună cu colegi sau prieteni evrei. Cu domnul Haim al meu în cap, m-am tot mirat că nu mai dau de alţi evrei beţivi, beţivani, alcoolici! Şi dacă m-aş încumeta să fac vreo judecată de valoare globală, vizând în întregime neamul evreiesc, eu aş face una singură, reproşându-le evreilor că nu au şi nu preţuiesc „darul beţiei”, că prea puţini evrei sunt simţitori la bucuriile alcoolului, ale chefului ţinut lanţ vreo două-trei zile! Evident, este vorba în primul rând de evreii pe care i-am cunoscut eu, mai mult sau mai puţin din generaţia mea, generaţie deja acuzată de bătrânii noştri că am lepădat sau pierdut obiceiul strămoşesc al petrecerii până la ultima suflare şi sticlă de vin!

Dacă nu cumva mă înşel şi am ceva dreptate învinuindu-i pe evrei că nu se lasă prea uşor pradă farmecelor, aparent înşelătoare, ale lui Bachus, de aici ar rezulta şi sfatul meu adresat acelor evrei, nu puţini, care s-au hotărât să se facă români, care îşi afirmă naţionalitatea românească etc. În relaţiile cu ceilalţi, cu societatea, un astfel de român este la fel de român ca oricare dintre noi. În sine doar, pentru propria sa conştiinţă românească având importanţă, i-aş sfătui pe aceşti conaţionali ai mei să guste cât mai des − până la o anumită vârstă, din farmecele şi suferinţele băuturii, ale beţiei! Căci, nu-i aşa?, viaţa este scurtă, n-o putem lungi! Atunci, măcar s-o facem lată!…

Evident, să te îmbeţi, să pierzi ore sau zile întregi în jurul paharului, ceea ce te mai şi costă o groază de bani, iar a doua zi să-ţi mai fie şi groaznic de rău, în toate astea „nu e nici un gheşeft”! Şi orice om cu judecată serioasă nu va pregeta să respingă „utilitatea” băuturii, beneficiile pe care aceasta le poate aduce practicanţilor! Şi totuşi… Astfel că mă văd nevoit să-mi aduc aminte că în Vechiul Testament vinul se afla la mare cinste şi folosinţă de către vechii evrei. Comparându-i cu cei de azi, nu poţi să nu sesizezi regresul, decăderea ce s-a produs! Aş zice că atâta, adică constatarea că evreii de azi nu dau naştere decât extrem de rar unui beţivan mai acătării, şi ar fi de-ajuns ca să iei în serios povestea aceea cu cazarii, cum că evreii de azi sunt de origine asiatică, nu sunt urmaşii evreilor biblici! Nu provin din spaţiul binecuvântat ce dă roată bazinului mediteraneano-pontic, leagăn al civilizaţiei europene de azi! Civilizaţie în a cărei economie, inclusiv stilistică, viţa de vie are un rol precumpănitor şi determinant! Căci nu numai în Dacia, ci şi în Iudeea, cultura viţei de vie s-a făcut cu mult înainte de cultura grâului! De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii…

De bine-de rău, noi românii ne ţinem de obiceiurile daco-romane şi mai tragem din când în când o băută, făcând din acest nărav dovada cea mai sigură a continuităţii noastre, căci dintre toate roadele pământului, viţa de vie, strugurele − cuvânt de origine preromană în limba română − se potriveşte cel mai puţin unui mod de viaţă nomad şi nestatornic! Cine a ştiut să preţuiască roadele viţei de vie, cine a ştiut şi cât de greu se aşează pe rod viţa de vie, e gata să părăsească orice, şi casă, şi nevastă, şi copii, numai via nu!

În momentul de faţă nu mai sunt mulţi evrei în România − ne asigură tarabostele lor! Cei mai mulţi dintre ei, unii născuţi din familii mixte, au decis să fie români. Parte dintre ei poartă nume curat româneşti. Nimeni din România nu a fost în vreun fel constrâns să-şi schimbe numele, să şi-l românizeze. La cei care au făcut asta „de bună voie şi nesiliţi de nimeni”, se cade să le respectăm această voie şi să-i primim alături de noi spre a da împreună demnitate numelui de român. O integrare deplină a lor, a „foştilor” evrei în universul sufletesc al românilor, precedă hotărârea de a nu mai pleca de aici, de a te considera om al acestor locuri, autohton! Dar, propriu-zis deplină devine această integrare după ce ai dat şi proba paharului, descoperind, împotriva a tot ce ţi-ar putea demonstra medicii din toată lumea, cât de sănătos este pentru suflet şi pentru spirit să îneci în vin, în vin bun, partea egoistă şi eficientă a fiinţei noastre, măcar pentru o noapte de petrecere din care, contabiliceşte vorbind, nu ai nimic de câştigat, ci numai de pierdut!

Mă opresc aici, subiectul ar merita o amănunţită analiză pentru a putea înţelege acest beteşug al firii evreieşti şi a-i găsi leacul. Nu exclud nici ca eu să mă înşel, să exagerez, determinat de împrejurarea, modelatoare pentru mintea mea, că primul evreu pe care l-am cunoscut era un vajnic şi neobosit luptător cu buţile, iar primul beţivan, mereu cu chef şi cu vorba între două înţelesuri, a fost un evreu, acelaşi domn Haim! Dumnezeu să-l odihnească! Datorită sau din cauza lui, eu am intrat în lume cu ideea că evreii sunt neamul de oameni cei mai bucuroşi să-şi petreacă viaţa cinstind din pahare şi mirându-se de prostia celor ce nu pricep că sensul trecerii noastre prin lume este petrecerea. Că aşa ne este rânduit să ne petrecem prin viaţă: petrecând!

Tot din acei ani înşelători şi definitivi ai copilăriei am rămas în minte şi cu chipul doamnei Steinberg, una din cele mai nostime şi mai frumuşele băbuţe imaginabile, altminteri cucoană mare, nu ar fi stricat pe unul ca Haim nici măcar o privire. Ţinea mult la mine şi-i părea rău că nu are o nepoată cu care să mă însoare. Avea în schimb trei fete şi pe toate trei le măritase cu români ca să le facă românce. Aşa şi-au crescut şi nepoţii. Îmi plăcea să fiu de faţă când venea să guste din dulceaţa de cireşe albe a maică-mii. „Parcă ai fi moldoveancă de-a noastră, aşa dulceaţă bună faci, doamnă Coja!” Am auzit-o deseori bârfind-o pe madam Cutare sau Cutare, lăudându-se că e mai româncă decât ele! Avea un fel ciudat de a reproşa celor din jur, români sadea, că nu se poartă ca nişte români adevăraţi. Şi revenea cu aceleaşi cuvinte „Eu sunt mai româncă decât madam Piscopesco asta!” Cred că de la ce voi fi înţeles eu pe atunci din asemenea discuţii mi se trage ideea că naţionalitatea este o chestiune de comportament, de stil! Că eşti român, ţigan, grec sau evreu nu atât prin naştere, cât printr-o anumită forma mentis, mentalitate căreia îi dai expresie prin fapte şi trăind-o ca pe un destin inexorabil. Din când în când, discuţiile dintre mama şi doamna Steinberg aveau un obiectiv mai precis, distinct, de prietenia care le lega: micul negoţ la care mama participa cu împletituri de lână, iar partenera ei cu felurite fleacuri venite din străinătate. După o astfel de târguială, de câte ori n-am auzit-o eu pe doamna Steinberg oftând şi cedând, neputincioasă: „Dumneata, doamna Coja, eşti mai evreică decât mine!” Te pomeneşti!…

Ion Coja

*

Nota redacției – text scris înainte de 2000. Nu mai știu dacă a mai fost publicat.