Dar unde sunt evreii „pământeni”?

 

A mai existat o categorie, (3) evreii pământeni, evrei care îşi ziceau aşa, cu această denumire destul de potrivită, de inspirată, pentru a se şti că (a) erau de câteva generaţii în România, (b) ţineau să-şi afirme solidaritatea cu „sărăcia şi nevoile” neamului românesc, cu istoria şi viitorul patriei lor România, (c) nu doreau să fie confundaţi cu evreii recent stabiliţi în România, ale căror intenţii şi al căror comportament – speculă şi înşelăciune, nu l-au acceptat niciodată. Din rândurile evreilor pământeni s-au ridicat majoritatea evreilor pe care avem motive de recunoştinţă să-i pomenim. Despre aceşti evrei pământeni am aflat prima oară de la Alexandru Graur. Ne ţinea un curs special, la anul V, despre numele de persoană. I-a pomenit pe evreii pământeni în acest context, cu un obicei onomastic prin care se deosebeau de ceilalţi evrei: puneau în mod specific la copiii lor nume ne-evreieşti, din antichitatea greco-latină sau din onomasticonul creştin post-biblic, dacă mă pot exprima astfel: Alexandru, Liviu, Aurel, Teodor (Tudor), Nicolae, Constantin, Ştefan, Corneliu etc. Am dedus că maestrul nostru era un astfel de evreu. Pe fratele său îl chema Constantin, iar pe fiu l-a botezat Dumitru… Evreii pământeni au avut şi un partid politic al lor, cu mult înainte ca alţi evrei să-şi facă altul, comunist, în 1921, de tristă şi dureroasă amintire!

De la evreii pământeni au rămas nenumărate dovezi de comportament corect, obişnuit între oameni de onoare. Era normal ca printre evrei să existe diversitatea de tipuri şi caractere umane pretutindeni întâlnită, la toate neamurile. Au existat, ca atare, şi evrei serioşi, normali, oameni de onoare, incapabili să participe la jocul diabolic al unor lideri evrei paranoici. Aşa s-au petrecut lucrurile şi în 1877, în preajma războiului ce stătea să înceapă în Balcani. Alianţa Israelită, care clocise planul întemeierii Israelului pe pămînt românesc, vizată fiind îndeosebi Moldova întreagă, cu Basarabia cu tot, a început o campanie dezgustătoare de minciuni şi calomnii la adresa României şi a românilor, prin care urmărea să manipuleze nu numai opinia publică, ci şi opinia capetelor de decizie politică, spre a obţine, la sfârşitul războiului, avantaje cât mai mari în România, apropiindu-se astfel de ţelul urmărit. Românii nu au întârziat să-şi dea seama de ticăloasa strategie a Alianţei Isaraelite şi, în general, au înţeles explicaţia faptului că nu mai contenea venirea evreilor în România, pe toate căile ilegale posibile, înmulţindu-se galopant, prezenţa lor în număr tot mai mare devenind din ce în ce mai sufocantă pentru viaţa social-economică românească. Reacţia unor oameni ca Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Vasile Conta, dar şi a mai tînărului Mihai Eminescu, a întregii clase politice româneşti, nu întârzie să apară sub felurite chipuri. Dăm un singur citat, dintr-un act oficial, propunerea pe care o fac mai mulţi deputaţi, printre care şi Vasile Conta, Iacob Negruzzi şi Nicolae Blaremberg, de a nu se modifica Constituţia României în favoarea masivei imgraţii evreieşti, aşa cum ne-o cerea imperios „Uniunea Europeană” de atunci:

„(…) Considerând că Evreii din România, prin numărul lor zdrobitor, prin imigraţiunea lor neîncetată, prin tendinţa lor de a forma în România un Stat în Stat, prin solidaritatea lor cu cu toţi Evreii din celelalte părţi ale lumii cu care conspiră pentru formarea unui Stat ebraic pe malurile Dunărei, ameninţă de a subplanta naţiunea română, în loc de a se asimila cu dînsa, ceea ce constituie pentru noi un pericol de distrugere şi ca Stat şi ca naţiune;

Considerând că în faţa acestei tendinţe de a se constitui ceva distinct şi a invaziunei continue şi uriaşe la care suntem expuşi din partea acestui neam, suntem, faţă de dînsul, în cazul de legitimă apărare a neamului nostru, bazat pe dreptul ce-l are orice fiinţă individuală sau colectivă de a pune propria sa viaţă mai presus de cât poftele altuia;

Considerând că a admite aceste pretenţiuni ale alianţei universale israelite şi legile ce ni se impun de afară, este tot una cu a abdica ca Stat şi Naţiune, că concesiunile făcute astăzi, în aceste condiţiuni umilitoare, ar fi sancţionarea unor alte pretenţiuni latente care mâine vor deveni la rândul lor exigibile căci, deschizând uşa intervenţiunei streine cine ne poate spune unde se va opri mai târziu pretenţiunile nedrepte din afară; (….)

Declară că nu e loc, cât pentru acum, la revizuirea Art. 7 din Constituţie”.

Lucrul cel mai important este că la vremea aceea s-au putut exprima liber nu numai patrioţii români – aflaţi în lejeră majoritate a clasei politice, dar şi evreii români care vedeau altfel lucrurile decât liderii internaţionali din Alianţa Israelită. Iată, spre exemplificare două texte, două scrisori cu care „evreii patrioţi” din România s-au adresat presei româneşti. Folosesc ghilimelele pentru că citez locuţiunea evrei patrioţi din scrisorile amintite. Iată-le:

        D-lui Redactor al „Românului”,

Convinşi că următoarele rânduri vor avea distinsa fericire să capete aprobarea d-voastră vă rugăm să binevoiţi a le da adăpost în stimabilul dv. ziar.

Societatea „Romanizarea”, compusă din tinerimea israelită română ale cărei tendinţe sunt: propagarea sentimentelor de patriotism, de limbă şi moravuri româneşti, declară că respinge cu indignare orice solidaritate cu ziarele care au răspândit injurii şi invective contra României.

Societatea „Românizarea” protestă cu energie contra oricărei bănueli de complicitate atât cu autorii cât şi cu propagatorii acelor insulte, menite să discrediteze demnitatea Statului român, în momentul când evenimente supreme par a-i impune lupta pentru existenţa naţională.

Fidelă numelui, principiilor şi credinţelor sale, societatea „Românizarea” va dezminţi prin fapte, când patria o va cere, bănuelile care au pus la îndoială simţimintele şi devotamentul patriotic al israeliţilor români.

Delegaţii societăţii „Românizarea”: Joseph Stern, I.Margulies, Arnimin Iaslovici”.

A doua scrisoare:

 „D-lui redactor al ziarului Unirea Democratică.

În urma necalificatelor calomnii aduse asupra României şi tuturor Românilor, în general, de către ziarele străine răuvoitoare acestei ţări, subsemnaţii, în numele tuturor coreligionarilor noştri din România care suntem indignaţi de neadevărurile inventate de nu ştim cine, cum că am fi maltrataţi de Români în căminurile noastre, mai rău decât au fost Sârbii şi Bulgarii de Badşibuzuci – şi pentru a se convinge lumea întreagă de ce credinţă trebuie să pună în calomniile ce umplu coloanele acelor ziare străine – declarăm, ceea ce nu poate nega nimeni, că trăim în România în cea mai bună armonie cu Românii, fără a ni se cauza nici cel mai mic rău, după cum insinuiază acele ziare străine prin exorbitantele lor invenţiuni.

Rugăm prin urmare, pe zisele ziare a nu mai produce aşa neadevăruri care scandalizează lumea, pentru că sunt vădite calomnii date la lumină de nişte oameni, cari, pe lângă reaua lor voinţă, nu au cel puţin, nici cea mai mică idee despre ce este România şi ce sunt Românii.

Vă rugăm, deci, d-le redactor, a da ospitalitate acestei declaraţii, în ziarul d-voastră la care, din graba ce am pus pentru a ei publicare, nu am putut aduna mai multe semnături, dar la care promitem a adăuga în curând semnăturile mai tuturor coreligionarilor noştri din România şi a primi cu mulţumiri anticipate etc..

Avram Leibu, Isac Aron, Lazăr Iosif, Iţic Marcovicietc., în total 27 evrei fruntaşi.”

Texte reproduse după Constantin Bacalbaşa, Bucurescii de altădată, cap. 1877. Altminteri, aceste texte nu au circulaţia cuvenită în lucrările care tratează istoria evreilor din România. Şi asta pentru că se încearcă a-i face uitaţi pe evreii „pământeni”, ale căror speranţe de adaptare şi asimilare în peisajul românesc contraveneau atât de categoric cu politica sionismului, infirmând totodată propaganda anti-românească dusă de presa aservită Alianţei Israelite, sionismului. Dacă a fost posibilă la 1877 existenţa acestor evrei patrioţi români, al căror ideal era „propagarea sentimentelor de patriotism, de limbă şi moravuri româneşti”, după câteva decenii teroarea (sic!) instaurată în mediile evreieşti de activiştii sionismului ori ai comunismului va face imposibilă manifestarea publică a adevăratelor sentimente care îi încearcă pe (unii) evrei. Din această perspectivă, emanciparea evreilor, ca persoane înzestrate de Dumnezeu cu dreptul la unicitate, cu dreptul de a alege la fiecare răspântie a vieţii, această emancipare, cum îmi mărturisea un coleg evreu, rămâne pentru un viitor greu de întrevăzut. Teroarea şi presiunea exercitată de „organizaţie” asupra evreului ca persoană este azi la fel de activă ca şi în Evul Mediu. Face şi ea parte din drama evreului…

*

Evrei pământeni au fost Tudor Vianu, Nicolae Steinhardt, Alexandru Graur, Edgar Papu, Alexandru Spiegel şi mulţi alţii. Cam toţi cei care, cum spuneam, le-au dat copiilor nume ca Nicolae (Cajal), Aurel (Vainer), Andrei. Că aceşti copii de evrei pământeni nu au mers toţi pe urma părinţilor este altă poveste, care priveşte în principal apariţia sionismului, a cărui grijă neadormită a fost să curme la evrei orice tendinţă de integrare în comunitatea naţională autohtonă. Nu acelaşi efect l-a avut apariţia comunismului ca ideologie îmbrăţişată de foarte mulţi evrei. Comuniştii evrei au mers – cel puţin o vreme, pe ideea că evreii săraci trebuie să se solidarizeze cu clasa muncitoare autohtonă împotriva exploatatorilor evrei şi autohtoni, a capitalismului. Ulterior, sioniştii şi evreii comunişti au căzut la pace, dacă nu cumva tot timpul au acţionat în strânsă coordonare, numai de ei ştiută.

Atât evreii comuniști, cât și cei sioniști au făcut tot ce se putea face ca să se uite de existența evreilor pământeni, a evreilor noștri…