EU NU NEG HOLOCAUSTUL, EU NEG PARTICIPAREA ROMÂNILOR LA HOLOCAUST!

Au participat sovieticii la Holocaust, alături de nazişti?

Aflu din presă că am fost dat în judecată de „evreimea română“ pentru vina de a fi negat Holocaustul!…
Ca principiu, consider că nu este în regulă pentru democraţia noastră să instituie legi care să condamne penal opinia pe care unii o pot avea asupra acestui subiect care este Holocaustul. Opinia că nu a existat… Sau altă opinie, oricare ar fi! Facă şi gândească fiecare cum îl taie capul!… În fapt, însă, eu nu ştiu să existe cineva, un autor, istoric profesionist sau amator, un text deci, care să fi afirmat că Holocaustul, că genocidul antievreiesc nu a existat. Cât am citit şi eu din literatura „negaţionistă“, cea catalogată ca atare, au fost texte care negau dimensiunile atribuite Holocaustului: şase milioane de evrei… Dar nu se nega în sine tragedia evreiască – o putem numi şi holocaust, trăită în acei ani. Repet, eu nu am întâlnit autori şi texte, cărţi, care să nege suferinţele şi persecuţiile de care evreii au avut parte în perioada 1939-1945. Aceste texte, textele numite azi negaţioniste, contestă cifrele, considerându-le exagerate, iar textele mele identifică şi alţi vinovaţi pentru producerea sinistrului genocid, alături de germanii deja clasicizaţi.
Bunăoară mulţi autori, inclusiv evrei, vorbesc de participarea sovietică la acest genocid. Vorbesc de cruzimea glorioasei Armate Roşii care, de exemplu, când au eliberat lagărul de la Auschwitz, prima grijă le-a fost la depozitul de provizii… Căci germanii, părăsind Auschwitz-ul, din puţinul lor le-a lăsat câte ceva de mâncare şi prizonierilor pe care îi abandonau. Au mai eliberat sovieticii şi arhiva lagărului, aflată azi toată la Moscova. Iar pe mulţi dintre evreii găsiţi în viaţă i-au urcat în vagoane, tot de vite, clasicele de acum, şi i-au expediat în Siberia… Da, aţi citit bine: după ce Auschwitz-ul a fost eliberat, un număr oarecare de evrei – nici până azi precizat, au mai stat câţiva ani în Siberia, tot în lagăr! Nici azi acest subiect nu este discutat pe îndelete, este un subiect tabu chiar şi la vestitele muzee ale Holocaustului! De ce? Pentru că nu vor ruşii! Arhiva bogată pe care ruşii o deţin în materie de holocaust le permite să-i şantajeze pe cei care ar încerca să-i acuze oficial de participare la Holocaust.
Ba chiar unii autori, în principal autori evrei, vorbesc şi despre partea de vină a evreilor. Da, au fost mulţi evrei, persoane şi chiar organizaţii evreieşti, care s-au implicat din proprie iniţiativă în „buna“ desfăşurare a holocaustului. Dar, conform modelului biblic Iosif şi fraţii săi, aceşti evrei criminali de speţa cea mai nenorocită au fost practic iertaţi. Probabil ca să nu vorbească prea mult. Cine a părut dispus să vorbească, a fost ucis chiar în incinta tribunalului, în mod ostentativ şi demonstrativ! „Cine face ca el, ca el o va păţi!“

Şase milioane – o cifră, din fericire, inacceptabilă, falsă!

Aşadar, care este cifra reală a evreilor holocaustizaţi? Mergem pe cifra iniţială, vehiculată chiar înainte de a se fi terminat războiul sau acceptăm revizuirea ei?
6.000.000 este o cifră cutremurătoare, care îţi „îngheaţă“ mintea. Îţi stă în loc şi nu mai poate să facă un pas! Cum să poţi pricepe asemenea hecatombă?! În mod natural, aş zice în mod instinctiv, cauţi argumente pentru a scădea dimensiunile abominabile ale ticăloşiei omeneşti care a produs acest fenomen în vecii vecilor ruşinos pentru speţa umană, a noastră… Eu unul m-am bucurat ori de câte ori am găsit asemenea argumente, argumente cum că este mai mic numărul evreilor holocaustizaţi, că, deci, fiinţa umană nu ar fi decăzut chiar în ultimul hal posibil! Cu atât mai mult când argumentele erau oferite de autori evrei. Cred că 95 la sută din ce am scris pe acest subiect se bazează pe autori evrei… Fireşte, mult mai bine informaţi decât mine asupra subiectului!
Componenta cea mai cumplită a Holocaustului au fost, desigur, cei 900.000 (nouă sute de mii) de evrei pe care nemţii i-au făcut săpun! Pe la mijlocul deceniului ’70 însă, cercetătorii din câteva universităţi americane, urmaţi de cei de la institutul Yad Vashem din Israel, au constatat că în mostrele considerate săpun „evreiesc“ şi expuse cu pioşenie prin toate muzeele nu era nici urmă de ADN sau altceva de natură umană. Cum evreii sunt consideraţi de toţi specialiştii că ar fi şi ei oameni, concluzia se impunea de la sine: evreii nu au fost făcuţi săpun. Drept care numărul evreilor morţi la Holocaust se cuvine să fie micşorat cel puţin cu acei 900.000…
Cred că orice om normal de pe această planetă ar trebui să se bucure aflând că 900.000 de evrei au fost „salvaţi“ de la o moarte atât de degradantă. Cunosc, însă, evrei şi neevrei care te acuză de anti-semitism dacă le vorbeşti de cei 900.000 de evrei pe care nemţii i-au făcut, zice toată lumea, dar până la urmă nu i-au făcut săpun, zic specialiştii! Te acuză de negaţionism! Literalmente, le pare rău să fie corectă informaţia că nemţii nu au făcut pe nimeni săpun. O idee, desigur, negaţionistă. Se pare aşadar că, după mintea unora, primii negaţionişti au fost specialiştii în chimia organică, din Israel şi S.U.A., care nu au găsit nici urmă de evreu în săpunul sanctificat vreme de trei decenii ca dovada supremă a Holocaustului. Ca un soi de „sfinte moaşte“ ale Shoah-ului. S-au dovedit false, din fericire. Din păcate, cei mai mulţi evrei şi neevrei ştiu mai departe că Holocaustul include şi acest capitol macabru cum nu se poate mai: evreii făcuţi săpun… Oameni făcuţi clăbuci…
La fel s-a dovedit că şi vestitele abajururi şi mănuşi făcute din pielea, din epiderma unor evrei, erau din piele non-umană, ca să nu zic – şi cineva să se supere, că pielea acelor …evrei s-a dovedit a fi piele de câine câine, iar nu de câine de evreu, de om, deci! …Nici această veste nu a bucurat pe toată lumea. Fără săpun şi fără abajururi holocaustul li se pare unora că-şi pierde din sumbra şi funesta sa măreţie… (O reacţie similară am văzut la românii care refuză să creadă că răscoala din 1907 a produs numai vreo trei sute de victime, iar nu 11.000… Ce să mai zic de dezamăgirea celor care acceptaseră cu atâta entuziasm ideea că la Timişoara din ordinul lui Ceauşescu au fost omorîţi 60.000 de românaşi! Nu le-a venit deloc uşor să împartă cu o mie!… Dezamăgirea a fost evidentă! Cu 60 de victime nu ai loc în niciun Guiness Book! Nu te bagă nimeni în seamă!… Aşijderea, unii susţin că în temniţele comuniste au murit circa 6-700.000 de români şi se uită urît la cei care spun că, din fericire, nu au fost nici măcar o mie…)

Să ne bucurăm dacă cumva n-au existat camere de gazare!

În ultimii ani, unii neagă existenţa camerelor de gazare în care ar fi fost ucişi câteva milioane de evrei. Cum nimeni nu i-a acuzat pe români că au avut în Transnistria camere de gazare, subiectul mi-e necunoscut. Nu l-am cercetat în vreun fel! Nu ştiu cine are dreptate. Dar tare mult m-aş bucura dacă până la urmă se va dovedi că acele camere de gazare sunt la fel de adevărate ca şi săpunul evreiesc. De ce m-aş bucura? Din solidaritate cu ideea de demnitate umană! Nu din antisemitism sau simpatii naziste, nemţeşti. Şi cred că orice evreu normal ar trebui să resimtă la fel contestarea camerelor de gazare, cu speranţa că această contestare se va confirma! Doamne, ajută! Şi slavă să ridicăm Domnului dacă nemţii, fraţi de-ai noştri, oameni ca şi noi, nu au împins comportamentul lor aberant, inuman, până la a gaza nu numai păduchii, ci şi pe evrei, fraţi de-ai noştri, oameni ca şi noi…
În piesa Credinţa, pe care am scris-o în 1977, într-un moment de mare tensiune al piesei i-am pomenit, mai exact spus i-am invocat pe cei 6 000 000 de evrei ucişi de nemţi în „cadrul”, organizat nemţeşte, al Holocaustului. Eram convins că au fost şase milioane! La vremea aceea ştiam că, din cele şase milioane, numai la Auschwitz muriseră patru milioane! Abia din presa de azi, occidentală şi antinegaţionistă, aflu, însă, că la Auschwitz au murit „numai“ 1,1 milioane de evrei, printre care şi mulţi ţigani şi polonezi! Tot despre cei 6 milioane de evrei, în care am „crezut“, am scris şi în mai multe articole publicate în Flacăra de odinioară, precum şi în 1986, în cartea Transilvania. Invincibile argumentum, apărută în 1991, unde un capitol întreg, capitolul Omenia românească, este dedicat holocaustului. Acolo vorbesc tot de 6 000 000 de evrei ucişi de autorităţile naziste… Deci, de unde şi până unde eu negaţionist, când înaintea mea au fost propriu zis negaţioniste autorităţile evreieşti de la Yad Vashem şi alţii, mult mai bine informaţi decât subsemnatul, care au contestat cifra şase, de milioane?!

Românii nu lovesc în adversarul lipsit de apărare!

Dar şi mai mult se impune altă întrebare: de unde atâta interes pe capul meu pentru acest subiect: holocaustul? Altă grijă n-am avut?
Explicaţia este simplă: ca profesor de limba română, ca persoană interesată, câteodată chiar pasionată de fenomenul românesc, am văzut în comportamentul românilor faţă de evrei nota semnificativă care face diferenţa între noi şi „ceilalţi“! Era un loc comun înainte de 1990, unanim acceptat şi de evrei – evreii din Ţară şi cei din Israel şi de aiurea, că atât statul român, cât şi românii, cu excepţii nesemnificative, au refuzat să dea curs insistenţelor şi presiunilor venite din afară, de la „comunitatea europeană“ a anilor ’40-’44, prin care ni se cerea să participăm la exterminarea evreilor! Nu ne-am aliniat curentului european, nu ne-am integrat în …Europa acelor ani, faptă care mie, ca român, îmi stârnea, nu neg, cele mai mari satisfacţii şi mândrii naţionaliste! Era o dovadă că nu întâmplător cuvîntul românesc omenie nu are echivalent propriu zis în alte limbi! Şi îmi tihnea, desigur, să fac comparaţie mai ales cu cele păţite de evreii din Ungaria, în condiţii istorice identice. Winston Churchill se pronunţase limpede cu privire la acest subiect, afirmând că modul cum s-au purtat ungurii cu evreii constituie „crima cea mai abjectă din istoria umanităţii“. Evident, Churchill nu ştia ce vorbea… Ştie Elie Wiesel, care pune azi crimele honvezilor unguri pe seama jandarmilor români! Adică îl …neagă pe Churchill! Să fie sănătos! Negaţionistul dracului!… Puşlamaua!
Aşadar, ceea ce m-a interesat nu a fost istoria evreilor, „problema evreiască“, nu am nici un sentiment special pentru evrei, ci m-a interesat fenomenul românesc. La fel, nu m-a interesat istoria turcilor sau a maghiarilor, ci numai momentul în care istoria i-a pus faţă în faţă cu noi, românii. Ş.a.m.d… Specificul românesc a fost o temă de reflecţie pentru cei mai mulţi intelectuali români. După părerea mea, acest specific s-a manifestat în istorie cel mai pregnant în împrejurările în care românii au fost în situaţia de a dispune ei de soarta unor adversari, a unor inamici. Am fost bucuros să constat că în gena românească este înscris modelul Dromichete, celebrul şi uitatul prinţ geto-dac. Care s-a purtat cu prizonierii într-un mod unic de omenos în toată antichitatea. Un veritabil creştin avant la lettre!… Cam la fel s-au purtat şi românii cu prizonierii turci la 1877, la Budapesta în 1919, mai apoi în Transnistria şi Odesa, ca armată de ocupaţie… Cunosc din familie cum s-au purtat românii cu prizonierii ruşi în 1941-44, iar despre ceea ce au păţit aviatorii anglo-americani căzuţi prizonieri la nord şi la sud de Dunăre avem mărturii net distincte: la sud de Dunăre au fost ucişi după torturi sălbatice, iar la nord de Dunăre, adică în România, au fost trataţi aidoma ca pe vremea lui Dromichete… Acest comportament am ştiut că l-au avut românii şi faţă de evrei. Un comportament care i-a singularizat în pozitiv faţă de multe alte popoare, în primul rând faţă de vecini! M-am simţit bine, ca om şi ca român, să constat acest comportament literalmente excepţional. Din păcate excepţional… Iar şi mai regretabil este că despre această „genă“ românească nu se vorbeşte mai nimic, mai ales în manualele noastre şcolare!
Am afirmat public această poziţie a mea atât înainte, cât şi după 1990. Azi, pentru această poziţie sunt pus la stâlpul infamiei de către, citez, „evreimea română“. Plus câţiva fripturişti autohtoni. Alde Mircea Dinescu, Stelian Tănase etc. Eroarea este totală şi deloc nevinovată!

Sunt la fel de antisemit ca şi tatăl meu!

Că veni vorba de „stâlpul infamiei“, fac o corectură: în decembrie 1940, la Hârşova, evreul Spiegler şi trei ţărani români au fost puşi la stâlpul infamiei pentru speculă. Se afirmă că din pricina frigului evreul Spiegler a sucombat. Aduc vestea cea bună: d-l Spiegler n-a murit atunci, ci mult mai târziu. Ştiu asta din familie, căci tata era prieten bun cu d-l Spiegler, drept care în ziua „aceea“ s-a simţit dator să ia o maşină de piaţă din Constanţa, s-o încarce cu bunătăţi şi câţi prieteni au mai încăput, şi să meargă la Hârşova, la locul cu pricina, unde au mâncat şi au tăifăsuit cu toţii ore în şir, până s-au scurs orele de zi lumină cât dura pedeapsa legionară cu vestitul stâlp! Nu este singurul gest pe care taică-meu l-a făcut solidar cu evreii din Constanţa, în ajutorul şi susţinerea acestora, la fel cum nici tata nu a fost singurul român din Constanţa care a avut acest comportament absolut normal şi banal pentru un român. Greu ar fi să fie găsit constănţeanul care să fi întors spatele unui evreu constănţean aflat la nevoie… Aflat la …aman! Dar trebuie precizat că nici un evreu din Constanţa nu s-a confruntat atunci cu pericolul de a fi ucis pentru că era evreu! Cu toate acestea, tata a făcut şi lucruri ceva mai deosebite, despre care m-am oferit să dau informaţii complete celor interesaţi, bunăoară ambasadorului american evreul Alfred Moses, care se lăudase în public că este foarte interesat să-i scoată din anonimat pe românii care s-au ilustrat prin omenia lor faţă de evrei în timpul Holocaustului. Am făcut greşeala de i-am scris individului, am publicat şi scrisoarea, n-am primit, însă, nici un răspuns! Nici măcar vreun reprezentant al „evreimii române“ nu s-a „autosesizat“ ca să mă caute…
Procuratura şi mai puţin. Am abandonat subiectul pentru totdeauna. Îl las să rămână uitat, aşa cum a vrut tata şi cum, de altfel, şade bine binelui făcut unui om aflat la necaz! (Undeva, într-un cotlon ascuns al minţii mele, îmi zic că, totuşi, evreii, care sunt atât de minuţioşi în a inventaria şi răzbuna toate vexaţiile pe care le-au suferit, vor fi contabilizând cu aceeaşi acribie şi binele de care au avut parte, că n-a fost puţin! Nu am nici un motiv să cred asta, dar, totuşi, o cred! Şi mai ales sper! Ca năucu’… Adică sper să aflu din arhivele evreieşti tot răul sau binele de care evreii au avut parte din partea răposatului Zaharia Coja! Dumnezeu să-l odihnească…)

Aşadar, a face revizuirea unor cifre, de data asta a cifrelor privitoare la Holocaust, este o operaţiune curentă în istoriografie, cu totul normală, care nu implică cu necesitate intenţii anti-evreieşti, de diminuare ori desconsiderare a suferinţelor îndurate de victime! Ultima revizuire de care am cunoştinţă îi aparţine d-lui Viorel Roman, (evreu?) care, zilele trecute, a publicat o statistică, preluată din surse evreieşti occidentale, la al cărei capăt conchide că dacă Hitler i-ar fi ucis pe toţi evreii aflaţi „la dispoziţia sa“, ar fi făcut un număr de cel mult 1,5 milioane de victime. Aşadar Hitler nu a avut „material” uman din care să confecţioneze un holocaust pentru 6 milioane de persoane… Citez din articolul Antonescu şi evreii între Orient şi Occident: „Numărul victimelor poate fi astfel estimat între 1 şi 1,5 milioane de evrei. Mai mult nu stăteau la «dispoziţia» lui Hitler… Oricum, chiar şi acest număr este mai mult decât suficient pentru a condamna un genocid“.

Cine ascunde adevărul despre Transnistria?

Nu este exclus, însă, ca, în final, această revizuire, corect făcută, să mărească numărul victimelor, nu neapărat să-l scadă! După cum spuneam, „contribuţia“ sovietică la holocaust, deşi certă, încă nu poate fi precizată sub aspect numeric! Din păcate, nu se face nici un efort în acest sens, ceea ce este greu de acceptat şi de înţeles, mai ales din perspectiva românească. Este mult mai certă participarea sovietică la holocaust, dovedită în fel şi chip, în comparaţie cu participarea românească, pusă la îndoială în primul rând de evrei, de evrei dintre cei mai serioşi! De ce sovieticii sunt din start absolviţi de orice vinovăţie? Nu cumva evreii ucişi sau numai deportaţi de sovietici sunt contabilizaţi ca victime ale altora, ale românilor? Iată, în ecuaţia din Transnistria, unde este localizat holocaustul „nostru“, un element important îl constituie numărul evreilor care, de voie sau fără de voie, au însoţit Armata Roşie atunci când aceasta, în vara lui 1941 s-a retras din Basarabia. Fără nici o probă, autorii evrei holocaustizanţi afirmă că au fost „în jurul“ a o sută de mii. O cercetare serioasă ar putea duce la revizuirea acestui număr. Nimeni nu poate să spună pe ce se bazează invocarea numărului 100 000, altminteri suspect de rotund! Şi sigur inexact!
Nu vreau să revin asupra argumentelor pe care, de-a lungul ultimilor 10-15 ani, le-am invocat pentru a demonstra absenţa atât a intenţiilor de genocid, a dispoziţiilor oficiale, cât şi a faptelor săvârşite de români care să fi dat consistenţă acestor intenţii. Din documentele şi probele avute la dispoziţie nu rezultă că Ion Antonescu a dus o politică de exterminare a evreilor. Dimpotrivă, pe mulţi români i-am auzit criticându-l, mai exact spus înjurându-l pe Ion Antonescu pentru politica sa de protejare a evreilor. Chiar aşa! În sensul că, în timp ce românii degerau de frig la Stalingrad sau în prizonieratul din Siberia sau de la Vorkuta, evreii erau scoşi să cureţe zăpada pe Calea Victoriei. Că şi ninge la Bucureşti zi de zi!…

Mărturisesc, însă, că siguranţa mea de sine, pe care o aveam când decretam nevinovăţia românilor, a părinţilor noştri, ezita, totuşi, când ajungeam la contabilizarea evreilor pe care i-a ucis în Transnistria tifosul exantematic. Era limpede că regimul antonescian, arogându-şi dreptul de a-i strămuta pe evrei din casele lor în Transnistria, îşi lua astfel şi răspunderea de a se îngriji de soarta celor deportaţi. A la guerre comme a la guerre, dar nu putem pune totul pe seama vicisitudinilor inerente războiului, altminteri binecunoscute şi cele mai multe previzibile. Faptul că tifosul a făcut atâtea victime printre evrei nu poate fi pus numai pe seama „murdăriei“ în care ghetoul i-a obişnuit pe evrei să trăiască! Eu unul nu am acceptat această explicaţie şi am considerat că acesta este şi punctul slab al demonstraţiei mele cum că „românii nu sunt de vină“! Am aşteptat să mă clarific asupra acestei probleme. În urmă cu câteva luni, comisia pe care Vatra Românească a alcătuit-o, în replică la comisia Wiesel, pentru a cerceta „holocaustul“ din România, a intrat în posesia raportului integral pe care l-a redactat în 1943 Crucea Roşie Internaţională în urma inspecţiei şi anchetei desfăşurate în Transnistria. Raportul, pe cât de neutru, pe atâta de amănunţit, dovedeşte că, într-adevăr, nu a existat o politică românească de genocid antievreiesc, că autorităţile româneşti s-au străduit să le facă evreilor condiţii cât mai omeneşti de supravieţuire, în limitele posibilităţilor. În mod clar rezultă din raportul C.I.R. că nu se poate vorbi de intenţii malefice, criminale etc. Vom da publicităţii acest raport, cât de curând. Din el se desprinde, totuşi, gravitatea consecinţelor pe care le-a avut tifosul exantematic în interiorul comunităţilor evreieşti din Transnistria: zeci şi sute de morţi, cu miile… Chiar nimeni să nu fie de vină?!

Epidemia de tifos a fost provocată de anglo-americani!

Desigur, cineva a fost de vină şi pentru miile de români, militari şi civili, pe care i-a răpus acelaşi criminal: tifosul exantematic. Dar în spatele criminalului de tifos nu se află şi nepăsarea ori incompetenţa unor autorităţi sanitare româneşti? Era oare greu de prevăzut că aceste autorităţi nu vor putea face faţă încercărilor la care o deportare îi expune pe nişte civili în nici un fel pregătiţi să reziste regimului dur de strămutare în necunoscut?
Da, cineva trebuie să dea socoteală şi pentru soldaţii români care au murit pe front din pricina unei asistenţe sanitare precare, iar nu de glonţul inamic! La fel, trebuie dat socoteală şi pentru evreii strămutaţi în Transnistria şi care au murit pe acolo, dar nu au murit nici gazaţi, nici făcuţi săpun sau abajururi, cum şade bine unui holocaust desfăşurat regulamentar, ci au murit de tifos!… Cine se face vinovat de moartea lor? Chiar dacă moartea lor nu se poate numi holocaust sau genocid, ci moarte naturală?!
Ei, bine, slavă Domnului, nu românii se fac vinovaţi de „moartea naturală“ a acelor mii de evrei! Oricât de corecte ar fi fost măsurile de prevedere a apariţiei tifosului exantematic printre soldaţii români sau printre evreii români strămutaţi în Transnistria, totul se pare că ar fi fost în zadar, şi asta pentru motivul nefericit şi nicicum acceptabil că molima de tifos exantematic care a ucis milioane de vieţi în timpul războiului a fost provocată, cu intenţie, de mâna criminală a unor formaţii militare speciale, care, în locul spadei sau a automatului, au mânuit arma laşă, perfidă şi diabolică, pe care legile scrise şi nescrise ale războiului o repudiau cu indignare şi dispreţ: arma bacteriologică. Nu este târziu măcar acum să aflăm dacă, într-adevăr, în Al Doilea Război Mondial unii beligeranţi au avut acest comportament dezgustător, folosindu-se de cea mai josnică strategie de luptă. Şi nu cred că ar fi lipsit de interes să aflăm tot ce se mai poate afla despre aceste activităţi care nu au avut nimic comun cu onoarea militară, cu dreptul la legitimă apărare, cu demnitatea umană.

Arma bacteriană – armă criminală, interzisă de comunitatea internaţională, a fost folosită de Aliaţii anglo-americani în al II-lea Război Mondial

Este ştiut că, după război, învingătorii dictează nu numai condiţiile de pace, ci şi versiunea pe care istoriografii o vor pune în circulaţie cu privire la desfăşurarea ostilităţilor. O asemenea versiune ascunde în mare măsură adevărul, scăzând drastic din meritele celor învinşi şi ascunzând cu grijă fărădelegile comise de cei victorioşi! Această regulă se aplică dintotdeauna, dar nu pentru totdeauna. De la o vreme, adevărul începe să iasă la vedere, la cunoştinţa tuturor! Un astfel de adevăr pare a fi şi acesta, enunţat mai sus: armatele aliate, mai pe scurt anglo-americanii, au avut şi au folosit arme biologice şi bacteriologice, arme interzise de comunitatea internaţională, fiind răspunzătoare direct de ravagiile făcute de tifosul exantematic în rândul populaţiei civile şi al combatanţilor inamici!…
Nu putem să nu facem legătura între această informaţie (sau ipoteză!) şi binecunoscuta molimă de tifos în care au murit aşa de mulţi evrei în Transnistria! Contează numărul lor, desigur, dar contează la fel de mult şi cauzele morţii lor atunci când afli cine de fapt i-a condamnat la moarte şi i-a executat! Nu românii, o mai spun o dată! Mii de evrei şi neevrei, inclusiv dintre gardieni, au murit şi la Auschwitz, răpuşi de acelaşi tifos exantematic de import, de peste ocean…
Aflasem, cu doi ani în urmă, din cărţile domnului Radu Theodoru despre acest aspect pe care filmele de la Hollywood l-au ratat: ingeniozitatea yankeilor care, prin cele mai fair play mijloace, s-au priceput să răspândească în Europa adversară microbii cei mai made in U.S.A…. De care s-au folosit şi la ei acasă, producând la vremea potrivită genocidul indienilor… Am impresia că istoricii de meserie cunosc multe pe acest subiect! Îi invit să nu mai ascundă adevărul din feluritele şi bine cunoscutele lor motive! Aceste motive nu au valabilitate nelimitată! Au expirat! După mai mult de 60 de ani de la încetarea ostilităţilor, cred că măcar nepoţii şi strănepoţii beligeranţilor au dreptul să afle tot ce se mai poate afla despre cum s-a desfăşurat marele meci. Au trişat cumva învingătorii, au încălcat regulamentul? Au folosit procedee interzise? Etc., etc.
Avem dreptul la adevăr şi au acest drept în primul rând victimele şi urmaşii acestor victime. Deci şi evreii. Dacă în Transnistria au murit de tifos mii de evrei, ipoteza că tifosul acela a fost provocat de o mână criminală suntem obligaţi s-o verificăm pe toate feţele. Iar când spun suntem, adică noi, mă gândesc şi la evrei, chiar dacă ei nu se vor grăbi să-i facă şi pe anglo-americani vinovaţi, eventual în locul nostru. Vezi cazul Struma, rămas tot în „palmaresul“ românilor…
Altminteri, dacă stau să-mi aduc bine aminte ce a fost atunci, mă întreb de ce oare noi, copiii, eram cu insistenţă sfătuiţi ca, dacă găsim ceva pe jos, un stilou sau vreo cutiuţă, să nu ridicăm acel obiect, s-ar putea să ne explodeze în mână! Este ceva adevărat în zvonul de pe atunci, cum că anglo-americanii semănau astfel de mine personale pe teritoriul inamic? Există vreun caz real petrecut în anii aceia?… Mă adresez cu această întrebare cititorilor şi celor bine informaţi, cu rugămintea de a-mi transmite ceea ce ştiu pozitiv pe acest subiect… Are vreo legătură cu holocaustul? Cum să nu aibă?!

Ion COJA

P.S. Poate nu strică şi un citat. Îl voi da cu ajutorul domnului Mircea Dogaru, care a publicat de mai multe ori aşa numitul Document Werth, emanaţie a serviciilor de spionaj maghiare, document de strategie anti-românească. Îl citez aşadar pe Henrik Werth, şeful Statului Major al armatei horthyste: „Doresc să mă ocup şi cu pregătirea războiului bacterian, în aşa fel ca realizarea acestui proiect să se facă numai în caz de război şi exclusiv pe teritoriul României. Din acest motiv, lucrările preliminare privind experimentările şi organizarea personalului nu se vor executa deocamdată decât la noi în ţară. Trebuie să arăt, în acest loc că, conform informaţiilor obţinute din surse demne de încredere, puterile occidentale se ocupă de această problemă intens.“ Sublinierile îmi aparţin. Las cititorilor comentariile…