Nu-l cunoșteam pe Vasile Gherasim decât ca nume. Nu stătusem niciodată de vorbă. Eram la o întrunire publică și s-a apropiat de mine, s-a prezentat și mi-a zis: „Domnule profesor, vreau să știți că în România au fost încetățeniți ilegal 500.000 de evrei.” După care a făcut stânga împrejur și a dispărut printre ceilalți participanți. Apoi am aflat că fusese secretar de stat în Ministerul de Interne. Deci era bine informat asupra subiectului. Cum era bine informat și asupra mea, că voi reacționa la primirea acestei informații. Și am reacționat, adică am scris pe acest subiect mai multe texte pe internet care au avut o bună circulație în public. Am primit și un răspuns de la Dorel Dorian, scriitor evreu și la vremea aceea reprezentantul evreilor în Parlamentul României. A luat apărarea autorităților române susținând că 300.000 de evrei din Israel provin din România și că la plecarea din România nici unul nu a renunțat la cetățenia română!…

Ceea ce era un fals, fiecare cetățean român când primea aprobarea să plece definitiv din România depunea și o cerere de renunțare la cetățenia română… Alți evrei, precum Liviu Ornea, m-au luat peste picior: ce să caute atâția evrei în România? Ce le putea oferi sărăcia din România?!

Prin Diomid Perciun, care avea un coleg SRI cu acces direct la Traian Băsescu prin funcția pe care o avea, i-am transmis această informație președintelui și i-am cerut părerea. Da! S-au încetățenit câteva sute de mii de evrei, iar în final vor fi un milion de evrei care vor fi încetățeniți în regim de urgență, adică fără să treacă prin labirintul formalităților birocratice, un milion de evrei vor deveni cetățeni ai României sau ai Republicii Moldova, iar în schimbul acestui favor statul Israel și tot lobyul evreiesc va susține unirea Basarabiei cu Patria Mamă! …Acesta a fost răspunsul primit de la Cotroceni!

Nu discut acum ce poate să însemne pentru români apariția unui milion de evrei cu drepturi depline de cetățeni români! Mă rezum la situația în care mă puneam pe mine, ca promotor și emisar al acestei informații …antisemite! Eram eu deja considerat anti-semit, dar am devenit astfel și mai anti-semit pentru mintea multor evrei cu mintea împuținată. Inclusiv a unor români cu mintea tăiată împrejur! Nu mă plâng, mi-am asumat riscul, n-am avut încotro și am ridicat de jos mânușa aruncată de minciuna instituționalizată în România și pe planeta noastră. Nu mai pot da înapoi!

După aceea m-am întâlnit de mai multe ori cu răposatul Vasile Gherasim, în principal cerându-i să mă ajute în disputele mele cu justiția din România. N-a putut face mare lucru. Caut în continuare cine să mă ajute să-mi dobândesc drepturi recunoscute prin lege, dar nu și de cei care aplică legea. A avut cumva loby-ul evreiesc vreun amestec în porcăriile de care am avut parte în tribunalele noastre? N-am nicio dovadă!

Mai pe la începutul anilor 1990 mă vedeam destul de des cu domnul academician Eugen Simion. La un moment dat m-a invitat să fac eu textul prin care Academia impunea o nouă ortografie, cea de dinainte de 1952. Mi s-a părut că nivelul meu de competență nu era corespunzător însărcinării și i-am răspuns vice-președintelui Academiei că mai potriviți decât mine erau colegii mai vârstnici Ion Coteanu sau Grigore Brâncuș. N-am știut că aceștia nu aprobaseră inițiativa lui Eugen Simion. Dacă aș fi știut, aș fi acceptat și, probabil, reforma ortografiei s-ar fi făcut ca lumea. Mereu greșesc „par delicatesse”!

La un moment dat domnul Eugen Simion mi-a povestit pățania cea mai ciudată din viața sa, tocmai se consumase. Anume, aflat la Paris a fost invitat acasă la o fostă colegă de facultate, Sorina Bercescu, plecată din Țară înainte de 1990, stabilită la Paris, unde se căsătorise cu un român evreu – nu am reținut numele persoanei. Un evreu important: fusese ultimul secretar particular al lui Wilhelm Filderman, fost lider interbelic al evreilor din România. De la Filderman ne-au rămas importante documente cu privire la soarta evreilor sub guvernarea Ion Antonescu, documente care infirmă explicit și categoric teza genocidului, a holocaustului din Transnistria. Tot de la Filderman au rămas în păstrare la secretarul său particular câteva caiete cuprinzând jurnalul său, cu adnotările zilnice făcute de-a lungul unei vieți de om, încheiată în anul 1959, dacă nu mă înșel. Înainte de a muri, Filderman i-a încredințat mai tînărului său secretar caietele Jurnalului cu indicația expresă ca acest jurnal să fie predat Academiei Române de îndată ce România nu va mai fi guvernată de comuniști! Drept care acum, lui Eugen Simion, aflat în vizită în casa ovreiului, i s-au pus în brațe caietele Jurnalului, să le ducă la București și să le predea Academiei Române, ca proprietar de drept al documentului, conform voinței testamentare a marelui evreu care a fost Wlhelm Filderman.

A urmat greșeala cea mai mare pe care a făcut-o Eugen Simion în viața dumisale: a refuzat să plece cu caietele Jurnalului spre a le duce la București! A invocat un motiv stupid: să meargă la București și să obțină mai întâi asentimentul Prezidiului Academiei pentru acceptarea donației! Iar după aceea să revină la Paris și să preia prețioasa donație!… Așa s-au înțeles cei doi, secretarul lui Filderman și Eugen Simion, la data respectivă vice-președinte al Academiei.

La București, informat de Eugen Simion despre cele petrecute la Paris, prezidiul Academiei își dă acordul pentru acceptarea donației, Eugen Simion revine la Paris, merge la casa unde fusese ținut în păstrare zeci de ani Jurnalul, și o găsește pe Sorina Berceanu pe post de văduvă: soțul ei murise cu câteva zile în urmă! Nu rezistase emoțional șocului pe care l-a trăit când în casă au dat buzna o bandă de agenți israelieni, ai Mossadului probabil, somându-l să le predea Jurnalul lui Filderman. Ba au mai făcut și o percheziție să vadă ce mai e de luat din casa omului pentru interesul superior al Mamei Israel!… Care fusese vina bietului evreu? Evident, nu-și dăduse seama că Jurnalul lui Filderman, în conformitate cu tot ce acesta susținuse mereu după 1947 în Occident, nu putea să fie decât piesa decisivă care să îngroape povestea mincinoasă cu holocaustul din Transnistria! A plătit cu viața corectitudinea sa!… Căci eu nu exclud ideea că bietul ovrei știa bine ce conține Jurnalul și care era interesul românesc în publicarea Jurnalului: infirmarea poveștilor privind persecuțiile suferite de evrei pe vremea lui Antonescu.

Domnul Eugen Simion mi-a povestit această aventură pariziană absolut șocantă! Șocat părea și dînsul, povestind-o! Am întrebat dacă bănuiește cine din prezidiul Academiei a transmis la Mossad informația cu privire la Jurnalul lui Filderman! Nu! Nu avea nici o bănuială! Prezidiul Academiei, alcătuit numai din cei mai de vază academicieni, este cel mai select conclav din România! Teoretic cel puțin! Eu am o bănuială, dar mă abțin!

Scurtez povestea. Mi-am dat seama că domnul Eugen Simion nu va face publică povestea atât de urîtă a Jurnalului lui Filderman. Ar însemna să-și pună în cap toată ovreimea și să i se taie orice șansă de a-și realiza proiectele sale culturale. Dar nu putea domnul Simion, ca bun român ce este totuși, nici să lase îngropată povestea, să nu se afle nimic despre ticăloșia făcută de Israel. Și s-a gândit la mine, mă cunoștea bine că eu nu am/știu să tac și n-am tăcut! Am cerut public să se respecte voința testamentară a lui Wilhelm Filderman. Nu am primit nici un răspuns. A făcut Teșu Solomovici un comentariu public, cum că prețioasele documente s-ar afla la Yad Vashem, ferite de ochii publicului și al cercetătorilor, ținute „sub șapte lacăte”! Aceeași informație a primit-o și Gheorghe Buzatu de la Jean Ancel…

Repet: mi-am dat seama că domnul Simion are câteva proiecte culturale importante de care s-ar fi ales praful dacă comitea un gest împotriva intereselor sioniste! Eu eram deja cu eticheta lipită de frunte, proiectele mele nu aveau anvergura celor clocite de domnul academician Eugen Simion și am înțeles că n-am încotro, îmi ofer spinarea la bătaie! În definitiv mi-o făcusem singur, încă dinainte de 1990 mi se dusese buhul că nu-mi țin gura!

Asta o știa și Sabin Făgărășanu, coleg cu mine în conducerea organizației din București a Uniunii Vatra Românească. Știa multe Sabin Făgărășanu, era ofițer SRI sub acoperire și naționalist înfocat. Am auzit că la SRI este trecut pe un panou de onoare, informație primită de la alt patriot, pensionar SRI la vedere: domnul Florea.

De la Sabin Făgărășanu am primit informația privitoare la cele 18 cadavre pregătite de organizatorii diversiunii din martie 1990, de la Târgu Mureș. Cadavrele au fost încărcate într-o basculă care trebuia să le deverseze într-o groapă din afara orașului, iar ziariștii prezenți la Târgu Mureș urmau să fie duși la fața locului și să constate că după acte și alte semne mortăciunile erau maghiari martirizați de bestiile de români. Numai că Dumnezeu este român, un budos olah, iar nu bozgor! Așa se face că basculanta face o pană pe traseu, șoferul se sperie să nu fie descopeit și abandonează prețiosul vehicul în pustie, unde este descoperit de poliție. Autoritățile decid însă să nu facă publică această poveste, din motive multiple, inclusiv acela că s-ar fi putut face legătura cu morții de la Timișoara, din decembrie 1989, morți pregătiți din vreme de agenții din Ungaria prietenă.

Și tot așa: am simțit că Sabin Făgărășanu îmi dă această informație ca s-o fac publică, în locul autorităților care aveau rațiuni de stat superioare ca să tacă! Iar Ion Coja nu avea așa ceva asupra sa! Și m-am conformat din nou! Am publicat mai multe texte pe acest subiect. Am primit câteva confirmări timide, de la români plecați din țară! Am încercat să obțin confirmarea cea mai autorizată, a lui Mircea Chelaru, care fusese șeful SRI în acele zile și s-a aflat la fața locului în acele zile. Ne-am întâlnit și l-am întrebat care a fost situația celor 18 cadavre de la Târgu Mureș. S-a uitat mirat la mine și m-a întrebat „de unde știu de ele…” Apoi a completat: încă nu-i momentul să se afle cum a fost! După câțiva ani a revenit: nu a existat, domnule, nici un cadavru, a fost un zvon, o poveste inventată… Încă îl mai aștept pe domnul general, poate îl prind într-un moment de neatenție și de demnitate, și ne dă toate detaliile! Măcar acum, când face parte dintr-un partid care a cerut public desființarea UDMR, organizatorul diversiunii din martie 1990.

Cam la fel s-au petrecut lucrurile și cu informația primită de la domnul Iulian Moisescu, martor ocular al aducerii lui Nicolae Ceaușescu la București în dimineața zilei de 23 decembrie 1989. Am scris pe site mai multe texte pe acest subiect, domnul Iulian Moisescu a fost de acord să-i dau numele ca martor ocular al evenimentului, nimeni nu l-a contactat să confirme sau să infirme. Nimeni nu pare interesat să afle cu ce scop a fost adus Ceaușescu, cu cine a discutat, ce anume au discutat! Domnul procuror Dan Voinea, cu ani în urmă, a recunoscut că evenimentul a avut loc. Am primit și alte confirmări, ale altor martori! Inclusiv presa nu l-a deranjat cu vreo întrebare pe domnul Iulian Moisescu, fost deputat PSD, activ în structurile Cavalerilor de Malta.

Mai adaug informația primită de la un fost agent SIE, vechi prieten, informație primită în trecăt, când ne-am intersectat preț de câteva minute într-o adunare publică. Părea că vrea să profite de ocazie și mi-a spus oarecum ex abrupto că planul inițial de debarcare a lui Ceaușescu conținea uciderea celor doi Ceaușescu în sediul CC al PCR, uciderea prin linșaj: mulțimea care a fost lăsată să intre în sediul CC urma să-i calce literalmente în picioare pe cei doi!… Am publicat și această informație, confirmată apoi de domnul David Aurel, garda de corp a lui Nicolae Ceaușescu, care l-a însoțit pe 22 decembrie până pe terasa clădirii de unde a fost preluat de elicopterul chemat de generalul Stănculescu. Planul cu linșajul fusese imaginat de Iulian Vlad și din fericire a fost dejucat. Ar fi fost de rușinea cea mai mare! Lașitatea complotiștilor se vede cel mai clar din această intenție deșucheată, cum nu se putea alta mai nemernică! Un linșaj efectuat de o echipă de „revoluționari” ar fi devenit o execuție săvârșită de poporul român prin reprezentanții săi anonimi!

Am scris și pe acest subiect, convins că vechiul meu prieten avea informații sigure. Le-am verificat și s-au confirmat. Mi-am dat seama că nu avea voie să vorbească pe acest subiect. Dar nu a acceptat nici ca adevărul să rămână necunoscut! A profitat de întâlnirea noastră cu totul întâmplătoare și l-am înțeles. Eu nu aveam nicio restricție, decât instinctul de conservare, instinct care funcționează la mine cu lungi sincope…

Al dumneavoastră Ion Coja