3. Eu, ca şi coleg…

Alţii zic „eu, ca virgulă coleg al dumneavoastră“… Puţine lucruri îmi par atât de stupide ca acest fel de a evita cacofonia. Termenul cacofonie şi, deci, recomandarea de a o evita sunt de pe vremea vechilor elini. Această recomandare a devenit la noi obsesivă şi obsedantă pentru un public tot mai larg. Se pare că Tudor Arghezi a avut la noi un oareşicare rol în a impune, prin­tre scriitori, printre mânuitorii cuvîntului, grija, ba chiar obsesia, de a nu se face de ruşine scăpând, din neglijenţă, vreo ca, virgulă, cofonie… Pe urmele lui Tudor Arghezi activează azi, neîndurători cu cacofoniile, Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor, vânându-le cu îndârjire în orice text al preopinenţilor.

La un moment dat, s-a recurs la cuvîntul virgulă, introdus între cuvîntul care se termină în silaba ca (sau că) şi cel următor, care începea cu silaba ca, că, ce, cât, cum, când etc., ajungându-se la sintagme precum cea incriminată mai sus: „eu, ca virgulă cetăţean…“ Franţujii spun că gafa este atunci (sau devine gafă abia atunci) când te scuzi, atrăgând atenţia şi subliniind situaţia jenantă în care, din neatenţie, l-ai pus pe interlocutor, lipsindu-l astfel de posibilitatea de a se preface că nu s-a întâmplat nimic. Aşa şi cu evitarea cacofoniei prin cele două procedee: „eu, ca virgulă candidat“ sau „eu, ca şi candidat“…

Al doilea procedeu, folosirea lui ca şi în locul lui ca, s-a extins în ultima vreme şi atunci când ca nu mai este urmat de o silabă identică sau asemănătoare. Aşa se face că-i poţi pe unii auzi spunând că ei, ca şi deputaţi ce sunt etc., etc. Căci, pentru unii, toată povestea aceasta are o soluţie simplă: de câte ori trebuie să spui ca, spui ca şi. Deci, curând vom spune – cum deja i-am auzit pe unii, că sunt mai deştepţi ca şi mine sau ca şi tine, iubit cititorule.

S-ar putea ca acest şi să fie mai vechi şi el să explice alcă­tuirea locuţiunilor conjuncţionale ca şi când, ca şi cum. În limba veche şi populară este deseori întâlnită sintagma ca cum, inclusiv într-una din cele mai paradoxale formule: nici ca cumul cumului, care duce la o veritabilă apoteoză un procedeu de ex-primare a superlativului (frumoasa frumoaselor, meciul meciu­rilor etc.) ale cărui începuturi sunt de localizat în limba latină (cf. maximum maximorum), dacă nu cumva într-o epocă şi mai îndepărtată.

A spune nici cum sau nici ca cum este deja o ingenioasă combinaţie de cuvinte accesibilă numai unor vorbitori mai inte­ligenţi, pe care nu-i apucă ameţeala dacă urcă în metalimbaj. Dar, pentru a formula negaţia cea mai categorică, de la nici ca cum să ajungi să spui nici ca cumul cumului, aceasta este o ispravă cu totul de excepţie a limbii române. Din păcate, acest superlativ extraordinar al lui nu, atât de ciudat şi de… fără pe­reche, a ieşit practic din conştiinţa vorbitorilor limbii române din pricina ororii, a acestei spaime cumplite şi stupide, a acestei idei nefericite că cacofonia este o eroare descalificantă, care te prăbuşeşte în ridiculul cel mai dureros.

Ravagiile pe care le face teama de ridiculul unei expresii cacofonice pot fi interpretate şi ca dovadă a unei conştiinţe lingvistice excepţionale. Românii nu sunt nepăsători, ci dimpotrivă, se îngrijesc, chiar cu asupra de măsură, să nu se exprime greşit şi, mai ales, urît, cacofonic.

Mai semnalăm şi textele glumeţe, în anecdote sau parodii de cântece, în care cacofonia este îngroşată, apăsată, ceea ce, până la urmă, indiferent de hazul cu care sunt concepute sau pe care îl stârnesc, sfârşeşte prin a susţine, prin a da prestigiu po­pular vastei conjuraţii a semidocţilor români împotriva cacofoniei.

Fireşte, există cacofonii într-adevăr supărătoare pentru orice vorbitor normal, obişnuit al limbii române. Evitarea cacofoniilor nu trebuie descurajată, dar se pune întrebarea cum? Cum este cel mai bine să se facă, să se procedeze?

Modul cel mai recomandabil este să se lungească pauza între silabele care, rostite prea repede, par a fi împreună, părţi ale aceluiaşi cuvînt.

Alt procedeu ar fi să se prefere un cuvînt sinonim: eu, ca camarad… – eu, ca prieten… tu, ca cadru didactic… – tu, ca membru al corpului didactic…

Sau să se introducă un determinant, un cuvînt între cele două silabe sau cuvinte: pentru că când… – pentru că atunci când… eu, ca bun coleg… eu, ca vechi cadru didactic…

În disperare de cauză este de preferat să comiţi infracţiunea şi să cacofonizezi (!) liniştit, decât să cazi în penibilul unei exprimări de felul eu, ca virgulă coleg al dumneavoastră… sau eu, ca şi coleg al dumneavoastră… Nu, domnule! Nu vă re­cunosc ca coleg al meu!

Nota bene: A se citi cele mai româneşti texte scrise vreodată, adică cele eminesciene, şi, dacă reuşeşti să te rupi de vraja lor şi să vânezi cu price preţ vreo cacofonie, două, vei vedea că nu sunt deloc puţine! Abundă chiar! Dar de sunat, textele eminesciene nu sună deloc cacofonic, ci eufonic!

Notă: Cuvîntul cacofonie, printr-un soi de etimologie savantă, este înţeles ca un termen prin care sunt desemnate şi repudiate situaţiile când se ajunge la succesiunea de silabe ca-ca, cu variantele posibile, în care apar şi silabele că, cu, ce, co, îndeosebi ca a doua silabă. Chiar şi succesiunea că-ci este evitată de unii vorbitori mai exigenţi, deşi în limba română cuvîntul căci nu deranjează pe nimeni, nu este deloc cacofonic. Pe greceşte, prima parte a cuvîntului, kakos, însemna rău. Acelaşi sens îl are kakos şi în cuvîntul cacologie: „construcţie, locuţiune greşită“ (după DEX). Există şi cuvîntul kakografie: „ortografiere greşită“. Cacofonie, la rândul său, ar însemna „asociaţie neplăcută de sunete; suprapunere de sunete discordante; lipsă de armonie“. Dicţionarul Larousse dă exemplu, ca exprimare cacofonică în limba franceză, secvenţa ciel! si ceci se sait! Sunt convins că pentru vorbitorii limbii franceze sau ai altei limbi problema cacofoniei nu se pune în termeni atât de dramatici ca pentru români. Succesiunea de silabe ca-ca există şi în limba franceză, ca termen specific limbajului infantil. Româna păstrează însă din latină nu numai acest termen, ci şi o întreagă familie de derivate, inclusiv verbul caco, -are. În plus, numărul mare de cuvinte româneşti care se termină (sau încep!) în ca sau că predispune la apariţia mai frecventă în limba ro­mână a unor secvenţe sonore care să amintească cuvîntul bine­cu­noscut din limbajul infantil. Structura acestui cuvînt, alcătuit dintr-o silabă (ca) repetată (caca), este tipică însă pentru limbajul infantil, ea regăsindu-se în toate cuvintele acestui inventar: papa, mama, nana, baba, ţaţa, nene, pipi etc. În nici un caz nu s-ar putea spune că aceste cuvinte sună cacofonic!

Fac această precizare deoarece în ultimii ani, prin manuale şi printre … subiectele date la unele examene sau concursuri de admitere, se acreditează ideea că exemplul cel mai clar de cacofonie („asociaţie neplăcută de sunete; suprapunere de sunete discordante; lipsă de armonie“ – s. n.) îl constituie repetarea aceleiaşi silabe, atunci când un cuvînt începe chiar cu silaba finală din cuvîntul precedent, indifersent care ar fi silaba respectivă. Sau, în termenii unui manual, altminteri excelent, „multe cacofonii se nasc din repetarea aceleiaşi silabe la graniţa dintre sfârşitul unui cuvînt şi începutul cuvîntului următor“. Şi elevii beneficiari ai manualului sunt îndrumaţi să ocolească cacofoniile din următoarele sintagme: „o lucrare care reprezintă… după partida… căci ce altceva înseamnă… un local al unei universităţi… am precizat că cine nu participă… să-mi zică cum le place… ci cel care…“

Ne îndoim însă că am avea propriu-zis cacofonii în toate exemplele de mai sus. Trebuie spus că criteriul după care o „asociaţie de sunete“ este “neplăcută“ e foarte greu de precizat, de scos de sub incidenţa subiectivităţii fiecărui vorbitor. În această chestiune urechea autorilor de manuale nu e cu nimic mai sensibilă şi mai autoritară decât urechea oricărui alt vorbitor. Bunăoară subsemnatul (sau sus-semnatul, cum m-ar putea corecta un cerber al exactităţii) nu găsesc nimic cacofonic în sintagma o lucrare care reprezintă (probabil că în manual este o greşeală de tipar, adevărata cacofonie incriminată fiind care reprezintă, adică repetarea silabei re). La fel în sintagma un local al unei, perfect acceptabilă eufonic. E o oarecare dificultate în repetarea secvenţei al, dar această dificultate este la emi-ţător, la receptor ea nu afectează cu nimic simţul eufoniei. Căci, să nu uităm, tendinţa de a evita cacofoniile este expresia politeţei Emiţătorului faţă de Receptor, al obligaţiei de a nu-l deranja prin trivialitatea cuvintelor, bunăoară, sau prin „orice alăturare supărătoare de sunete“. Secvenţa al-al nu este cacofo­nică în nici un caz! Ar însemna că cuvintele alaltăieri, cealaltă, halal etc. sunt cacofonice! Ca şi pă-pa din după partida.

Ce să fie cacofonic în ci-cel?

Să mai înregistrăm o listă de cacofonii pe care ne-o propune o tot excelentă culegere de „teste rezolvate, texte de analizat“: „se pot explica ca inovaţii… fiica, care… aşa se explică că… ceea ce era mai bun la Laurian… se uită cu îndrăzneală la Laura… în casa sa s-a găsit o cămară… au eşuat sau s-au scufundat… a respectat-o toată viaţa… deoarece cei trei…“

De data aceasta sună cacofonic la-la! E de tot hazul să afirmi că repetarea silabei la trebuie evitată în numele eufoniei, ca cacofonie! Când, cum bine se ştie, cu toţii lălăim tocmai atunci când vrem să fim mai eufonici, adică când cântăm! Şi asta nu numai în limba română! Toţi marii cântăreţi fac vocalize repe­tând silaba la de zeci şi sute de ori!

Culmea (dar nu spun a cui culme!) este atinsă atunci când ni se recomandă să nu spunem prima manşă, ci manşa întâi, pentru „evitarea vecinătăţilor cacofonice“. Aşadar, secvenţa ma-ma, deoarece este o repetare a unei silabe, sună cacofonic! Mama este un cuvînt urît!!

Lăsăm de-o parte sarcasmele care ne tentează, pentru a preciza următoarele cu privire la cacofonii:

1. Reduplicarea unei silabe este, de cele mai multe ori, eu­fo­ni­că. Stau dovadă în acest sens cuvintele infantile, care sunt toate construite pe acest principiu: mama, tata, dada, ţaţa, nana, dodo etc.

La fel, există o mulţime de hipocoristice (considerate eu­fonice prin definiţie) care au aceeaşi structură: Titi, Lili, Cici, Toto, Dudu, Nana, Coco.

Propriu-zis, strict fonic, chiar şi ca-ca este eufonic. El este propriu-zis cacofonic prin asociaţie lexicală, semantică. Când vorbitorii limbii române au vrut să pună în acord sensul acestui cuvînt (semnificatul) cu denumirea (semnificantul), au creat cuvîntul câh care într-adevăr sună urît, propriu-zis cacofonic! Drept care această succesiune de sunete, câh, nu o mai întâlnim în vreun alt cuvînt românesc. Această secvenţă sonoră a fost imaginată special ca să sune urît şi chiar aşa şi sună: cacofonic! Cu toate acestea, părinţii îl folosesc pe câh cu sentimentul că vorbesc frumos şi că evită astfel termenul cel mai propriu, fiind acesta prea cacofonic! Evident, greşesc. O dovadă? Denumirea Coca-Cola, care a fost inventată ad-hoc, adică pentru că sună frumos, eufonic, nicidecum cacofonic! Ci, cel mult, cocacofo­nic… Sau, forţând paradoxul, putem spune că (cuvîntul) cacofonie nu sună cacofonic, că cacofonie nu este o cacofonie!

2. Nu poate fi cacofonică o secvenţă sonoră, o combinaţie de silabe care apare „la graniţa dintre sfârşitul unui cuvînt şi începutul cuvîntului următor“ dacă secvenţa respectivă există în limba română ca cuvînt de sine stătător sau dacă seamănă foarte mult cu un cuvînt de sine stătător.

Astfel, în sintagma ci cel care nu poate să-mi sune cacofonic secvenţa ci cel, când am în limba română cuvinte ca Ciceu, Gigel, Cici.

La fel, în după partida, secvenţa pă-pa este de-a dreptul comic să spui că sună cacofonic!

Exemplară este situaţia secvenţei că cine, sistematic repudiată şi ocolită de activiştii limbii române. Câtă vreme avem în limba română cuvîntul căci, de nimeni evitat ori pus la stâlpul infamiei, combinaţia -că ci- nu poate fi considerată cacofonică.

S-o spunem mai clar: în limba română (mai exact spus, în practica unor vorbitori ai limbii române) cacofoniile sunt supă­rătoare nu pentru că ar pune laolaltă „sunete discordante“, ci pentru că seamănă, mai mult sau mai puţin, cu primele două si­labe ale însuşi cuvîntului cacofonie, amintind astfel de cu­vîntul infantil ca-ca sau vreuna din vocabulele derivate de la acesta. Pentru cei care suportă greu aceste cacofonii se potriveşte ve­chea expresie franţuzească hony soit qui mal y pense. Pentru ei, însuşi cuvîntul cacofonie este cacofonic şi ar trebui eliminat! N-am nimic împotrivă, dacă odată cu cuvîntul cacofonie ar dispărea şi obsesia unora de a o evita cu orice preţ. Chiar şi cu preţul de a fi ridiculi, penibili!

Să mai luăm aminte la o serie de aşa-zise cacofonii care nu sună deloc urît, dar care, într-adevăr, sunt neplăcute pentru cel care le articulează, le pronunţă. În această categorie ar intra mai sus amintita lucrare care reprezintă şi care nu sună cacofonic, repetarea lui re (ra, are) ridicând însă unele dificultăţi la articu­lare, la Emiţător, deci. La fel, secvenţa ciel! si ceci se sait! mai degrabă îţi înnoadă limba şi mult mai puţin s-ar putea spune că „sună urît“. Cu alte cuvinte, reluând o idee mai sus sugerată, despre cacofonie nu putem vorbi decât la Receptor. La Emiţător, atunci când avem o secvenţă dificil de articulat, nu este vorba de o cacofonie. Este altceva, ceva care ar merita poate să poarte un nume. Aşadar, în „teoria“ cacofoniei să nu pierdem din vedere esenţialul: prin evitarea cacofoniei încer­căm să menajăm sensibilitatea Receptorului, „auzul“ acestuia. Produce limba întâmplător succesiuni (secvenţe) neplăcute de sunete? Sună urît sec­venţa „că ca tine n-am mai văzut“? Dacă sună „urît“, este numai prin raportare la unele cuvinte omonime (sau paronime) ale sec­venţei respective – ieşim deci din planul fonic. Pentru români, mult discutatele, hulitele şi evitatele cacofonii nu sunt, la urma urmei, decât una singură (cu variantele ei): -ca ca-. O întâlnim şi este inevitabilă în Ion Luca Caragiale şi în biserica catolică, unde nu supără absolut pe nimeni. În restul ocaziilor, când concetăţenii noştri se străduie să o evite cu price preţ, avem un caz de supunere oarbă şi semidoctă la o modă. Pe scurt, un moft! Mi-am dat seama de asta cel mai bine când un astfel de cacofoman (!) mi-a atras atenţia câte aşa zicându-le el cacofonii sunt la Eminescu. Eu nu reţinusem nici una, nu le „auzisem“! Citindu-l ori recitindu-l pe Eminescu totul îmi sunase perfect eufonic.

În sfârşit, să consemnăm că totuşi ne-am ales cu ceva de pe urma obsesiei de a reprima orice cacofonie: o figură de stil nouă şi bizară, care a apărut în textele polemice, cu tentă pamfletară, când autorii pomenesc numele celui „încondeiat“ şi strecoară o cacofonie stridentă în imediata vecinătate a numelui, venind imediat cu precizare, între paranteze, „cacofonie deloc întâmplătoare“ sau „cacofonia este inevitabilă“ ş. a. Cred că acest procedeu, al sarcasmului, nu există şi nici nu e posibil decât în pu­blicistica care se practică în limba română.