CD
denitsoc@gmail.com
75.57.36.95

ERNST JÜNGER
– un nationalist pana la moarte si dupa

Agregat de CD

Ernst Jünger (n. 29 martie 1895 – d. 17 februarie 1998) a fost un filozof, un soldat, autor și entomolog imperial german foarte decorat, care a devenit cunoscut public pentru memoriile sale din Primul Război Mondial cuprinse in romanul “Furtuna de oțel”.
El a scris împotriva valorilor liberale in general și a democrației liberale in special, dar a respins avansurile naziștilor în creștere. Până în etapele ulterioare ale Războiului Rece, scrierile sale neortodoxe despre impactul materialismului în societatea modernă au fost văzute pe scară largă ca fiind mai degrabă conservatoire decât naționaliste radicale, iar lucrările sale filosofice au ajuns să fie foarte appreciate în cercurile germane mainstream. Jünger și-a încheiat viața ca o figură literară onorată.

În 1913, Jünger a fost elev la gimnaziul Hamelin. În noiembrie, el a călătorit la Verdun și s-a înrolat în Legiunea Străină Franceză pe timp de cinci ani. Staționat într-un cantonament la Sidi Bel Abbès, in Algeria, el a dezertat și a călătorit în Maroc, dar a fost capturat și întors în tabără. Șase săptămâni mai târziu, a fost demis din Legiune ca urmare a intervenției Ministerului german de Externe, la cererea tatălui său, pe motiv că era minor.
Jünger a fost trimis la un internat din Hanovra, unde l-a avut ca coleg cateva luni pe viitorul lider comunist Werner Scholem (1895-1940)

La 1 august 1914, la scurt timp după începerea Primului Război Mondial, Jünger s-a oferit voluntar cu Regimentul 73 Infanterie Albrecht von Preussen al Diviziei 19 Hannoverian și după antrenament a fost transportat pe frontul din Champagne în decembrie 1914.
A fost rănit pentru prima dată în aprilie 1915.
În timpul bătăliei de pe Somme, Jünger a fost rănit de șrapnel și spitalizat; A fost rănit pentru a treia oară în noiembrie 1916 și a fost decorat cu Crucea de Fier clasa I în ianuarie 1917.
În primăvara anului 1917, a fost promovat la comanda companiei a 7-a și staționat la Cambrai. În bătălia de la Cambrai ,1917, Jünger a suferit două răni. A fost decorat cu Ordinul Casei de Hohenzollern.

În timp ce avansa pentru a ocupa poziții chiar înainte de operațiunea Michael Ludendorff, din 19 martie 1918, Jünger a fost rănit de două ori spre sfârșitul acțiunii, întors în regimentul său în iunie, împărtășind un sentiment larg răspândit că valul se întorsese acum împotriva Germaniei, iar victoria era imposibilă.
La 25 august, el a fost rănit pentru a șaptea și ultima oară în apropiere de Favreuil, fiind împușcat prin piept în timp ce își conducea compania într-un avans care a fost rapid copleșit de un contraatac britanic.

Jünger a primit medalia Wound Clasa 1. În timp ce era tratat într-un spital din Hanovra, la 22 septembrie a primit o notificare de a fi decorat cu Pour le Mérite, cea mai înaltă decorație militară a Imperiului German.
De-a lungul războiului, Jünger a ținut un jurnal, care a devenit baza “Furtunii de oțel” din 1920. Și-a petrecut timpul liber citind lucrările lui Nietzsche, Schopenhauer, Ariosto și Kubin, pe lângă jurnalele entomologice pe care le-a primit de acasă. În 1917, a colectat gândaci în tranșee și în timp ce se afla în patrulare, 149 de exemplare între 2 ianuarie și 27 iulie, pe care le-a enumerat sub titlul de „Fauna coleopterologică a regiunii Douchy”.

Dupa demobilizarea sa în 1923 a studiat biologia marină, zoologia, botanica și filosofia și a devenit un entomolog cunoscut. În Germania, un important premiu entomologic îi poartă numele: “Ernst-Jünger-Preis für Entomologie”.
Experiențele sale de război descrise în “Stahlgewittern” – “Furtuna de otel”, pe care Jünger l-a publicat în 1920, l-au făcut treptat celebru.

El a criticat democrația fragilă și instabilă a Republicii de la Weimar, afirmând că „urăște democrația liberală ca ciuma”. În 1932, a publicat “Muncitorul” – “Der Arbeiter”, in care a invizionat crearea unei societăți activiste conduse de războinici-muncitori-savanți, razboinicii fiind patriotii care nu vor lasa tradarea sa se intample.
În eseul “Despre durere”, scris și publicat în 1934, Jünger respinge valorile liberale ale libertății, securității, ușurinței și confortului și caută în schimb măsura omului în capacitatea de a rezista durerii și sacrificiului. În acest eseu el a inclus aforismul „Ceea ce nu mă omoară mă face mai puternic; iar ceea ce mă omoară mă face incredibil de puternic.”

Ca un erou de război celebru și critic naționalist proeminent al Republicii de la Weimar, Partidul Nazist ascendent (NSDAP) l-a curtat pe Jünger ca aliat natural, dar Jünger a respins astfel de avansuri. Când Jünger s-a mutat la Berlin în 1927, el a respins o ofertă de deputat în Reichstag pentru NSDAP. În 1930, el a denunțat în mod deschis suprimarea de către Hitler a Mișcării Populare Rurale.
În ediția din 22 octombrie 1932 a lui Völkischer Beobachter (ziarul oficial nazist), articolul „Das endlose dialektische Gespräch” („dezbaterea dialectică fără sfârșit”) l-a atacat pe Jünger pentru respingerea doctrinei „sânge și pământ”, acuzându-l că este un „intelectualist” și un liberal.
Jünger a refuzat din nou un loc de deputat în Reichstag, care i-a fost oferit după ascensiunea Partidului Nazist la putere în ianuarie 1933 și a refuzat invitația de a conduce Academia Germană de Literatură – Die deutsche Akademie der Dichtung.

La 14 iunie 1934, Jünger a scris o scrisoare lui “Völkischer Beobachter”, în care a cerut ca niciuna dintre scrierile sale să nu fie publicată în ea. Jünger a refuzat, de asemenea, să vorbească la radioul lui Joseph Goebbels. A fost unul dintre puținii autori „naționaliști” ale căror nume nu s-au regăsit niciodată în declarațiile frecvente de loialitate față de Hitler.
“Pe stancile de marmura” – “Auf den Marmorklippen”, este un roman scurt sub forma unei parabole in care folosește metafora pentru a descrie percepțiile negative ale lui Jünger asupra situației din Germania lui Hitler.

A servit în al doilea război mondial ca căpitan într-o funcție administrativă de ofițer de informații și cenzor de poștă la Paris, el a socializat, adesea la hotelul Georges V sau la Maxim’s, cu artiști proeminenți ai zilei, cum ar fi Picasso și Jean Cocteau. De asemenea, mergea ades la saloanele Marie-Louise Bousquet și Florence Gould. Acolo îi întâlnește pe Jean Paulhan, Henry de Montherlant, Marcel Jouhandeau și Louis-Ferdinand Céline. El a transmis informații despre viitoarele transporturi „la un nivel acceptabil de risc” care au salvat vieți evreiești.
Perioada petrecută în Franța este descrisă în jurnalul său “Gradini si strazi”- “Gärten und Strassen” -1942.
La o intalnire cu Schmitt au discutat despre prietenul lor Mircea Eliade cu care Schmitt se intalnise la Berlin in 1942, ambii avand un interes enorm in operele lui Eliade. Schmitt a aflat de noua lucrare a lui Eliade “Estado Novo” si l-a vazut pe acesta foarte entuziasmat de “statul crestin bazta pe dragoste” a lui Antonio Oliveira Salazar. Eliade era Atasat de presa si cultura la Ambasada Romaniei din lisabona in perioada respectiva si calatorea prin Europa, la Paris se intalnea cu Emil Cioran.

Jünger a fost implicat doar periferic în evenimentele legate de complotul bombei Stauffenberg si a suferit doar demiterea din armata în august 1944, in loc de execuție. El a fost salvat de haosul din ultimele luni ale războiului și de faptul că a fost mereu „extrem de atent”, arzând scrierile pe teme sensibile. Friedrich Hielscher a susținut că Hitler a spus: „Nu i-se întâmplă nimic lui Jünger”.

După război, Jünger a fost inițial suspectat pentru trecutul său naționalist și i s-a interzis să publice în Germania timp de patru ani de către forțele de ocupație britanice pentru că a refuzat să se supună procedurilor de denazificare. Lucrarea sa “Pacea” – “Der Friede”, scrisă în 1943 și publicată în străinătate în 1947, a marcat sfârșitul implicării sale în politică.
Când comuniștii germani i-au amenințat siguranța în 1945, Bertolt Brecht i-a instruit “să-l lase în pace pe Jünger”.
Imaginea sa publică reabilitată până în anii 1950, a continuat să fie privită ca o figură falnică a literaturii vest-germane.
Editorul vest-german Klett a scos în 1965 o suita de zece volume, Opere, extinsă la 18 volume 1978-1983. Acest lucru l-a făcut pe Jünger unul dintre cei doar patru autori germani să vadă două ediții ulterioare ale lucrărilor lor colectate publicate în timpul vieții lor, alături de Goethe, Klopstock și Wieland.

Jünger a călătorit mult, a continuat să scrie prodigios toată viața, publicând peste 50 de cărți.
Martin Heidegger a fost puternic influențat de “Muncitorul” lui Jünger, iar interpretarea operei lui Jünger de către Heidegger este compilată în volumul 90 al ediției sale complete, intitulat „Zu Ernst Jünger”.
Jünger s-a numărat printre precursorii REALISMULUI MAGIC.

Viziunea sa în “Albinele de sticla” -1957, titlu german: “Gläserne Bienen”, despre un viitor în care o lume automatizată bazată pe mașini amenință individualismul, ar putea fi văzută ca o poveste în cadrul genului science fiction.
Romanul “Vizita la Godenholm” 1952, este clar influențat de primele sale experimente cu mescalina și LSD. S-a întâlnit cu inventatorul LSD Albert Hofmann și au luat LSD împreună de mai multe ori. Memoriile lui Hofmann “LSD, My Problem Child” descrie unele dintre aceste întâlniri.

Una dintre cele mai importante contribuții ale producției literare ulterioare a lui Jünger este figura metaistorică a Anarhului, o figură ideală a unui individ suveran, concepută în romanul său “Eumeswil” (1977), care a evoluat de la concepția sa anterioară despre “Waldgänger”, sau „Lâna pădurii” prin influența concepției lui Max Stirner despre Unic – der Einzige.
În 1981, Jünger a fost distins cu Premiul Mondial Cino Del Duca. Jünger a fost extrem de popular în Franța, unde la un moment dat 48 dintre cărțile sale traduse erau tipărite. În 1984, a vorbit la memorialul de la Verdun, alături de admiratorii săi, președintele francez François Mitterrand și cancelarul german, unde a numit „ideologia războiului” în Germania înainte și după Primul Război Mondial „o greșeală dezastruoasă”.

Deși a fost eliberat de acuzația de colaborare nazistă încă din anii 1950, conservatorismul național al lui Jünger și rolul său continuu de filosof și icoană conservatoare l-au făcut o figură controversată, Totusi Andreas Huyssen in 1993 la comanda celor ce l-au lansat si propulsat, a susținut că totuși „literatura sa conservatoare a făcut nazismul extrem de atractiv” și că „ontologia războiului descrisă în “Furtuna de otel” ar putea fi interpretată ca “un model pentru o noua societate ordonată ierarhic dincolo de democrație, dincolo de securitatea societății burgheze și ennui/plictis”.

Walter Benjamin a scris „Teoriile fascismului german” ca o recenzie a războiului și războinicului, o colecție de eseuri editată de Jünger. Un poet sensibil, cu pregătire în botanică și zoologie, precum și un soldat, lucrările sale în general sunt infuzate cu detalii extraordinare ale lumii naturale.

În ciuda criticilor politice continue la adresa activității sale, Jünger a spus că nu regretă niciodată nimic din ceea ce a scris și nici nu o va lua înapoi.
Cea de-a 100-a aniversare a lui Jünger, la 29 martie 1995, a fost întâmpinată cu laude din partea mai multor cartiere, inclusiv a președintelui socialist francez François Mitterrand.

Opera lui daca ar fi tradusa corect in Romania si citita ar ajuta enorm la definirea si implimentarea patriotismului, a nationalismului si dezvoltarea unei judecati critice despre “democratia liberala”, ce ne inabuse acum.