Armata, militia si trupele de securitate masate la
marginea Vaii Jiului
La circa 3 ore de la sechestrarea lui Ilie Verdet si a lui Gheorghe Pana, Maniliuc mi-a facut semne disperate sa cobor de pe terasa gheretei pentru a imi comunica ceva urgent. Motivand ca doream sa iau o pauza scurta, am coborat de pe ghereta si l-am urmat pe Gheorghe Maniliuc in ghereta portarului. In ghereta, langa usa, ma aflam eu si Maniliuc, iar la extrema opusa erau Verdet si cu Pana. Extrem de agitat, Maniliuc mi-a soptit la ureche ca doar ce primise informatii certe ca efective de militie, armata si trupe de securitate
erau masate intre localitatea Sadu si intrarea in defileul Jiului si de
partea cealalta a Petrosaniului in apropierea comunei Crivadia. Maneliuc mi-a mai spus ca erau si bariere de militie si securitate care controlau intrarea si iesirea din Valea Jiului. L-am intrebat pe omul meu de taina daca era absolut sigur de ceea ce-mi spusese. Maniliuc mi-a raspuns ca era 100% sigur de ce-mi relatase si chiar m-a pus in tema cu modul cum repartizase oamenii de supraveghere. Dupa spusele lui, doua echipe a cate 3 mineri devotati s-au aflat permanent la panda pe cele doua trasee de intrare in Valea Jiului. Cand au detectat barierele de filtraj si trupele de interventie, doi din fiecare grupa de supraveghere au ramas pe loc, in locuri ascunse de observatie, iar cel de-al 3-lea din fiecare grupa (soferii de automobile) s-au deplasat rapid la Lupeni pentru a ne informa. Maniliuc a adaugat ca mesagerii proaspetelor informatii se aflau cu masinile stationate pe marginea parcului central din Lupeni, asteptand instructiuni.
In timpul conversatiei, pe soptite, dintre mine si Maniliuc cei doi politruci ne priveau atenti si cu urechile incordate pentru a detecta despre ce vorbeam. Atunci le-am spus celor care pazeau usa gheretei pe dinafara (erau cei 6 mineri alesi mai devreme pentru paza celor sechestrati) sa nu permita, sub nici un motiv, nimanui sa intre. Revenind in ghereta, eu si Maniliuc, am inceput sa-i chestionam si amenintam pe sechestrati. Mai precis eu am
chestionat iar Maniliuc i-a amenintat pe amandoi si usor agresat fizic pe Verdet. Am dorit sa aflu de la cei sechestrati ce stiau despre interventia militara din Valea Jiului si in special daca operatia de reprimare fusese planuita anterior sosirii lor la Lupeni.
Initial, cei doi politruci au refuzat cu inversunare sa recunoasca ca ar fi avut vreo cunostinta despre chestia cu reprimarea grevei prin forta si chiar ne-au testat naivitatea de a-i lasa liberi pentru a se “adresa direct comandantilor unitatilor militare”. Nervos si nemairabdand minciunile celor doi, Maniliuc s-a repezit la Verdet, l-a apucat de gat, l-a trantit de zid de cateva ori dupa care, tinandu-l in aer si aproape sugrumandu-l i-a suierat in fata: “Mezaii mati de porc! Te omor pe loc daca nu spui tot ce stii!”. Abia la acel moment, Verdet si Pana s-au confesat despre ce stabilisera inainte. Se stabilise ca daca ei vor fi retinuti sau batuti de catre mineri sa se treaca la reprimarea prin forta a grevei. Chestionati despre modul cum fortele militare ar fi stiut de sechestrarea lor,
Verdet a spus ca la prima convorbire telefonica cu Ceausescu a dat
de inteles ca avea libertatea de miscare limitata si ca simpla lor neaparitie la municipiul de partid din Petrosani ar fi insemnat semnalul de reprimare prin forta. Atunci am luat hotararea de a-l forta pe Verdet sa vorbeasca din nou cu Bucurestiul si sa transmita urmatoarele:
– ca am aflat deja despre actiunile de reprimare ce urmau sa aiba loc;
– ca daca fortele militare nu se vor retrage imediat vom trece de indata la masuri extreme de dinamitare a minelor si cladirilor administrative, a sediilor consiliilor populare, militiei si securitatii din Petrosani si in special prinderea si omorarea activistilor de partid, stat si sindicat;
– ca la Lupeni nu se va mai repeta povestea din 1929. Acum vom avea grija sa ne vindem foarte scump pielea neezitand nici o clipa sa retezam cat mai multe capete inainte de a fi rapusi de gloante si baionete.
Maniliuc mi-a intarit spusele cu amenintarea directa la adresa celor doi: “Eu voi fi primul care voi spurca securea asta cu sangele vostru”.
Ingroziti de amenintarile noastre, Pana si Verdet au fost nevoiti sa coopereze cu noi.
Pazit si escortat la Consiliul Popular din Lupeni, Verdet a avut a
doua convorbire cu Ceausescu si cu Macri, general de securitate aflat deja in Petrosani. De data aceasta Verdet si-a jucat atat de bine rolul incat, la scurt timp dupa acele convorbiri telefonice, am primit informatii, verificate personal de catre Maniliuc, ca practic barierele si toate trupele de interventie au fost retrase.
In dimineata zilei de 3 august au aparut in Valea Jiului 16 TIR-uri incarcate cu alimente de tot felul si distribuite in toate unitatile de alimentatie publica si in special la Lupeni. Acea ‘generozitate’ cu produse alimentare a fost o alta manevra, ‘pasnica’ de data
aceasta, de spargere a grevei prin efectul bulucirii minerilor grevisti catre unitatile alimentare. Deja calit in lupta de contracarare a provocarilor de orice fel, am avut grija si de aceasta data de a-i persifla, de la microfon, pe provocatori, facindu-i constienti pe grevisti despre faptul ca “noi nu putem fi cumparati cu niste carnati si salam aruncati ca la caini”. Si pentru a fi sigur ca nimeni nu se va lasa amagit de acea ultima provocare am propus ca magazinele de alimentatie sa fie inchise pana la plecarea lui Ceausescu din Lupeni. Grevistii m-au ascultat
si aprobat si de aceasta data.
Descrierea starii mele de spirit si ce ganduri m-au framantat in preajma sosirii lui Ceausescu.
Copiez exact din insemnarile mele fierbinti. Traiesc si acum aievea despre tot ce am simtit atunci. Aproximativ cu doua ore inainte de aparitia lui Ceausescu, Maniliuc mi-a adus de mancare parizer, rosii si paine, toate proaspete. Chestionandu-l pe Maniliuc de unde si cum procurase mancarea, acesta mi-a spus ca el personal a procurat-o direct de la piata (rosiile), painea, de la fabrica de paine aflata pe strada ce ducea la gara din Lupeni, iar parizerul de la un magazin alimentar aflat pe aceeasi strada cu fabrica de paine. Inainte de a ma apuca sa mananc, Maniliuc a avut grija sa guste el mai intai din toate cele aduse motivandu-si gestul astfel: „nu sunt sigur ca n-au otravit-o. Mata sa incepi sa mananci dupa vreo zece minute numai daca eu nu voi simti ceva necurat la burta. Daca eu voi fi otravit, mezaii mami lor, las cu blestem sa ma razbuni nea Dobre asa cum si eu as face moarte pentru mata”. Intrebandu-l, cam in gluma, pe cine ar fi preferat mai intai sa ma razbun, Maniliuc a reactionat imediat, fara ezitare, citez: „Sa incepi cu Ceausescu si sa nu te lasi pana nu termini pe cel din urma din cei care-l insotesc. Numai de la Ceausescu si ai lui ar putea sa vina otravirea, daca matale o sa vezi ca mor de otrava. Hacuirea lor, nea Dobre, s-o faci cu securea asta, mezaii mami lor”. Maniliuc nu glumea. I-am jurat devotatului meu om prieten ca-i voi duce la indeplinire blestemul in cazul ca el va fi otravit. Am fost extrem de impresionat de neezitantul grad suprem de sacrificiu a lui Maniliuc pentru mine. Dupa ce Maniliuc m-a asigurat ca nu are nimic necurat la stomac am inceput sa mananc. Aproape de sfarsitul mesei, observand ca nu ziceam nimic si nu priveam
catre el, parca intrasem in transa, Maniliuc m-a intrebat, citez: „La ce te gandesti, mata, nea Dobre?”. Intr-adevar, gandeam profund la diferite posibile scenarii de comportament ale lui Ceausescu si modalitati de targuiala cu el pentru a-l determina sa aprobe revendicarile noastre. Eram obsedat de ideea ca una sau mai multe din revendicarile noastre ar fi putut fi respinse. Nu se poate, imi ziceam in gand, nu va indrazni el (Ceausescu) sa ne refuze
ceva pentru ca nu va avea incotro. Doar organizasem si
instruisem minerii protestatari cum sa se manifeste daca ni se va refuza ceva. In timp ce meditam astfel, Maniliuc m-a socat cu urmatoarea intrebare: „Ti-e frica lu mata, nea Dobre, de Ceausescu si ai lui?”. Am inceput sa rad asigurandu-l pe credinciosul meu pazitor ca eram cat se poate de linistit si ca nu aveam nici un complex de frica. Curios sa aflu cum de i-a venit sa ma intrebe asa ceva, Maniliuc mi-a raspuns: „Sa nu te superi pe mine, nea Dobre, da mata esti destul de plapand si slab. Nici nu cred ca mata stii sa te bati sau sa rezisti la bataie ca noi astia. Sa nu-ti fie frica pentru ca la cea mai mica figura catre mata, ii facem una cu pamantu pe toti. Sunt ca iepurii de fricosi. N-ai vazut mata ca Verdet, ala de la dreapta lu Ceausescu, s-a cacat pe el de frica.” Apoi, razand si plin de demnitate, a continuat: „Eu nu m-as caca sau pisa pe mine chiar daca m-ar jupui de viu. Mi-as tine pisatu in basica si cacatu in matu gros, eu de rusine nu m-as face!” Am continuat dialogul cu Maniliuc zicandu-i: „Cand va sosi Ceausescu, nu ma voi lasa impresionat de faptul ca el este seful statului. Voi incerca sa mi-l imaginez ca pe orice om de rand, fara functiile pe care le are si chiar (razand) il voi dezbraca cu privirea sa vad daca apare la fel ca noi”. Maniliuc, in stilul lui caracteristic, original si mineresc m-a completat, citez: „Pai cum sa arate, nea Dobre, trebe sa aibe pisatoare si cacatoare. N-are cum sa arate ca muierile”. Devenind grav si batandu-se pe frunte cu
degetul aratator de la mana stanga, colegul meu grevist a continuat: „Treaba este ca nu stim ce-o avea la doxa”. Apoi mandru, foarte magulitor si incercand sa ma incurajeze a adaugat: „Nu ne e frica noua cu mata. Ti-aduci aminte ce bascalie ai facut de aia de la primarie cand ne-am dus sa ne scriem ofurile? Daca Ceausescu va fi belit la minte ca aia de la primarie, il bagi repede in cizma si noi te vom sprijini cu securile pe sus si cu strigarea „nu intram in mina” asa cum ne-ai indemnat mata. Noi stim cum sa-i belim pe banditii astia la o adica, numa mata sa ai grija sa nu te lase genunchii or sa dai in ragusala. Zau ca ar trebui sa mai inghiti cateva oua crude. Hai ca te tiu eu de nas ca sa nu te strambi prea rau or sa ai vro lesuiala, ca esti tare plapand.” La finalul discutiei intre patru ochi si parca nu suficient de convins ca m-a incurajat destul, Maniliuc m-a imbratisat si batandu-ma usor cu palma pe spate mi-a soptit rar si apasat, citez: „Sa nu te temi de ei, nea Dobre, sa nu te temi, mezaii mami lor. Daca vor incerca
vreo figura cu mata, ii belim pe toti si aici le punem crucea.”
A fost randul meu sa-l asigur pe colegul meu brav ca nu voi avea nici un fel de emotii, eram pregatit de marea confruntare ce avea sa vina si chiar am glumit ca ma voi folosi de securea lui ascutita pentru a ma apara daca lucrurile vor lua o intorsatura sangeroasa.
Dupa ce m-am despartit de Maniliuc, am mai zabovit cateva minute langa statia de amplificare din ghereta portarului incercand sa inteleg cauza devotamentului si a neezitantului sacrificiu suprem a minerilor grevisti fata de persoana mea. O alta multime de lucruri mi-au trecut atunci prin cap, ca de pilda: va fi oare macel de ambele tabere?; daca totul va rezulta intr-un macel voi incerca sa-mi vand pielea cat mai scump murind cu Ceausescu de gat; imi venea insistent in fata imaginea fiului meu, asociata cu reprosul ca nu avusesem sansa sa-mi iau la revedere de la el si sa-i las cu limba de foc sa ma razbune daca nu-l voi mai revedea. Am fost tentat chiar sa las ceva in scris, un fel de testament scurt, pentru a fi inmanat sotiei si fiului meu. Am fost trezit din starea in care ma aflam de huruitul puternic al unui elicopter care dadea tarcoale deasupra capetelor noastre. Acelui zbor de elicopter, vazut ca inamic, i s-a raspuns cu o mare de insulte si amenintari cu securile vajaite deasupra capetelor si finalizata, la initiativa mea de la microfoane, cu prelungite strigari (urlete, dupa parerea celor de pe marginile multimii) furioase a refrenului cunoscut de catre toti minerii grevisti, citez din nou: „Nu intram in mina”.
Cinste dumneavoastra si acelor romani care v-au fost alaturi!
Ceea ce screiti dumneavoastra este o particica din Istoria Romaniei ascunsa de politrucii bolsevizati, precum personajele apropiate de Ceausescu – si el insusi – pe care le amintiti in poveastea dumneavoastra!
Ar trebui facut un film cu acest scenario, deoarece noii „istorici” sionizati NU vor insera in manualele de istorie asemenea poveste iesita din comun. Noi NU avem voie sa avem eroi; poate doar cozi de topor.
Dumnezeu sa va binecuvinteze pe dumneavoastra si pe cei dragi dumneavoastra!
Doamne ajuta!
@ Ion Coja
Domnule profesor, va scapat episodul cu dactilografierea listei de revendicari. I- redau mai jos.
Dactilografierea listei de revendicari
In jurul orei 4:00 dimineata, din data zilei de 3 august 1977, am cerut lui Maniliuc sa gaseasca 15-20 ortaci de incredere si impreuna cu ei m-am deplasat la sediul Primariei din Lupeni
pentru a dactilografia lista revendicarilor finale ce fusesera initial dezbatute, aprobate si strigate pana atunci de catre toti minerii grevisti.
Aveam nevoie de cineva care stia sa dactilografieze.
In sediul primariei din Lupeni am surprins un grup de activisti (doisprezece la numar) locali, de la municipiu si judet, care, luati prin surprindere si foarte speriati de prezenta noastra, au inceput sa strige sa nu-i omoram ca erau toti “fii din popor” si aveau copii. La auzul acelor vaicareli, eu si colegii mei am izbucnit in ras si chiar i-am intrebat pe activisti, pe ce se bazau cand afirmau acele acuzatii la adresa noastra?
Pe unul dintre ei l-am recunoscut imediat – era activistul judetean,
Gheorghe David, acela care ma ‘sfatuise’, cu 1 an si jumatate mai devreme, sa depun munca voluntara daca doream sa primesc aragaz si sa ma ‘restabilesc’ in ochii tovarasilor de la primaria din Vulcan.
Altul, mai vanjos si ‘curajos’ ce parea ca era maimarele celor de acolo, mi-a ‘replicat’: “Cum sa nu ne speriem cand intrati peste noi, fara sa vi se permita, incruntati, murdari pe fata si cu securile in maini? Pai ce, asa se intra intr-o institutie a statului si partidului?” Inainte de a raspunde ‘indraznetului’, colegii mei au inceput din nou sa rada si sa-i injure vartos. M-am intors catre ortaci si le-am facut semn sa pastreze liniste pentru ca, zicandu-mi in gand, mi se pusese ‘pata’ de a le da o lectie acelor fatarnici ‘din popor’.
Simteam ca ortacii abia asteptau sa auda ce aveam sa le zic activistilor.
Teatral, mi-am incrucisat mainile la piept, mi-am indepartat putin picioarele, mi-am dat casca de miner pe spate, mi-am inclinat putin capul in partea stanga si cu un zambet ironic in coltul gurii am inceput sa-i privesc insistent in ochi, pe fiecare dintre ei, fara a scoate vreun cuvant. ‘Tortura’ psihologica cu tacerea si privitul in ochi a durat aproximativ 2-3 minute pana cand fiecare dintre ‘tovarasi’ si-a lasat privirea in jos. Abia atunci am inceput sa le zic: “Si ce-ati fi vrut ma sa facem pentru a nu va speria? Sa ne spalam
pe ochi, sa ne schimbam hainele si cu umilinta sa ne inscriem in audiente? Voi nu auziti si vedeti ce este afara? Cereti sa fiti respectati pentru ca ati fost cacati din popor dar nu spuneti ca v-ati cacat in nasul poporului! Nu va este rusine sa ne acuzati de omor? Noi suntem cei care va acuzam ca ne-ati omorat cu munca
si foametea”. M-am incruntat, m-am apropiat la un pas departare si am intrebat pe fiecare, in parte: “Tu, spune-ti numele, functia si motivul pentru care te afli aici”. Unsprezece dintre ei s-au declarat activisti de la municipiu si judet si ultimul ca fiind lt-col de la securitatea judeteana. Toti au declarat ca doreau sa discute despre organizarea primirii lui Ceausescu la Lupeni. Abia atunci le-am spus ca aveam nevoie de o masina de dactilografiere si un dactilograf pentru a fi batute la masina revendicarile noastre. Asa cum ma asteptasem, ticalosii au inceput s-o scalde, vaicarindu-se ca la acea ora, cu noaptea-n cap, toate masinile de scris se aflau inchise in dulapuri iar cheile se aflau acasa, la secretara
consiliului popular. M-am intors catre ortaci, am ras, le-am facut cu
ochiul si le-am zis: “Astia se cred destepti si pe noi ne iau drept prosti”. Atunci colegul meu, Maniliuc Gheorghe, mi-a zis: “Nea Dobre, ce rabdare ai! Astia, nici morti, nu vor sa coopereze. Stiu numai de frica! Daca ma lasi pe mine sa fut un pumn in dulapurile astea, toate masinile de scris vor cadea pe jos”. L-am linistit pe Maneliuc, zicandu-i: “Nu este bine Gheorghe sa folosim forta, pentru ca dupa terminarea grevei tot ei sau altii ca ei or sa continue sa ne conduca. Astia sunt atat de parsivi incat dupa plecarea noastra se vor da cu capetele de ziduri, vor scoate certificate medicale si ne vor actiona in judecata pe motiv ca am vrut sa-i omoram. Pot chiar raporta imediat la Bucuresti sa se anuleze venirea presedintelui la Lupeni pe motiv ca suntem batausi si ucigasi”. M-am intors imediat catre activisti si le-am spus, pe acelasi limbaj ‘muncitoresc’ folosit adesea de ei: “Nu fiti prosti ba! Nu vedeti ca e groasa? Vine sau nu vine masina si dactilografa?”. Dupa ce s-au ‘consultat’ rapid prin priviri chiorase si viclene (aproape toti priveau rugator catre Lungu, seful lor mai mare) au hotarat sa ne ‘ajute’. Intorcand-o ca la Ploiesti, unul dintre ei a inceput sa murmure parsivesc ca ‘parca’ tinea el minte ca cheia de la dulapul cu masinile de scris se afla inca in unul din sertare si in acel caz ‘probabil’ ca si una din secretare sa fi stat in sediu, de serviciu peste noapte. In sfarsit, dintr-un birou alaturat a aparut o dactilografa, posomorata si incruntata, cu o masina de scris in
brate. Dactilografa a asezat masina de scris pe masa si si-a tras un scaun pe care s-a asezat, tinand capul in jos si privind pe furis cand la ‘tovarasi’ (parca cersind dezvinovatirea), cand la noi (suparata si incruntata). M-am postat in partea dreapta a dactilografei, mi-am scos ciornele din dosul hainei si am inceput
sa-i dictez revendicarile consemnate de mine.
Inainte de a pleca din sediul Consiliului Popular din Lupeni, i-am avertizat pe activistii prezenti sa parasesca imediat acel sediu si sa transmita la Petrosani si mai sus ca orice incercari de organizare a primirii presedintelui tarii la Lupeni cu surle si turle, vor fi inabusite in sange. Toti activistii prezenti acolo au parasit imediat sediul primariei in huiduielile, ghionturile si scuipaturile colegilor, fiind si escortati pana la iesirea din Lupeni.
Iata textul intreg al listei de revendicari.
NOI, MINERII GREVISTI DIN TOATA VALEA JIULUI, PRIN
REPREZENTANTUL NOSTRU ALES – DOBRE CONSTANTIN, CEREM SI NU RUGAM SA NI SE SATISFACA URMATOARELE REVENDICARI
1. Anularea, imediata si neconditionata, a noii legi a
pensiilor de asigurari sociale de stat.
2. Incepand cu ziua de maine, sa se decreteze program de
6 ore de munca pe zi pentru toti minerii din bazinul
carbonifer al Vaii Jiului.
3. Sa nu se lucreze in subteran mai mult de 36 de ore pe
saptamana calendaristica.
4. Trecerea la sistemul de 36 de ore de munca pe
saptamana sa nu fie insotita de diminuarea salariilor
de baza a muncitorilor din subteran.
5. Reevaluarea si reasezarea planurilor de productie in
conformitate cu posibilitatile concrete din fiecare
exploatare miniera din Valea Jiului.
6. Eliminarea angajamentelor politice de suplimentare a
planurilor de productie.
7. Marirea planurilor de productie sa fie realista si direct
proportionala cu performantele si randamentele noilor
tehnici si tehnologii miniere si cu imbunatatirea
conditiilor sociale si de trai ale muncitorilor din
subteran.
8. Sa se acorde echipamente de protectie (casti, cizme si
salopete) din 3 in 3 luni.
9. Toti functionarii si personalul TESA, din intregul bazin
minier, sa nu mai fie platiti din realizarile de productie
ale muncitorilor din subteran.
10. Eliminarea totala a penalizarilor salariale.
11. Crearea de locuri de munca pentru sotiile si fiicele
minerilor.
12. Minerii sa beneficieze de bilete cu pret redus in
statiunile de tratament.
13. Plata certificatelor medicale sa nu mai fie conditionata
de aprobarea si semnaturile secretarilor de partid si a
presedintilor de sindicat din exploatarile miniere.
14. Eliminarea obligativitatii muncii voluntare pentru
obtinerea de aragaze, garsoniere si apartamente.
15. Suplimentarea fondurilor de investitii pentru
constructii de noi locuinte pentru mineri.
16. Construirea de noi spitale si magazine de aprovizionare
cu alimente in toata Valea Jiului.
17. Eliminarea cartelarii alimentelor.
18. Aprovizionarea continua si din belsug a Vaii Jiului cu
produse agro-alimentare.
19. Eliminarea intreruperilor de apa calda si rece din
locuintele minerilor.
20. Suplimentarea numarului de aragaze in Valea Jiului.
21. Demiterea Ministrului Minelor, a primarilor din Valea
Jiului si schimbarea conducerii C C de la Petrosani, a
exploatarilor miniere, precum si secretarii de partid si
presedintii de sindicat din unitatile miniere.
22. Sa se transmita in direct, la radio si televiziune, toata
demonstratia grevista a minerilor.
23. Nici un grevist sa nu fie arestat, anchetat sau
persecutat in urma mitingului grevist de la Lupeni.
Cand am inmanat lui Ilie Verdet unul din exemplare, continand acele revendicari, acesta impreuna cu Gh. Pana se jeluiau ca modul de exprimare era jignitor si ca cererile noastre erau
adresate “de pe pozitii de forta si beligeranta”. Le-am spus-o franc lui Verdet si Pana ca nu doream sa schimbam nimic si ca trebuiau sa se multumeasca cu faptul ca erau inca teferi si eliberati din mainile noastre. Le-am repetat acelasi avertisment, dat mai devreme activistilor izgoniti din sediul primariei din Lupeni.